La 14 februarie 2012 CtEDO a pronunțat hotărârea Hadji
c. Moldovei
(cererile nr. 32844/07 și 41378/07).

Reclamantul, Iurie Hadji, la 24 septembrie 2003 a fost arestat fiind
suspectat de participarea la o banda criminală „specializată” în furturi de
mașini. La 23 noiembrie 2006 reclamantul a fost condamnat, stabilindu-se o pedeapsă de 12 ani privațiune de libertate. La 25 aprilie
2007 sentința a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău.

Pe parcursul derulării urmăririi penale
reclamantul a fost deținut în următoarele locuri de detenție:

  1. 26 noiembrie 2003 -2
    decembrie 2003: Penitenciarul nr. 13;
  2. 2 decembrie 2003 –
    14 ianuarie 2004; izolatorul  MAI;
  3. 14 ianuarie 2004 –
    16 februarie 2004: Penitenciarul nr. 13;
  4. 16 februarie 2004 – 25
    februarie 2004: izolatorul  MAI;
  5. 25 februarie 2004 –
    4 ianuarie 2007: Penitenciarul nr. 13;
  6. 4 ianuarie 2007 – 1
    martie 2007: Penitenciarul nr. 16;
  7. 1 martie 2007 – 1
    aprilie 2008: Penitenciarul nr. 13;
  8. 1 aprilie 2008 – 2
    iunie 2010: Penitenciarul nr. 8;
  9. 2 iunie 2010 – 4
    februarie 2011: Penitenciarul nr. 12;
  10. 4 februarie 2011 –
    prezent: Penitenciarul nr. 8.

Potrivit reclamantului condițiile de detenție din
Penitenciarul nr. 13 și Penitenciarul nr. 8 erau proaste, echivalându-se cu tratament inuman și degradant. În ceea ce privește Penitenciarul nr. 13,
reclamantul a susținut că celulele erau supraaglomerate, neventilate și umede.
Reclamantul de asemenea s-a plâns de calitatea și cantitatea hranei. Cât despre
Penitenciarul nr. 8, el a susținut că era localizat pe un teritoriu controlat
de către autoritățile separatiste din Transnistria, dar se afla sub controlul autorităților
constituționale moldovenești. Autoritățile separatiste au deconectat energia
electrică și apa de la rețeaua de canalizare a penitenciarului. În rezultat,
deținuții aveau acces la energia electrică 3 ore per zi, iar cantitatea de apă
era limitată la 15 litri per zi, plus alte 50 litri o dată pe săptămână pentru
duș și spălarea rufelor.

În fața Curții reclamantul s-a plâns în baza de Articolului
3 din Convenție, de condițiile de detenție din Izolatorul al MAI, Penitenciarul
nr. 13 și Penitenciarul nr. 8. în răspunsul său la observațiile Guvernului din
15 iulie 2011, reclamantul s-a mai plâns de pentru prima dată de condițiile
transportării sale în timpul procedurilor penale și de condițiile detenției
sale în instanțe. De asemenea, sa plâns, sub diferite aspecte, de violări a
Articolelor 3, 5, 6, 8 și 10 din Convenție, Articolul  1 Protocolul nr. 1 și Articolul 3 Protocolul
nr. 7.

Curtea a constatat în unanimitate violarea Articolului 3 din Convenție, în ceea ce
privește detenția reclamantului în Penitenciarul nr. 13, în perioada 1 martie
2007 – 1 aprilie 2008. Instanța a observat că în cauza
Țurcan c. Moldova, nr. 10809/06, § 35‑39, 27 noiembrie 2007 s-a constatat violarea
Articolului 3 din Convenție din cauza condițiilor de detenție a reclamantului
în Penitenciarul nr. 13 în perioada februarie – septembrie 2006. Având în
vedere că prezenta cauză se referea la aceeași instituție penitenciară și din
moment ce Guvernul nu a prezentat probe să situația s-a schimbat în perioada septembrie
2006 – martie 2007, Curtea a considerat că nu a existat nici un motiv să
derapeze de la concluziile sale în cauza Èšurcan.
Astfel, Curtea a considerat că dificultățile suferite pe durata detenției în
perioada respectivă au depășit nivelul inevitabil de dificultăți inerente detenției
și a atins pragul de severitate contrar Articolului 3 al Convenției.

Curtea a declarat ca vădit
neîntemeiat și inadmisibil, în sensul
Articolului 35 § 3 și 4 al Convenției,  capătul din cerere privind pretinsa maltratare
a reclamantului în custodia poliției, deoarece reclamantul nu a prezentat nici
o dovadă a alegațiilor susținute.

În continuare, Curtea a
declarat ca inadmisibil, în sensul
Articolului
35 § 1 și 4 al Convenției,
capătul din cerere privind pretinsa detenție fără mandat de arest în
perioada 2004 – 2005, deoarece acesta a fost înaintat pentru prima dată în
cererea din 14 iulie 2007, după expirarea termenului de șase luni.

De asemenea, Curtea a declarat
ca inadmisibil, în sensul
Articolului
35 § 3 și 4 al Convenției,
capătul din cerere privind inechitatea procedurilor împotriva sa, or
nimic din materialele cauzei nu sugerau că procedurile ar fi inechitabile; a
declarat ca incompatibil
ratione materiae, în sensul Articolului 35 § 4 al Convenției, capătul din cerere
privind refuzul de a iniția proceduri penale împotriva persoanelor terțe, or
Convenția nu garantează dreptul de a iniția proceduri penale împotriva terțelor
persoane; și a declarat ca inadmisibil,
în sensul Articolului 35 § 1 și 4 al Convenției, capătul din cerere privind refuzul
administrației penitenciarului de a permite întrevederi de lungă durată cu
soția, deoarece nu au fost epuizate căile interne de recurs.

În final, Curtea a declarat ca inadmisibile, în sensul Articolului 35 § 3 și 4 al Convenției, capetele din
cerere privind neinformarea promptă despre acuzațiile înaintate, confiscarea
proprietăților, condamnarea dublă pentru aceeași faptă, deoarece aceste capete
nu au fost substanțiate și Curtea nu a văzut nici un indiciu de vreo violare în
această privință.

Reclamantul a solicitat 1,000
Euro cu titlu de daune materiale, 15,000 Euro cu titlu de daune morale, și 1,000
Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantului
3,000 Euro cu titlu daune morale și 100 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.