La data de 09 februarie 2021 Curtea a pronunțat hotărârea în cauza Veronica Ciobanu c. Moldovei, cererea nr. 69829/11.
***
Articolul 1 • Jurisdicția Republicii Moldova • Minor moldovean, în tabăra de vară din România, sub controlul și autoritatea oficialilor moldoveni care trebuiau să exercite misiunea oficială mandatată de către Ministerul Tineretului și Sportului din Moldova
Articolul 2 (sub aspect procedural) • Anchetă penală ineficientă și lipsa unei căi de atac civile eficiente care ar putea stabili faptele și eventualele responsabilități pentru deces prin înecare a copilului minor
***
În această cauză reclamantul este Veronica Ciobanu, născută în 1974, din Strășeni.
În baza unui acord între Guvernul României și Ministerul Tineretului și Sportului din Republica Moldova („Ministerul”), o sută optzeci de tineri moldoveni, inclusiv fiul reclamantului, au stat în perioada 5 și 12 iulie 2010 într-un tabără de vară situată în Sulina (România), pe litoralul Mării Negre. În conformitate cu decizia ministrului din 1 iulie 2010, grupul de tineri a fost supravegheat de trei angajați ai ministerului care au fost numiți responsabili de grup.
În perioada de referință, fiul reclamantului avea cincisprezece ani.
La 9 iulie 2010, în jurul orei 15:00, fiul reclamantului și alți patru tineri, dintre care trei deja erau majori, s-au îndepărtat de plaja prevazută special pentru înot și au intrat în porțiunea din apă care era conectată cu un canal, care leagă râul Dunărea cu marea. Fiul reclamantului a fost luat de curenți și acesta s-a înecat. Corpul său nu a fost găsit.
Investigația realizată de către autoritățile moldovene
La data de 15 septembrie 2010, procuratura din Republica Moldova a inițiat o anchetă penală pentru neglijență în serviciu care a cauzat decesul unei persoane (articolul 329 § 2 litera (a) din Codul penal).
La data de 6 decembrie 2010, procurorul responsabil de caz i-a recunoscut pe cei trei angajați ai ministerului sus-menționați ca bănuiți.
Prin ordonanța din 4 martie 2011, s-a decis încetarea urmăririi penale împotriva lor. S-a menționat că, în conformitate cu prevederile regulamentului taberei de vară – adoptat de autoritățile române și aduse în atenția liderilor grupului la sosirea lor în Sulina – scăldatul a fost autorizat numai în locuri special echipate, în prezența și sub supravegherea liderilor grupului și numai atunci când semnalizatorii și salvamarii plajei permit acest lucru. Procurorul a mai indicat că cei trei angajați ai ministerului au declarat că nu primiseră nici o instrucțiune cu privire la îndatoririle sau sarcinile pe care trebuiau să le îndeplinească în tabăra de vară. În același timp, el a menționat că subiectul infracțiunii prevăzute la articolul 329 din Codul penal este „persoană cu funcție de răspundere”, pe care cei trei angajați nu o dețineau în cadrul ministerului și că nici un act normativ național nu le impune obligația de a asigura integritatea fizică a minorilor.
La data de 20 aprilie 2011, reclamantul a contestat această ordonanță în fața procurorului ierarhic, susținând în special că cei trei angajați ai ministerului și-au încălcat obligațiile de serviciu. La data de 04 mai 2011 procurorul ierarhic superior a menținut în vigoare ordonanța din 04 martie 2011; iar la data de 07 iulie 2011 un judecător de instrucție a respins plângerea reclamantului și a menținut ordonanța respectivă.
Între timp, la data de 15 iunie 2011, procurorul responsabil de caz adoptat o ordonanță de încetare a cauzei în privința decesului fiului reclamantului. El a menționat, în special, declarațiile celor patru tineri care au intrat în apă în același timp cu aceștia, potrivit cărora: cei cinci tineri au fost purtați rapid de curent; doi dintre ei încercaseră fără succes să-l salveze pe fiul reclamantului, care nu putea înota; în timpul șederii lor în tabăra de vară, li s-a reamintit în permanență regulile de conduită pe plajă, inclusiv interdicția de a înota în locuri neautorizate. El a mai raportat că, conform declarațiilor ministrului moldovean al tineretului și sportului, nu existau reglementări moldovenești pentru situații precum cele din prezentul caz, dar că tabăra de vară românească în cauză avea, ea, un regulament intern. Procurorul a mai menționat că, potrivit informațiilor furnizate de autoritățile române, doi dintre cei trei angajați ai ministerului care fuseseră numiți ca șefi de grup au luat act, contra semnătură, de regulamentul taberei de vacanță. El a reamintit, de asemenea, concluziile la care sa ajuns în ordonanța din 4 martie 2011. Acesta a concluzionat că organizarea șederii pentru tineri a avut loc „în strictă conformitate” cu legislația în vigoare și că, în ceea ce privește acțiunile celor trei angajați ai ministerului, nu erau întrunite elementele constitutive a infracțiunii. În cele din urmă, procurorul a adăugat că decesul a avut loc din cauza neglijenței fiului reclamantului, care nu a respectat prevederile regulamentului taberei de vacanță referitoare la înot, pe care îl cunoștea. Ordonanța respectivă a fost menținută de procurorul ierarhic superior și de judecătorul de instrucție.
Investigația realizată de către autoritățile române
La data de 15 iunie 2013, parchetul român a decis să nu fie deschise proceduri penale în legătură cu moartea fiului reclamantului, s-a considerat că nu există dovezi care să indice că a fost comis un act de natură penală.
Prin ordonanța din 13 august 2013, procurorul ierarhic superior, la plângerea reclamantului, a clasat ordonanța din 15 iunie 2013 și a dispus continuarea investigațiilor. S-a subliniat necesitatea identificării celor care aveau obligația de a supraveghea copiii, în special cei care urmau să supravegheze scăldatul copiilor în ziua tragediei. Curtea nu a fost informată cu privire la finalitatea acestor proceduri.
Curtea a constatat existența legăturii jurisdicționale a Moldovei, articolul 1 din Convenție, în raport cu obligațiile procedurale în baza articolului 2 din Convenție. Ea a observat că șederea fiului reclamantului în tabăra din România a fost organizată de Ministerul Tineretului și Sportului din Moldova. De asemenea, ea a notat că acest minister a numit trei dintre angajații săi în calitate de conducători de grup pentru a supraveghea tinerii moldoveni trimiși pe coasta României. În plus, nu reiese din dosar că oficialii români au fost implicați în supravegherea tinerilor moldoveni. În aceste condiții, se s-a putut concluziona doar că, în timpul șederii sale în România, fiul reclamantei, minor în perioada de referință, se afla sub controlul și autoritatea oficialilor moldoveni. În plus, ea a notat că evenimentul tragic a avut loc în timp ce aceștia din urmă trebuiau să-și exercite misiunea oficială pentru care fuseseră mandatați de ministerul în cauză (a se vedea, a contrario, Makuchyan și Minasyan, § 111).
În fața Curții, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la viață al fiului său, ca urmare a înecării acestuia în tabăra de vară din Sulina (România) și lipsa unei investigații eficiente în acest sens.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 2 din Convenție, dreptul la viață, sub aspect procedural. Ea a observat că autoritățile naționale din Moldova au inițiat investigația prompt, au audiat martori, inclusiv martori oculari. În special, investigația a stabilit circumstanțele care au avut loc cu puțin înainte de moartea fiului reclamantului, și anume momentul în care grupul de tineri a decis să meargă să înoate într-un loc neautorizat și evenimentul tragic. De asemenea, Curtea a luat act de constatarea procurorului responsabil de caz că organizarea șederii tinerilor a avut loc „în strictă conformitate” cu legea. Cu toate acestea, investigațiile nu venit cu o clarificare certă cu privire la existența unei supravegheri adecvate a copiilor pe plajă în momentul tragediei.
Curtea a considerat că unul dintre elementele cheie din speță a fost dacă copiii, inclusiv fiul reclamantului, au făcut au avut parte de o supraveghere adecvată în timpul scăldării lor, pentru a minimiza riscul de înec. Cu toate acestea, investigația efectuată de autoritățile moldovenești nu a stabilit cine urma să supravegheze copiii în ziua tragediei sau dacă în acel moment cei trei angajați ai ministerului erau prezenți pe plajă. Mai mult, necesitatea de a stabili persoanele care erau responsabile de supravegherea copiilor a fost subliniată de parchetul român. De asemenea, organul urmărire penală din Moldova nu a reușit să elucideze eventualitatea ca fiul reclamantului să nu fi respectat o indicație directă din partea funcționarilor care ar trebui să-l monitorizeze.
Curtea nu a omis din vedere faptul că evenimentele au avut loc în România și că, în consecință, autoritățile moldovenești ar putea întâmpina anumite obstacole în realizarea investigației. Cu toate acestea, ea a subliniat faptul că șederea copiilor în această țară a fost organizată de Ministerul Tineretului și Sportului din Republica Moldova, că cei trei angajați ai ministerului implicat erau și cetățeni moldoveni, și că nimic nu a împiedicat cu adevărat organul de urmărire penală a Republicii Moldova să clarifice chestiunile menționate anterior. În pofida acestui fapt, procuratura moldovenească s-a mulțumit să constate că articolul 329 din Codul penal care sancționează infracțiunea de neglijență la serviciu nu se aplică celor trei angajați în cauză.
În concluzie, Curtea a considerat că investigația penală efectuată de autoritățile moldovenești nu a fost amănunțită și că, prin urmare, nu a îndeplinit obligația procedurală care decurge din Articolul 2 al Convenției.
În același timp, Curtea a reamintit că, în cazurile în care ingerința în dreptul la viață nu este intenționată și în care nu există suspiciuni în acest sens, articolul 2 din Convenție nu impune neapărat un remediu penal. În astfel de cazuri, statul pârât își poate îndeplini obligația pozitivă în temeiul articolului 2 din Convenție prin stabilirea unei căi de atac civile, fie izolat, fie în combinație cu o cale de penală, care face posibilă stabilirea răspunderii persoanelor în cauză și reparații civile adecvate (Calvelli și Ciglio c. Italiei [MC], nr. 32967/96, § 51, Anna Todorova c. Bulgariei, nr. 23302/03, § 73, și Nicolae Virgiliu Tănase, § 159). Având în vedere, totuși, circumstanțele prezentei cauze și elementele de care avea cunoștință, Curtea nu a fost în măsură să constate că reclamantul avea la dispoziție un remediu de natură civilă, eficient, care i-ar fi permis să considere nemulțumirile sale.
Prin urmare, Curtea a constatat că sistemul juridic moldovenesc aplicat în prezenta speță nu i-a permis statului pârât să își respecte obligația procedurală care reiese din articolul 2 al Convenției.
În ceea ce privește aspectul de fond al acestui articol, Curtea a reamintit că cererea nu a fost îndreptată împotriva României. Prin urmare, ea nu a examinat dacă plaja a fost amenajată în conformitate cu standardele de siguranță care se impuneau sau cu privire la eventuala răspundere a salvamarilor români.
Pe de altă parte, în ceea ce privește responsabilitatea autorităților moldovenești, Curtea nu a fost în măsură să stabilească dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe, la acel moment, că viața fiului reclamantului a fost amenințată într-un mod real și imediat, și că nu au luat, în cadrul capacităților sale, măsurile care, dintr-un punct de vedere rezonabil, ar fi, fără îndoială, atenuat sau chiar împiedicat acest risc (Fernandes de Oliveira c. Portugaliei [MC], nr. 78103/14, §§ 109-112, și Nicolae Virgiliu Tănase, § 136). Cu toate acestea, s-a subliniat că această imposibilitate provine în mare parte din lipsa unei investigații amănunțite și eficiente din partea autorităților moldovenești în privința circumstanțelor decesului fiului reclamantului (San Argimiro Isasa c. Spaniei, nr. 2507/07, § 65, Feodorov împotriva Republicii Moldova, nr.42434/06, § 68 și Aydoğdu, § 102).
Curtea a acordat reclamantului suma de 12,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 2,000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
