La data de 16 februarie 2021 Curtea a făcut publice hotărârile Ialtexgal Aurica S.A. c. Moldovei, Nord Universal S.R.L. c. Moldovei, Caraman c. Moldovei și Dronic c. Moldovei
***
Cauza Ialtexgal Aurica S.A. c. Moldovei, cererea nr. 16000/10
În fața Curții compania reclamantă s-a plâns de durata excesivă a procedurilor judiciare naționale pe marginea unui litigiu cu o altă companie privată.
Curtea a constatat, în unanimitate violarea Articolului 6 § 1 din Convenție, durata excesivă a procedurilor.
Ea a notat că instanțele naționale au acordat companiei reclamante echivalentul sumei de 329 Euro în calitate de prejudiciu moral pentru o durată a procedurilor judiciare naționale mai mare de 6 ani. Suma respectivă a fost apreciată ca fiind considerabil mai mică decât sumele acordate de Curte în cauzele unde a fost constatată violarea Articolului 6 § 1 din Convenție, spre exemplu Cravcenco c. Moldovei, cererea nr. 13012/02, para. 70, 15 ianuarie 2008, unde Curtea a acordat 3,000 Euro pentru durata excesivă a procedurilor ce a depășit 9 ani.
Curtea a acordat companiei reclamante suma de 500 Euro cu titlu de prejudiciu moral.
***
Cauza Nord Universal S.R.L. c. Moldovei, cererea nr. 29096/06
Printr-o decizie din 29 aprilie 2005, Inspectoratul Fiscal de Stat a obligat compania reclamantă să plătească statului, printre altele, 11.760 MDL (722 EUR) taxa pe valoarea adăugată neplătită, 1.319 MDL (81 EUR la aceeași rată) dobânzi și 3.984 MDL (245 EUR) amendă. Autoritatea fiscală a invocat faptul că compania reclamantă a micşorat T.V.A. către plata la buget, în baza unei facturi false emise de către compania L.
Compania reclamantă a înaintat o acțiune contestând legalitatea decizii fiscului, susținând că este un contribuabil de bună-credință și că vina este imputabilă furnizorului său, companiei L.
Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2005, după audierea părților în ședință publică, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea ca neîntemeiată, menționând că o factură fiscală falsă, emisă de un furnizor, nu a dat dreptul la deducerile operate de compania reclamantă.
La data de 10 noiembrie 2005, compania reclamantă a înaintat recurs, invocând caracterul ilegal a raportului de expertiză care a stabilit falsul și a susținut că acest raport nu poate fi acceptat ca probă. De asemenea, ea s-a plâns că nu a putut posibilitate de a formula întrebări experților. În final, s-a reiterat argumentele invocate în fața primei instanțe.
Printr-o decizie din 11 ianuarie 2006, Curtea Supremă a respins recursul ca nefondat. S-a menționat că audiat reprezentantul autorității fiscale. De asemenea, s-a precizat că compania reclamantă, deși a fost citată în mod corespunzător, nu s-a prezentat la ședință. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că falsul a fost demonstrat prin raportul de expertiză.
Compania reclamantă a invocat nu a fost înştiinţată despre data, ora şi locul examinării cererii de recurs.
Invocând Articolul 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil, compania reclamantă s-a plâns de lipsa citării pentru ședința de la Curtea Supremă de Justiție.
Curtea a constatat în unanimitate violarea Articolul 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil.
Ea a menționat că Curtea Supremă de Justiție, ca instanță de recurs, avea competență deplină de a examina chestiuni de fapt și de drept. Curtea a observat că compania reclamantă a invocat un nou motiv în fața acestei instanțe, inadmisibilitatea probelor principale, și anume raportul expertului care a stabilit falsul facturii. S-a notat că, spre deosebire de prima instanță, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în mod expres asupra acestor probe decisive și că aceasta din urmă a efectuat astfel o nouă analiză a faptelor. Curtea a acordat, de asemenea, importanță faptului că, ajungând la concluziile sale, Curtea Supremă de Justiție a audiat partea adversă. În aceste condiții, s-a considerat că Înalta Curte nu ar putea, din motive de echitate procesuală, să decidă întrebările ridicate în fața sa fără să audieze în persoană reprezentantul companiei reclamante (pentru comparație Ziliberberg c. Moldovei, nr. 61821/00, § 41, 1 și Russu c. Moldovei, citat mai sus, § 27).
Curtea a acordat companiei reclamante suma de 3600 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1100 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
În fața Curții compania reclamantă a fost reprezentată de V. Zama, avocat din Chişinău.
***
Cauza Caraman c. Moldovei, cererea nr. 49937/08
În 1990, autoritățile locale din Chișinău au alocat reclamanților locuință socială și le-au eliberat un bon de repartiție.
Printr-o decizie din 15 octombrie 1998, autoritățile locale din Chișinău le-a alocat altă locuință socială și a abrogat decizia din 1990. Ulterior, reclamanților li s-a acordat un bon de repartiție pentru noua locuință.
La data de 23 martie 2000, Consiliul municipal Chișinău a anulat decizia din 1998 pe motiv că în mai 1998 cea de a doua locuință a fost deja transmisă în proprietatea Băncii V.
În 2001, o persoană, S., a dobândit dreptul de proprietate asupra primei locuințe.
La data de 23 ianuarie 2002, primăria a înaintat o acțiune împotriva reclamanților și S., pentru a obține anularea celui bon de repartiție, evacuarea reclamanților din cea de-a doua locuință și anularea dreptului de proprietate a lui S. în privința primei locuințe, precum și evacuarea din această locuință în vederea instalării reclamanților în acest spațiu locativ.
Ulterior, Banca V., de asemenea, a înaintat o acțiune pentru evacuarea reclamanților din cea de a doua locuință. La rândul său, S. a formulat o cerere reconvențională pentru anularea primului ordin de distribuție, susținând că este cumpărător de bună-credință.
Printr-o hotărâre din 17 iulie 2006, judecătoria Rîșcani (Chișinău) a admis parțial acțiunea primăriei, a anulat cel de al doilea bon de repartiție și a evacuat reclamanții din a doua locuință. În același timp, ea a confirmat dreptul lui S. de a deține prima locuință și a refuzat să îl evacueze. În cele din urmă, instanța a admis integral acțiunea lui S. și a anulat primul bon de repartiție.
Reclamanții au declarat apel, susținând că acțiunea primăriei este tardivă din cauza nerespectării termenului de trei ani prevăzut la articolul 51 din Codul cu privire la locuințe. Aceștia au susținut, de asemenea, că, în temeiul articolului 104 alin. 2 din codul respectiv, ei puteau fi evacuați doar dacă li s-ar oferi o locuință alternativă.
Printr-o decizie din 21 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul ca nefundat, ea nu s-a pronunțat cu privire la excepția de tardivitate invocat de reclamanți. Ea a considerat că articolul 104 alin. 2 din Codul cu privire la locuințe nu putea fi aplicat pe motiv că prima locuință nu era liberă și că autoritățile locale nu dispuneau de locuință alternativă.
Reclamanții au depus un recurs la Curtea Supremă de Justiție, în care și-au reiterat argumentele.
La data de 27 februarie 2008, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul și a menținut soluțiile judecătorești anterioare.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea Articolul 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil.
Curtea a observat, cu titlu principal, că având în vedere circumstanțele cauzei, respectarea termenului de prescripție a fost una din chestiunile esențiale care trebuiau să fie soluționate de instanțele naționale și că această chestiune avea o impact decisiv asupra finalității cauzei (pentru comparație Ruiz Torija c. Spaniei, 9 decembrie 1994, § 30). Dacă instanțele ar fi constatat că acest argument este întemeiat, ele urmau să respingă acțiunea înaintată de primărie împotriva reclamanților. În acest sens, ea a reamintit că respectarea cerinţelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil (Dacia SRL c. Moldovei, nr. 3052/04, § 75, 18 martie 2008, și Nichifor c. Republica Moldova, nr. 52205/10, § 28, 20 septembrie 2016).
Prin urmare, Curtea a considerat că argumentul reclamanților potrivit căruia acțiunea a fost tardivă a necesitat un răspuns specific și explicit. Cu toate acestea, instanțele naționale nu au reușit să realizeze acest exercițiu și că a fost imposibil de a cunoaște dacă au neglijat pur și simplu acest motiv sau au dorit să îl respingă și, în acest din urmă caz, din ce motive (pentru comparație Ruiz Torija, citat mai sus, § 30, Lebedinschi v. Republica Moldova, nr. 41971/11, § 35, 16 iunie 2015, Nichifor împotriva Republicii Moldova, nr. 52205/10, § 30, 20 septembrie 2016 și Covalenco împotriva Republicii Moldova, nr. 72164/14, § 26, 16 iunie 2020).
Curtea a acordat reclamanților suma de 3,600 Euro cu titlu de prejudiciu moral.
În fața Curții reclamanții au fost reprezentați de V. Gandrabur, avocat.
***
Cauza Dronic c. Moldovei, cererea nr. 49937/08
Reclamantul a obținut, la 09 decembrie 1999, o hotărâre judecătorească favorabilă de restituire a casei confiscate de la părinții reclamantului de către autoritățile sovietice.
Ulterior reclamantul a cerut executarea hotărârii din 09 decembrie 1999. Având în vedere că în casa respectivă locuiau 2 familii, reclamantul a intentat o acțiune privind evacuarea acestora. Prin decizia din 16 iulie 2002 s-au menținut hotărârile judecătorești privind evacuarea familiilor respective din casă, specificându-se că evacuarea urma să aibă loc doar după acordarea unei locuințe alternative acestor familii.
În fața Curții reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii judecătorești definitive și favorabile acestuia, invocând încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil, și Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție, respectul dreptului de proprietate.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea Articolului 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil, și Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție, protecția proprietății.
Curtea a reiterat poziția, exprimată cu numeroase ocazii pe cazurile de neexecutare, conform căreia imposibilitatea unui creditor de a pune în executare în totalitate și într-un termen rezonabil, o hotărâre pronunțată în favoarea sa constituie o încălcare a „dreptului la instanță” consacrat de Articolul 6 § 1 al Convenției, precum și la dreptul la protecția proprietății garantat de Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. (Prodan, citată mai sus, §§ 56 și 62).
Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză. În consecință, ea a considerat că a existat o violare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării de către autorități, într-un termen rezonabil, a hotărârii definitive favorabilă reclamantului.
Curtea a acordat companiei reclamante suma de 3600 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
