În luna decembrie 2011 CtEDO a comunicat următoarele cereri Guvernului Moldovei: LazÇŽr c. Moldovei (cererea nr. 2156/08), Mătăsaru c. Moldovei (cererea nr. 3168/10), Carpala c. Moldovei (cererea nr. 23258/06), T.M. și C.M. c. Moldovei (cererea nr. 26608/11), Popovici c. Moldovei (cererea nr. 38178/08), Lebedinschi c. Moldovei (cererea nr. 41971/11) și Juganaru c. Moldovei (cererea nr. 75448/11).
***
În cauza Lazăr c. Moldovei, reclamantul Aurel Lazăr s-a născut în 1978 și locuiește în Chișinău. Prin decizia Curții de Apel a Republicii Moldova din 08 iunie 1999 reclamantul a fost condamnat la 15 ani de închisoare.
Reclamantul pretinde că la 24 februarie 2002a fost supus la rele tratamente, fiind deținut în Penitenciarul nr. 9. El s-a plâns administrației, care a aplicat sancțiuni disciplinare gardienilor implicați, V.N. și S.P., aceștia fiind transferați la un alt loc de muncă.
La 09 iunie 2006, reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 4, unde la momentul respectiv erau angajați V.N. și S.P. Aceștia au început să abordeze reclamantul, în mod sistematic, prin presiune psihologică, cu aplicarea sancțiunilor disciplinare, pe motiv că acesta nu respecta regimul de detenție. Deseori, reclamantul era plasat în detenție solitară, aparent fără nici un motiv.
La o dată nespecificată V.N. a fost numit șef interimar al Penitenciarului nr. 4. Reclamantul susține că începând cu numirea respectivă acțiunile ilegale ale lui V.N. și S.P. au luat amploare.
La 08 noiembrie 2006, V.N. a întrat în celula reclamantului, în care se mai aflau alți șase deținuți. Acesta a reproșat reclamantului că ignoră regimul de detenție și a dispus plasarea lui în detenție solitară. Reclamantul a obiectat, cerând, în zădar, să afle motivele acestei decizii.
La 11 noiembrie 2006, un gardian a cerut reclamantului să-l urmeze în biroul lui V.N., reclamantul a refuzat. Apoi gardianul s-a întors însoțit de un convoi, reclamantul a urmat convoiul.
În biroul lui V.N. reclamantul a fost bătut cu bastoane pe mâini și picioare. Agresorii i-au pus pe capul reclamantului o bucată de îmbrăcăminte ca să-l împiedice să respire și să vadă. Reclamantul s-a ales cu o fractură la mână. Agresorii au continuat să-l bată, până acesta a pierdut cunoștința. Apoi reclamantul a fost plasat în izolator, cu mâinile încătușate.
La o dată nespecificată, un ofițer de control a constatat pe corpul reclamantului vânătăile și fractura mâinii. El a scos cătușele și a adus un medic, care de asemenea, a constatat o fractură la mâna stângă.
La 26 noiembrie 2006 un avocat a vizitat reclamantul. El a fotografiat urmele de abuz pe corpul reclamantului, inclusiv vânătăi în regiunea ficatului, splinei și rinichilor, etc.
La o dată nespecificată reclamantul a fost transferat în altă închisoare.
La 28 noiembrie 2006 mama reclamantului s-a plâns la procuratură, denunțând maltratarea fiului său.
La 11 decembrie 2006 procuratura a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale, constatând că reclamantul a refuzat să meargă, la 08 noiembrie 2006, în biroului lui V.N. Din acest motiv a fost aplicată o sancțiune. În izolator, reclamantul s-a automutilat, provocându-și leziuni pe brațe și în regiunea stomacului.
La 21 decembrie 2006 mama reclamantului a contestat la judecătorul de instrucție ordonanța procuraturii de neîncepere a urmăririi penale.
La 16 ianuarie 2007 judecătorul de instrucție a admis plângerea, a anulat ordonanța din 11 decembrie 2006, constatând că ancheta a fost superficială și că nu a fost constatat gradul leziunilor pe corpul reclamantului.
La 27 aprilie 2007 procuratura a emis din nou o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale, care a fost menținută în vigoare de judecătorul de instrucție.
În fața Curții, reclamantul se plânge, în temeiul Articolelor 3 și 13 din Convenție, că a fost supus unui tratament inuman și degradant pe durata detenției și că ancheta a fost ineficientă.
Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:
– A fost supus reclamantul, contrar Articolului 3 din Convenție, la un tratament inuman și degradant?
– Având în vedere protecția procedurală împotriva tratamentelor inumane sau degradante (a se vedea para. 131 din Labita c. Italiei [GC], nr. 26772/95, CEDO 2000-IV), a fost ancheta în cazul de față desfășurată de către autoritățile naționale cu încălcarea Articolului 3 din Convenție?
Guvernul a fost invitat să prezinte o copie integrală a dosarului privind pretinsul abuz.
În fața Curții reclamantul este reprezentat de către V. Țurcan, avocat din Chișinău.
***
În cauza Mătăsaru c. Moldovei, reclamantul Anatol Mătăsaru s-a născut în 1970 și locuiește în Chișinău.
În octombrie 2006 reclamantul s-a plâns că a fost maltratat de către un ofițer de poliție de rang înalt (pentru mai multe detalii a se vedea Mătăsaru și Savițchi c. Moldova, nr. 38281/08, 2 Noiembrie 2010). Considerând că ancheta pe marginea plângerii sale este ineficientă, el a organizat câteva acțiuni de protest în Chișinău, denunțând corupția și solidaritatea corporativă dintre poliție și procuratură în Moldova. Aceste acțiuni au fost pe larg mediatizate de către mass-media.
Pe durata protestelor în masă în centrul Chișinăului din 07 aprilie 2009 reclamantul a fost filmat aruncând pietre în clădirea Președinției și ulterior a cerut jurnaliștilor de la televiziune publică să înceteze să-l filmeze. Când a continuat filmarea, el a lovit camera cu o piatră.
La 08 aprilie 2009 reclamantul a fost arestat, fiind suspectat că a participat la acțiunile violente și ca un pretins organizator al acestora.
La 10 aprilie 2009 un judecător de instrucție a dispus arestarea preventivă a reclamantului. La 10 iunie 2009 Curtea de Apel Chișinău a înlocuit arestarea preventivă cu arest la domiciliu pentru 30 de zile.
După ședință reclamantul a fost dus de cinci ofițeri de poliție îmbrăcați în civil la Procuratura Generală. Reclamantul refuzând să dea declarații, a fost escortat la domiciliu.
La 10 iulie 2009 Curtea de Apel Chișinău a anulat decizia de aplicare a arestului la domiciliu și a dispus eliberarea sub control judiciar, fiind stabilite anumite restricții.
Tot la 10 iulie 2009 o persoană (V.) a scris o plângere la Comisariatul de Poliție Orhei în privința reclamantului și a unui jurnalist independent, G.B. Acesta a pretins că la 04 noiembrie 2007 l-au atacat două persoane și i-au luat două pachete cu mâncare și vin, și ceasul. El a menționat că poate identifica ambii atacatori și a reținut automobilul reclamantului și numărul de înmatriculare a acestuia.
În aceeași zi șeful Comisariatului de poliție a dispus ca I.V. să se ocupe de caz, având un termen de până la 15 iulie 2009. Tot în aceeași zi, a fost inițiată urmărirea penală.
Tot în aceeași zi, reclamantul a fost invitat la Procuratura Generală în legătură cu decizia din 10 iulie 2009 și anume restricțiile impuse prin aceasta.
După audiere, reclamantul a fost reținut de către ofițeri de poliție îmbrăcați în civil, care nu s-a identificat și nu au arătat temeiul legal pentru noul arest.
La 17.00 reținerea reclamantului a fost înregistrată oficial și el a aflat despre acuzațiile lui V. împotriva acestuia.
La 11 iulie 2009 soția reclamantului a fost audiată în calitate de martor și a declarat că la 04 noiembrie 2007 reclamantul a stat cu copilul lor bolnav și a fost internat în spital la 6 noiembrie 2007, fapt confirmat de către materialele medicale.
La 13 iulie 2009 a avut loc o percheziție la domiciliul reclamantului și nu s-a găsit nimic relevant. În aceeași zi reclamantul a fost adus în fața judecătorului de instrucție, care urma să examineze demersul privind arestarea reclamantului. Avocatul reclamantului a invocat că nu există o bănuială rezonabilă că clientul său ar fi comis infracțiunea și că față de acesta deja este aplicată o altă măsură preventivă.
La 13 iulie 2009 judecătorul de instrucție a emis un mandat de arest pentru 10 zile, indicând că aceasta este „perioada de timp rezonabilă pentru a aduna probe și stabili circumstanțele cauzei”. Judecătorul s-a referit la gravitatea crimei de care era acuzat reclamantului, și că sancțiunea prevăzută în acest caz era mai mare de 2 ani. De asemenea, el s-a referit la faptul că reclamantul avea cazier și că se caracteriza negativ la locul de trai.
Avocatul reclamantului a depus recurs, referindu-se la lipsa bănuielii rezonabile că clientul său ar fi comis infracțiunea și la depozițiile soției acestuia privind boala copilului. El a invocat că întreg dosarul se bazează doar pe declarațiile pretinsei victime și soției acestuia, fără nici un suport probatoriu. Avocatul a făcut trimitere la articolul 5 din Convenție și că judecătorul de instrucție nici nu a examinat aplicarea unei alte măsuri decât detenția.
La 17 iulie 2009 Curtea de Apel Chișinău a respins recursul avocatului.
La 16 iulie 2009 procurorul a cerut prelungirea arestului preventiv a reclamantului. La 18 iulie 2009 judecătorul de instrucție a prelungit arestul preventiv a reclamantului cu 20 de zile.
La 5 august 2009 judecătoria Buiucani a respins demersul procurorului de a prelungi arestarea preventivă a reclamantului.
Potrivit reclamantului condițiile de detenție în Comisariatul de poliție Orhei erau următoarele: el a fost deținut împreună cu alte două persoane într-o celulă de 5,7 m.p. Fereastra era acoperită cu o plasă metalică. El era nevoit să doarmă pe o platformă de lemn, care ocupa mai mult de jumătate din celulă, acoperită cu murdărie și o saltea umedă, care era plină de insecte parazite. În celulă era foarte cald, sistemul de ventilare nu funcționa. Aerul era greoi și umed, cu un miros puternic datorită prezenței unei găleți pentru satisfacerea necesităților naturale, care era golită o dată pe zi. Căldura, lipsa ventilării și mirosul puternic i-au cauzat o stare de somnolență. Când pentru prima dată a deschis găleata pentru a satisface necesitățile naturale, mirosul l-a făcut să vomite și el nu putea respira. În celulă nu era apă curentă. Lumina electrică venea de la un bec slab acoperit cu o plasă, care de asemenea diminua luminozitatea. Apă murdară era servită în sticle de plastic, iar hrana săracă includea un ceai și o bucată de pâine la dejun, supă la prânz și cașă la cină. Pe durata întregii detenții nu erau servite produse cum ar fi carnea, peștele sau lactate. Rudele erau nevoite să aducă hrană deținuților pentru a compensa hrana insuficientă asigurată de autorități.
În fața Curții, reclamantul se plânge, în temeiul Articolului 3 din Convenție, că a fost deținut în condiții inumane și degradante. De asemenea, în temeiul Articolului 5 din Convenție, că a fost arestat în absența unei bănuieli rezonabile că ar fi comis o infracțiune. În esență, el, de asemenea, se plânge că instanțele naționale nu au reținut motive suficiente și relevante la dispunerea și prelungirea arestului preventiv, contrar Articolului 5 § 3 din Convenție. El se plânge că, multiplele decizii adoptate în privința acestuia sugerează că urmărirea penală împotriva sa a servit ca pretext pentru hărțuirea sa și a familiei sale împotriva acțiunilor sale de protest, contrar Articolului 5 și 18 din Convenție.
Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:
– A existat o violare a Articolului 3 din Convenție? În particular, a fost deținut reclamantul în condiții inumane și/sau degradante?
– A existat o violare a Articolului 5 din Convenție? În particular, a fost o „bănuială rezonabilă”, în sensul Articolului 5 § 1 din Convenție, că reclamantul a comis o infracțiune? Au reținut instanțele naționale motive “suficiente și relevante” în deciziile sale de arestare și prelungirea arestării reclamantului, potrivit cerințelor Articolului 5 § 3 din Convenție?
În fața Curții reclamantul este reprezentat de către V. Panțîru, avocat din Chișinău.
***
În cauza Carpala c. Moldovei, reclamantul este Vladimir Carpala, s-a născut în 1951 și locuiește în Ciadâr-Lunga.
În 1997 reclamantul a fost antrenat în proceduri judiciare în calitate de pârât. Urmare a absenței repetate de la ședințe, la 14 noiembrie 1997 judecătoria raionului Ciadâr-Lunga l-a găsit vinovat de sfidare a instanței și a dispus arest administrativ pentru 15 zile.
Reclamantul a fost arestat la 5 ianuarie 1998, și a fost eliberat la 12 ianuarie 1998. El pretinde că a fost invitat la Comisariatul de poliție din Ciadâr-Lunga pentru o „discuție”, însă a fost arestat fără nici o explicație.
În cererea adresată Președintelui judecătoriei raionului Ciadâr-Lunga din 15 ianuarie 1998, el a cerut o copie a deciziei din 14 noiembrie 1997. Nu este clar dacă a primit un răspuns.
Potrivit reclamantului, el nu a primit o copie a deciziei din 14 noiembrie 1997 până în 16 mai 2000. La 18 mai 2000 el a înaintat un recurs, cerând anularea acestei decizii. Reclamantul, de asemenea, pretinde că nu a văzut nici una din cele două citații pentru a se prezenta la judecătoria raionului Ciadâr-Lunga în 1997, deoarece nu se afla în oraș.
La 28 iunie 2000 judecătoria raionului Ciadâr-Lunga a respins recursul reclamantului ca fiind tardiv.
La 26 iunie 2001 Tribunalul Chișinău a respins recursul reclamantului și a menținut soluția instanței inferioare.
Urmare a demersului Procuraturii Generale, la 25 februarie 2002 Curtea de Apel a Republicii Moldova a anulat decizia din 14 noiembrie 1997 și 26 iunie 2001, constatând că vina reclamantului nu a fost stabilită, și a încetat procedurile administrative în privința reclamantului.
La 09 decembrie 2004 reclamantul a inițiat o acțiune civilă împotriva Ministerului Finanțelor în temeiul Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. El a pretins că a fost deținut ilegal în perioada 5 – 12 ianuarie 1998 și a cerut compensarea prejudiciului moral în mărime de 280,000 lei și prejudiciului material în mărime de 4,891 lei.
La 28 septembrie 2005 judecătoria raionului Comrat a respins acțiunea reclamantului, constatând că deși s-a confirmat ilegalitatea detenției reclamantului, Legea nr. 1545 nu este aplicabilă situației reclamantului, deoarece a întrat în vigoare la 4 iunie 1998 și ea nu are efect retroactiv. Legislația în vigoare nu prevedea compensarea prejudiciului moral și că reclamantul nu a demonstrat ca i-a fost cauzat prejudiciu material.
La 15 decembrie 2005 Curtea de Apel Comrat a anulat în parte hotărârea instanței de fond, fiind constatată ilegalitatea detenției reclamantului și că s-a demonstrat că el a suferit câteva boli cronice, care au agravat suferințele acestuia prin arestul și detenția ilegală. Instanța a dispus doar compensarea prejudiciului moral în mărime de 3,000 lei, respingând compensarea prejudiciului material, invocând că acesta nu a fost demonstrat.
La 15 martie 2006 Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia instanței de apel.
În fața Curții, reclamantul nu a invocat vreun articol specific din Convenție. În esență el se plânge, în temeiul Articolului 5 din Convenție, că instanțele naționale nu au acordat o compensare adecvată pentru detenția sa ilegală. De asemenea, el menționează că Statul nu l-a asigurat cu asistență juridică pentru a-l reprezenta pe durata procedurilor inițiate împotriva Ministerului Finanțelor.
Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:
– Având în vedere cuantumul compensației acordate reclamantului pentru detenția, constatată de instanțele naționale ca ilegală, poate el să pretindă în continuare statutul de victimă a violării Articolului 5 din Convenție? Dacă da, circumstanțele faptei indică o violare a Articolului 5 § 1 și/sau 5 din Convenție (a se vedea, Ganea c. Moldova, nr. 2474/06, 17 mai 2011 și Cristina Boicenco c. Moldova, nr. 25688/09, 27 septembrie 2011)?
***
În cauza T.M. și C.M. c. Moldovei, reclamanții sunt cetățeni moldoveni, născuți în 1982 și 2002 și care locuiesc în Chișinău.
Primul reclamant s-a aflat în căsătorie cu M.M. până în 2001. Al doilea reclamant s-a născut din căsătoria respectivă în 2002. M.M. s-a implicat în jocuri de noroc și a devenit agresiv în raport cu ambii reclamanți, urmare la ce primul reclamant a înaintat o acțiune de divorț, căsătoria fiind desfăcută la 25 februarie 2010. La 24 februarie 2011 Curtea de Apel Chișinău a decis că reclamanții au dreptul la ¾ din apartamentul familiei, iar M.M. ¼. Se pretinde că după adoptarea acestei decizii M.M. a devenit încă mai agresiv.
La 22 iunie 2010 primul reclamant s-a plâns de violență verbală din partea lui M.M., în consecință ultimul a fost sancționat cu o amendă de 500 lei.
La 5 septembrie 2010 M.M. l-a bătut pe primul reclamant; de asemenea, se pretinde că el a cauzat câteva leziuni copilului. Un raport medical din 06 septembrie 2010 a stabilit că primul reclamant a avut două hematoame pe buza inferioară și un ușor mic a dintelui de pe partea stângă. Un alt raport medical din aceeași zi a stabilit că cel de al doilea reclamant a avut două vânătăi pe mâna dreaptă.
La 21 martie 2011 primul reclamant s-a plâns la poliție despre violența psihică și fizică de la fostul soț. Un raport medical din aceeași zi a confirmat că ea a avut două hematoame pe piciorul drept. M.M. a fost amendat cu 500 lei.
La 1 aprilie 2011 primul reclamant a depus o altă plângere împotriva lui M.M. și a cerut aplicarea măsurilor de protecție.
La 5 aprilie 2011 primul reclamant a cerut procuraturii inițierea urmăririi penale împotriva lui M.M. La 6 mai 2011 procuratura a respins cererea, constatând că materialele medicale au confirmat că leziunile cauzate reclamanților au fost considerate ca fiind neprejudiciabile sănătății, pe când infracțiunea de violență în familie este aplicabilă doar când cel puțin este cauzat un prejudiciu minor sănătății. Reclamanții au contestat această decizie la Procuratura Generală.
La 11 aprilie 2011 judecătoria Buiucani a emis o ordonanță de protecție, obligându-l pe M.M. să părăsească temporar locuința și să evite să se apropie mai aproape de 100 metri de reclamanți sau de locurile lor de muncă și studii. Totuși, ordonanța de nu a fost expediată autorităților competente și primul reclamant a obținut o copie doar la 22 aprilie 2011. În aceeași zi, primul reclamant a adus la cunoștința sectorului de poliție, MAI și Departamentului Asistență Socială despre emiterea ordonanței.
La 20 aprilie 2011 un raport psihologic a confirmat că cel de al doilea reclamant a suferit anxietate și probleme emoționale, recomandându-se separarea de la tatăl abuziv.
În pofida a două vizite a poliției cu scopul de a-l forța pe M.M. să părăsească apartamentul, la 22 și 28 aprilie 2011, M.M. nu a fost evacuat și reclamanții au petrecut câteva nopți cu rudele sale. A treia încercare de evacuare la lui M.M. la 29 aprilie 2011 a eșuat, când ultimul a arătat o decizie a judecătoriei Buiucani de suspendare a executării propriei decizii din 11 aprilie 2011, până la examinarea apelului declarat de M.M. Astfel poliția a refuzat să i-a vreo acțiune în privința lui M.M. până la decizia judecătorească.
La 22 aprilie 2011 reclamanții au cerut să fie admiși la un azil al victimelor violenței în familie, personalul căreia au constatat tulburări psihologice în rezultatul violenței suferite din partea lui M.M.
La o dată nespecificată reclamanții au contestat decizia din 29 aprilie 2011. Departamentul Ordine Publică a MAI, de asemenea, a contestat această decizie, invocând că instanța era obligată prin lege să adopte o decizie pe marginea plângerii reclamanților în 24 de ore, ceea ce nu a fost respectat. Mai mult ca atât, legea prevede că obiecțiile la ordonanța de ordonanța de protecție nu pot suspenda executarea ordonanței respective. Totuși, instanța a suspendat executarea ordonanței din 11 aprilie 2011. Mai mult ca atât, ordonanța de protecția nu a fost expediată imediat poliției și autorității de protecție socială, după cum cere legea. Omisiunea de a lua o decizie și omisiunea de a executa ordonanța de protecția pun reclamanții sub riscul următoarelor rele tratamente.
La 24 mai 2011 a fost pornită urmărirea penală împotriva lui M.M. pentru pretinsul furt de bijuterie de la primul reclamant.
De asemenea, la 24 mai 2011 Curtea de Apel Chișinău a respins apelul declarat de reclamanți și Departamentul Ordine Publică și a admis apelul declarat de M.M., anulând deciziile din 11 aprilie 2011 și implicit anulând măsurile adoptate prin ordonanța de protecție. Instanța a constatat că instanța inferioară a eșuat să examineze cererea reclamanților în procedură specială și nu a specificat motivele adoptării ordonanței de protecție, nu a verificat dacă pretinsul agresor a fost citat corespunzător la ședință și a eșuat să obțină o concluzie de la autoritatea de protecție socială și poliție, până la adoptarea ordonanței. Mai mult ca atât, instanța inferioară nu era în drept să suspende executarea ordonanței de protecție. Astfel, decizia din 29 aprilie 2011 de asemenea a fost anulată, cauza fiind trimisă la rejudecare.
La 15 iulie 2011 judecătoria Buiucani a respins cererea reclamanților de emitere a ordonanței de protecție, constatând că cel de al doilea reclamant a explicat că iubește ambii părinți în egală măsură, că tatăl a vorbit urât și a încercat să-i alunge din apartament, că erau cazuri când tatăl lovea pe mama și cazuri când ultima la zgâriat pe tatăl acestuia sau îl amenința cu un cuțit. Instanța a notat că primul reclamant a invocat că M.M. a insultat-o, însă aceasta nu a fost demonstrat. În concluzie s-a constatat că violența domestică nu a fost demonstrată.
Cauza este pendinte la Curtea de Apel Chișinău.
În fața Curții, reclamanții se plâng, în temeiul Articolului 3 din Convenție, că autoritățile au eșuat să-și onoreze obligațiile sale pozitive de oferire a protecției de la viitoarea violență și au eșuat să-l sancționeze pe agresor. De asemenea, se plâng, în temeiul Articolului 6 din Convenție, că judecătoria Buiucani a suspendat decizia s-a din 11 aprilie 201 chiar dacă legea a rezervat acest drept doar instanței ierarhic superioare. În continuare se plâng, în temeiul Articolului 8 din Convenție, că autoritățile au eșuat să-și onoreze obligațiile pozitive, cum ar fi emiterea promptă a deciziei în răspuns la cererea lor de emitere a ordonanței de protecție și apoi imediat să comunice decizia autorităților competente. Ei pretind că indulgența sancțiunilor aplicate agresorului au contribuit la continuarea acțiunilor violente. Reclamanții se plâng, în temeiul Articolului 13 din Convenție că nu au dispus de un remediu efectiv în privința plângerilor sale, în temeiul Articolului 8, în particular în privința inerției ofițerilor de poliției la executarea ordonanței de protecție. În final, reclamanții se plâng, în temeiul Articolului 14 în conjuncție cu Articolele 3 și 8 din Convenție, pretinzând că autoritățile au avut o abordare părtinitoare împotriva femeilor în probleme legate de violența în familie.
Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:
– A avut loc violarea Articolului 3 și/sau 8 din Convenție? În particular, și-au onorat autoritățile obligațiile pozitive, în temeiul acestor prevederi pentru a proteja reclamanții de la violență domestică și a persecuta persoanele vinovate de această violență?
– A avut loc violarea Articolului 13 din Convenție? În particular, dacă reclamanții au avut la dispoziție remedii efective în privința plângerilor sale în temeiul Articolului 3 și/sau 8 din Convenție, având în vedere, printre altele, aparenta imposibilitate de a executa ordonanța de protecție, pe când era în vigoare?
– A avut loc violarea Articolului 14 în conjuncție cu Articolele 3 și 8 din Convenție, din cauza pretinsei discriminări împotriva femeilor vizând violența domestică?
Reclamanții sunt reprezentați în fața Curți de către A. Postica, N. Hriplivîi, P. Postica și L. Potîng de la “PromoLEX”, o organizație neguvernamentală cu sediul la Chișinău.
***
În cauza Popovici c. Moldovei, reclamantul Petru Popovici s-a născut în 1962 și la moment se află în detenție în Rezina.
În 2000 și 2001 reclamantul și o grupă de alte 10 persoane, au fost acuzați că, fiind membrii unei grupări criminale, au comis mai multe infracțiuni, inclusiv zece omoruri și treisprezece tentative de omor. Reclamantul a fost arestat și plasat în detenție la 12 noiembrie 2001.
La 7 octombrie 2003 Curtea de Apel Chișinău l-a achitat pe reclamant de toate acuzațiile, din lipsa probelor și a dispus eliberarea din arest.
La 1 martie 2004 un complet din trei judecători a Curții Supreme de Justiție au examinat recursul înaintat de procuratură împotriva deciziei Curții de Apel, în lipsa reclamantului, au anulat decizia, l-au condamnat pe reclamant, stabilind în calitate de pedeapsă detențiunea pe viață.
Reclamantul s-a plâns Curții și la 27 noiembrie 2007 Curtea a constatat, printre altele, încălcarea dreptului la un proces echitabil pe motiv că a fost condamnat de către Curtea Supremă de Justiție fără o evaluare directă a probelor prezentate personal de reclamant (a se vedea Popovici c. Moldova, nr. 289/04 și 41194/04, § 72, 27 noiembrie 2007).
În rezultatul hotărârii Curții reclamantul a înaintat o cerere de revizuire împotriva hotărârii Curții Supreme de Justiție din 1 martie 2004, cerând anularea acesteia și rejudecarea recursului împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 7 octombrie 2003. Procuratura Generală nu a fost împotrivă.
La 30 iunie 2008 Plenul Curții Supreme de Justiție a examinat cererea înaintată de reclamant, a anulat ambele hotărâri din 01 martie 2004 și din 7 octombrie 2003, dispunând rejudecarea cauzei. Instanța supremă, de asemenea, a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă nedefinită și fără a cere acordul Procuraturii Generale. Rezultatul procedurilor redeschise nu este cunoscut Curții.
În fața Curții, reclamantul se plânge că detenția sa este contrară Articolului 5 din Convenție, deoarece a fost dispusă fără a se cere acordul Procuraturii Generale și în absența motivelor suficiente și relevante. Mai mult ca atât, el nu a fost prezent la ședință când s-a dispus detenția sa și Curtea Supremă de Justiție a dispus detenția acestuia pentru o perioada nedefinită de timp. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolului 6 din Convenție, că anularea deciziei Curții de Apel din 7 octombrie 2003 este contrară Codului de procedură penală, articolele 434 și 435, deoarece nimeni nu a cerut-o și deoarece reclamantul nu a putut aduce propriile argumente împotriva anulării acesteia.
Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:
– A fost reclamantul privat de libertate în contradicție cu Articolul 5 § 1 din Convenție?
– A avut reclamantul un proces echitabil în determinarea acuzațiilor penale împotriva sa, în conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenție?
În fața Curții reclamantul este reprezentat de V. Nagacevschi, avocat din Chișinău.
***
În cauza Lebedinschi c. Moldovei, reclamantul Adrian Lebedinschi este născut în 1976 și locuiește în Chișinău.
În perioada de referință, reclamantul activa în calitate de vice-comisar al sectorului Buiucani din Chișinău.
La 1 noiembrie 2008, reclamantul, fiind la serviciu, a fost lovit de o mașină. Înainte de a fi rănit, el a reușit să evite accidentarea a doi civili.
După accident, reclamantul a fost dus de urgență la spital, cu diagnosticul următor: fractură incompletă la piciorul stâng, contuzie la piciorul drept, plămâni, sindrom de stres pulmonar și șoc traumatic de gradul doi. Din cauza leziunilor, i-a fost amputat piciorul stâng, iar pe piciorul drept a fost implantat dispozitivul Ilizarov. Reclamantul are astfel proteză la piciorul drept.
La o dată nespecificată, autoritățile polițienești au constatat că traumatismul reclamantului a survenit în timpul executării atribuțiilor sale de serviciu.
La 09 septembrie 2009 o comisiei medical-militară a Ministerului Afacerilor Interne (MAI) a stabilit că reclamantul este inapt pentru serviciul militar.
La 16 septembrie 2009, Comisia de expertiză medicală a vitalității din Chișinău a atribuit reclamantului primul grad de invaliditate. Un an mai târziu, autoritatea a confirmat gradul de invaliditate acordat.
În același timp, reclamantul a fost demis din funcția sa.
La demiterea reclamantului i s-a calculat o indemnizație unică de asigurare în sumă de 36,655.35 lei, calculată în temeiul Instrucțiunii provizorii privind asigurarea obligatorie de stat a colaboratorilor organelor afacerilor interne din 05 iulie 2004.
La 9 octombrie 2009, reclamantul a solicitat MAI, invocând aplicabilitatea Hotărârii Guvernului din 11 august 1993, recalcularea indemnizației unice conform art. 34 al Legii cu privire la poliție, în cazul în care suma de asigurare constituind 743,850 lei (salariul de 6198,75 lei pentru 10 ani), iar procentul de pierdere fiind de 80%, astfel MAI urmând să achite suma de 595080 lei. MAI însă a refuzat în soluționarea cererii.
La 11 noiembrie 2009, reclamantul a înaintat o acțiune în judecată împotriva MAI, invocând că a pierdut 100% din capacitatea sa de muncă și a cerut 571,000 lei (aproximativ 35,000 EUR) cu titlu de despăgubiri. În plus, reclamantul a solicitat plata dobânzii de întârziere, compensația prejudiciului moral.
Prin hotărârea Curții de Apel Chișinău din 05 octombrie 2010, a fost respinsă acțiunea reclamantului, instanța considerând că MAI a aplicat corect Instrucțiunea din 05 iulie 2004. Instanța a menționat că potrivit Hotărârii Guvernului din 11 august 1993, aceasta nu se aplică lucrătorilor de poliție, cu excepția celor angajați pe bază de contract.
Prin scrisoarea din 10 noiembrie 2010, MAI a informat reclamantul că personalul de poliție din care făcea parte a fost angajat prin contract individual de muncă.
La 15 noiembrie 2010, reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei Curții de Apel, invocând că în octombrie 1993 a semnat un contract cu MAI pentru o perioadă de nouă ani, zece luni și douăzeci și două zile și că la 22 august 2005 a fost semnat un nou contract individual de muncă pentru o perioadă de cinci ani. Reclamantul a făcut distincție între personalul cu care MAI a semnat un contract de muncă, cum era cazul său, și cei angajați fără contract, și anume trupele militare și ofițerii de carabinieri, unde avea loc un concurs pentru serviciul public.
Prin decizia din 16 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat și a menținut decizia instanței inferioare.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolelor 6 și 13 din Convenție, că hotărârea Curții de Apel Chișinău din 05 octombrie 2010 și decizia Curții Supreme de Justiție din 16 februarie 2011 nu sunt motivate. El s-a plâns că prin refuzul instanțelor de a acorda compensație pentru pierderea capacității de muncă a fost încălcat dreptul său la respectarea bunurilor în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr 1.
Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:
– A avut reclamantul un proces echitabil la determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile, în conformitate cu articolul 6 § 1 din Convenție?
– A avut reclamantul o „posesie” în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1? Dacă da, a existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor? A fost, eventuala ingerință, în conformitate cu garanțiile oferite de această dispoziție?
***
În cauza Juganaru c. Moldovei, reclamantul Ion Juganaru s-a născut în 1981 și locuiește în Chișinău.
La 8 august 2011 reclamantul a fost arestat fiind suspectat de anumite abuzuri.
La 11 august 2011 judecătoria Buiucani a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă/P de douăzeci de zile.
Reclamantul a contestat cu recurs încheierea din 11 august 2011 la Curtea de Apel Chișinău.
La 22 august 2011 Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului.
La 26 august 2011 Judecătoria Buiucani a decis să prelungească arestarea reclamantului pentru o perioadă de douăzeci de zile. Motivele invocate au fost, în esență, aceleași ca și în încheierea din 11 august 2011. Reclamantul a contestat cu recurs încheierea la Curtea de Apel Chișinău.
La 09 septembrie 2011, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul, invocând în principal, motivele reținute în decizia sa din 22 august 2011.
La 16 septembrie 2011 judecătoria Buiucani a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă de douăzeci de zile. Motivele invocate au fost, în esență, aceleași ca și în încheierile anterioare. Reclamantul a înaintat recurs.
La 23 septembrie 2011 Curtea de Apel Chișinău a dispus schimbarea măsurii preventive, în arest la domiciliu pentru o perioadă de douăzeci de zile, cu interzicerea oricărei conversații telefonice sau corespondența, etc.
La 5 octombrie 2011, judecătoria Buiucani a decis să prelungească termenul arestului la domiciliu pentru o perioadă de douăzeci de zile. Reclamantul a contestat această decizie la Curtea de Apel Chișinău, însă fără succes.
La 28 octombrie 2011 judecătoria Buiucani a dispus arestarea reclamantului la domiciliu pentru o perioadă de douăzeci de zile. Reclamantul a contestat, fără succes, această încheiere.
Potrivit reclamantului, starea lui de sănătate sa deteriorat brusc, din cauza detenției.
Potrivit unui certificat medical întocmit la 22 noiembrie 2011, reclamantul a fost diagnosticat, după cum urmează:
„Hepatitomegalee (hepatită), malformație a vezicii biliare, colecistopancreatită cronică, proces patologic cronic renal. Prostatită cronică.”
În fața Curții, reclamantul s-a plâns că arestarea sa a fost la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție. El a denunțat, de asemenea, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, motivarea insuficientă a deciziilor de aplicare a arestării preventive și arestării la domiciliu.
Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:
– A fost reclamantul privat de libertate în contradicție cu Articolul 5 § 1 din Convenție?
– A existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție? În special, instanțele de judecată au reținut motive suficiente și relevante pentru a justifica privarea de libertate a reclamantului?
În fața Curții reclamantul este reprezentat de către A. Barbăneagră, avocat din Chișinău.
Reclamantul a contestat cu recurs încheierea din 11 august 2011 la Curtea de Apel Chișinău.
