În cauza Enachi c. Moldovei, reclamanta
este Galina Enachi, născută în 1963 și care locuiește în Chișinău.

În perioada de referință, reclamanta
era un auditor autorizat. La data de 21 iulie 2011, pe numele ei a fost pornită
o cauză penală cu cincisprezece capete de acuzare de fraudă. Ea era suspectată
că în perioada aprilie-iulie 2011
a fraudat mai multe firme private. Presupusa schemă de
înșelăciune avea loc prin încheierea de către reclamantă, în numele unei
societăți private G., a unor contracte de vînzare-cumpărare de bunuri, prin
care societatea G. procura bunurile fără a achita prețul prevăzut pentru ele.
Ea a fost reținută de poliție în aceeași zi.

La data de 22 iulie 2011, procurorul a
solicitat Judecătoriei Rîșcani emiterea pe numele reclamantei unui mandat de
arest pe un termen de treizeci de zile, pe care instanța l-a emis în acceași zi.
Decizia instanței era întemeiată pe prevederile Codului de procedură penală,
care prevăd dreptul instanței de a emite un mandat de arest preventiv, când
există riscul ca persoana să se eschiveze de la răspundere, să pericliteze
investigația sau să recidiveze. În textul deciziei era menționat în mai multe
rânduri un alt nume decât cel al reclamantei. La 3 august 2011, Curtea de Apel
Chișinău a menținut această decizie constatând că acuzarea a prezentat suficiente
dovezi că reclamanta a comis o infracțiune.

La data de 18 august 2011, Judecătoria Râșcani
a prelungit arestarea preventivă a reclamantei cu încă treizeci de zile, pentru
aceleași motive pe care s-a bazat și prima decizie. Reclamanta a depus recurs. Iar
la data de 25 august 2011, Curtea de Apel Chișinău a anulat decizia și a eliberat-o
pe reclamantă sub control judiciar. Instanța a constatat că procurorul nu a
prezentat nicio dovadă a riscului de sustragere de la răspundere sau de a
interveni în anchetă.

La data de 17 noiembrie 2011,
Judecătoria Râșcani a dispus arestarea reclamantei pentru treizeci de zile,
susținând că ea s-a eschivat controlului judiciar. Instanța de judecată s-a
bazat pe rapoartele poliției întocmite de ofițerii T. și V., potrivit cărora
reclamanta nu a fost găsită la adresa indicată de ea în cadrul ședinței din 25
august 2011.

Reclamanta a depus recurs și a
susținut, printre altele, că, la 9 și 20 septembrie 2011 ea l-a informat în
scris pe ofițerul E., cu privire la schimbarea adresei pentru efectuarea unui
tratament medical în urma unui traumatism suferit la picior, confirmat de un
raport medical. Ulterior, ea a susținut că ofițerii de poliție V. și T. nu sunt
credibili, dat fiind faptul că ea a depus o plângere penală împotriva lor
pentru rele tratamente în timpul reținerii sale. Ea a afirmat, de asemenea, că arestarea
sa nu s-a bazat pe o suspiciune rezonabilă că a fraudat aceste societăți,
deoarece ea nu era proprietarul sau administratorul societății G., ci pur și
simplu auditor, și că ea nu a încheiat niciodată astfel de contracte.

La data de 30 noiembrie 2011, Curtea de
Apel Chișinău a menținut decizia primei instanțe. Iar arestul reclamantei
a fost prelungit în mod repetat, la fiecare treizeci de zile, pe aceleași
motive ca și mai înainte, până la 23 martie 2012, atunci când cauza a fost
remisă instanței pentru examinare. După această dată, arestul reclamantei a
fost prelungit la fiecare nouăzeci sau șaizeci de zile, până la data de 19 mai
2014. În mai multe rânduri instanțele au menționat detaliile personale ale
altor persoane sau au susținut că detenția reclamantei a fost justificată de
lipsa de venituri permanente.

Reclamanta a atacat de fiecare dată
prelungirea arestului, susținând că ea nu intenționa să se eschiveze de la
răspundere, că nu a existat nici un risc din partea ei de a influența ancheta
și că nu a existat nici o suspiciune rezonabilă că a comis o infracțiune. În
recursurile sale împotriva deciziilor din 24 septembrie 2012, 26 decembrie 2012
și 18 decembrie 2013 și în cererile habeas corpus din 21 martie 2013, 21 iunie
2013 și 20 septembrie 2013, reclamanta s-a plâns, de asemenea, că detenția sa a
depășit termenul legal de douăsprezece luni prevăzut de articolul 25 alineatul
(4) din Constituția Republicii Moldova.

La 19 mai 2014, Judecătoria Râșcani a
respins demersul procurorului de a prelungi detenția reclamantei și a dispus
plasarea ei în arest la domiciliu timp de nouăzeci de zile. Textul deciziei
menționate detaliile personale ale altei persoane. La 9 iunie 2014, Curtea de
Apel Chișinău a menținut această decizie.

La 8 august 2014, Judecătoria Râșcani a
prelungit arestul la domiciliu cu încă nouăzeci de zile. Reclamanta a declarat recurs
în temeiul articolul 25 alineatul (4) din Constituție. La 8 septembrie 2014,
Curtea de Apel Chișinău a eliberat-o pe reclamantă sub control judiciar.

În fața Curții, reclamanta s-a plâns în
temeiul Articolului 5 § 3 din Convenție, că arestul ei în afara celor
douăsprezece luni prevăzut de articolul 25 alineatul (4) din Constituție a fost
ilegal.

Reclamanta s-a plâns, de asemenea, în
temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că deciziile instanțelor nu au avut la
bază motive relevante și suficiente atunci când s-a dispus prelungirea arestului
său și că arestul a fost prelungit dincolo de un „termen rezonabil”,
fără nici un motiv.

Curtea a formulat părților următoarele
întrebări:

1. A fost reclamanta privată de libertate, cu încălcarea
articolului 5 § 1 din Convenție? În special, a fost privarea de libertate
legală potrivit dreptului intern (a se vedea Savca c. Republicii Moldova, nr.
17963/08, § 53, 15 martie 2016)?

2. Arestarea preventivă a reclamantei,
între 17 noiembrie 2011 și 8 septembrie 2014, a fost efectuată cu încălcarea principiului
„termenului rezonabil”, prevăzut de Articolului 5 § 3 din Convenție?
În special, deciziile instanțelor interne de prelungire a arestului reclamantei
au fost întemeiate pe probe „pertinente și suficiente” și procedurile
au fost desfășurate cu o „diligență specială” (a se vedea Ilijkov v.
Bulgaria, nr. 33977/96, § 81, 26 iulie 2001)?


În cauza Casap c. Moldovei, reclamantul,
Andrei Casap, este cetățean al Republicii Moldova, născut în anul 1981 și
locuiește în Criuleni.

Din 2000 până în 2004, Ministerul
Apărării a achitat costul studiilor efectuate de către reclamant  la o instituție de învățământ superior din
străinătate. La data de 20 august 2004, reclamantul a semnat un contract de
muncă pe zece ani cu Ministerul Apărării, fiind angajat în calitate de inginer
într-un laborator de muniție.

La 14 septembrie 2005, el a solicitat
desfacerea contractului, din cauza programului de muncă neregulat. Paisprezece
zile mai târziu, el nu s-a prezent la locul de muncă, presupunând că demisia sa
a fost acceptată. Însă, la 18 martie 2007, a fost chemat în judecată în calitate de
pârât într-un dosar în care Ministerul Apărării solicita rambursarea costurilor
suportate pentru instruirea sa. Atunci reclamantul a aflat că la 11 noiembrie
2005, Ministerul Apărării l-a concediat din motive disciplinare, de discreditarea
a Armatei și de cauzarea prejudiciilor materiale.

La 28 martie 2007, reclamantul a contestat
decizia din 11 noiembrie 2005, solicitând schimbarea motivul demiterii din
„motive disciplinare” în „la cerere”. Dânsul a afirmat că
nu i-a fost cunoscută intentarea unei proceduri disciplinare în adresa sa și că
el nu a comis nicio acțiune care să discrediteze forțele armate.

La 13 decembrie 2007, Curtea de Apel
Chișinău a admis contestația reclamantului și a obligat Ministerul Apărării să
schimbe motivul concedierii sale. Instanța a constatat că Ministerul Apărării a
interpretat în mod eronat costurile studiilor reclamantului ca fiind prejudiciu
material în temeiul Legii nr. 162 cu privire la statutul militarilor.
Ministerul a depus recurs, iar la 17 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiție a
admis recursul, a casat hotărârea din 13 decembrie 2007 și a respins
pretențiile reclamantului ca fiind nefondate. Instanța a constatat că, prin
părăsirea armatei, înainte de expirarea contractului de muncă și după ce
Ministerul a investit în educația sa, reclamantul a cauzat un prejudiciu material
care ar putea fi considerat ca o acțiune de subminare a bunului nume al
armatei,  în conformitate prevederile legii
invocate mai sus. Unul dintre cei trei judecători din completul de judecată al
Curții Supreme de Justiție, a formulat o opinie separată, susținând, printre
altele, că Ministerul Apărăriii nu a probat existența oricărui prejudiciu care
ar fi putut servi drept temei pentru concedierea disciplinară, având în vedere
în special faptul că acțiunea civilă intentată de Minister privind repararea acestui
prejudiciu a fost respinsă în cele din urmă de către Curtea de Apel Chișinău la
data de 13 noiembrie 2007.

În fața Curții reclamantul s-a plâns,
în temeiul Articolului 8 din Convenție, că demiterea sa din rândul forțele
armate din motive disciplinare, pentru un presupus act de ilegalitate pe care
nu l-a comis, i-a încălcat dreptul la reputație și îi diminuează șansele de
angajare pe viitor.

Curtea a formulat părților următoarea
întrebare:

– A existat o încălcare a dreptului
reclamantului la respectarea vieții sale private, contrar Articolului 8 din
Convenție (a se vedea Milojević și alții c. Serbia, nr. 43519/07, 43524/07 și
45247/07, § 59- 69, 12 Ianuarie 2016)?

Reclamantul este reprezentat în fața
Curții de către V. Pelin, un avocat din Chișinău.