La 15 noiembrie 2011 CtEDO a pronunțat următoarele hotărâri: Ivanțoc și alții c. Moldovei și Rusiei (cererea nr. 23687/05), Cojocaru c. Moldovei (cererea nr. 35251/04), Mistreanu c. Moldovei (cererea nr.27261/04).

***

În cauza Ivanțoc și alții c. Moldovei și a Rusiei, reclamanții Andrei Ivanțoc, Tudor Popa, Eudochia Ivanțoc și Victor Petrov sunt de naționalitatea Republicii Moldova și născuți în 1961, 1963, 1963 și respectiv 1988. Dl Ivanțoc deține și cetățenia României. La momentul depunerii cererii, primii doi reclamanți erau deținuți la Tiraspol și respectiv Hlinaia. Andrei Ivanțoc a fost eliberat la 2 iunie 2007, iar Tudor Popa la 4 iunie 2007. Al treilea reclamant este soția primului reclamant. Ea este șomeră și locuiește în Chișinău. Al patrulea reclamant este fiul lui Tudor Popa, este student și locuiește în Chișinău.

A. Cererea nr. 48787/99 și hotărârea CtEDO din 8 iulie 2004

Faptele care au stat la baza cererii nr. 48787/99, incluzând conflictul armat Transnistrean din anul 1991-1992 până la sfârșitul anului 2003, au fost stabilite în cauza Ilașcu, Ivanțoc, Leșco și Petrov-Popa c. Moldovei și a Rusiei [MC], no. 48787/99, § 28-183, ECHR 2004 VII.

Primul și al doilea reclamant au fost deținuți până la eliberare, respectiv la 2 și 4 iunie 2007, în „Republica Moldovenească Transnistria” („RMT”).

La 9 decembrie 1993 primul și al doilea reclamant au fost condamnați de judecătoria supremă a „RMT” de diverse infracțiuni precum omor, distrugerea intenționată a bunurilor altei persoane și folosirea neautorizată și furtul munițiilor și a substanțelor explozibile. Eu au fost condamnați la 15 ani privațiune de libertate cu confiscarea bunurilor sale.

Prin hotărârea Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului, adoptată la 07 mai 2004 și pronunțată la 08 iulie 2004 pe marginea cererii nr.48787/99, Curtea a constatat că datorită colaborării dintre Federația Rusă și regimul separatist de la Tiraspol, asistenței acordate acestuia și contribuției soldaților ruși la reținerea și condamnarea primilor doi reclamanți, a fost angajată responsabilitatea Guvernului Rus pentru actele regimului separatist. Cu alte cuvinte, Curtea a constatat că primii doi petiționari se află sub jurisdicția Federației Ruse, în sensul articolului 1 al Convenției.

Curtea a mai notat în hotărârea adoptată la 07 mai 2004 că în circumstanțele concrete ale acelei cauze în temeiul Articolului 1 al Convenției exista obligația pozitivă a Guvernului Republicii Moldova de a întreprinde măsuri pentru respectarea drepturilor petiționarilor garantate de Convenție. Curtea a constatat că din mai 2001, în cadrul negocierilor oficiale, Guvernul Moldovenesc niciodată nu a încercat să pună în discuție chestiunea eliberării petiționarilor. Din acest considerent Curtea a constatat că Republica Moldova nu și-a onorat obligația pozitivă, care-i revine în temeiul articolului 1 al Convenției pentru violările care au avut loc din luna mai a anului 2001.

Curtea a constatat că a avut loc violarea articolului 3 al Convenției de către Federația Rusă din cauza maltratărilor și a condițiilor de detenție la care a fost supus Dl Ivanțoc, ce trebuie să fie calificate drept tortură în sensul Articolului 3 al Convenției. Marea Cameră a mai constatat că a avut loc violarea a Articolului 3 din Convenție de către Federația Rusă din cauza maltratărilor și a condițiilor de detenție la care a fost supus dl. Popa, ce trebuie să fie calificate drept tratamente inumane și degradante în sensul acestui articol. În lumina nerespectării obligației pozitive, apărute în temeiul Articolului 1 al Convenției, pentru violările care au avut loc din luna mai a anului 2001, Curtea a găsit vinovat și Guvernul Republicii Moldova pentru violări similare a Articolului 3 din Convenție.

Curtea a notat în privința reclamanților Andrei Ivanțoc și Tudor Popa:

– că detenția lor a fost una contrară Articolului 5 § 1 (a) CEDO, deoarece din moment ce reclamanții sunt încă în detenție, încălcarea poartă un caracter continuu, și că această conduită, care reprezintă o violare a acestei prevederi a fost imputabilă atât Federației Ruse de la 5 mai 1998, iar Moldovei din luna mai 2001.

– că orice continuare a detenției ilegale și arbitrare a celor trei reclamanți, în mod cert, ar avea drept rezultat o prelungire gravă a violării Articolului 5 al Convenției constatată de Curte și violarea de către statele pârâte a obligației lor în conformitate cu Articolul 46 § 1 al Convenției de a se conforma hotărârilor Curții, iar statele pârâte trebuie să întreprindă toate măsurile pentru a pune capăt detenției arbitrare a reclamanților care continuă să fie deținuți și să asigure eliberarea lor imediată.

– că persecuția, relele-tratamente și restricțiile la care a fost Dl Ivanțoc supus în timpul detenției constituie „tortură” în sensul Articolului 3 CEDO, iar Federația Rusă a fost responsabilă pentru tratamentul impus Dlui Ivanțoc începând cu 5 mai 1998 și Moldova a fost responsabilă pentru tratamentul inuman începând cu luna mai 2001.

– că condițiile dure de detenție experimentate de către Dl Popa pot fi calificate ca un tratament inuman și degradant în sensul Articolului 3 CEDO, că Federația Rusă a fost responsabilă pentru această violare începând cu 5 mai 1998, și că Moldova a fost responsabilă pentru această încălcare începând cu luna mai 2001.

Curtea a obligat Federația Rusă și Moldova să plătească fiecărui reclamant suma de EUR 190,000 cu titlu de prejudiciu moral și a acordat suma de EUR 17,036 cu titlu de costuri șu cheltuieli.

B. Responsabilitatea Statelor în sensul art. 1 CEDO după 8 iulie 2004

Reclamanții s-au referit la un șir de fapte legate de responsabilitatea Statelor în sensul Articolului 1 CEDO după 8 iulie 2004, data la care a intrat în vigoare hotărârea în cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și a Rusiei.

La 08 iulie 2004 Serviciul de presă al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova a dat publicității un comunicat de presă în care se aducea la cunoștința publicului, printre altele, regretul Ministrului Moldovean de Externe în legătură cu tergiversarea de către Federația Rusă a retragerii trupelor sale de pe teritoriul Republicii Moldova în conformitate cu deciziile Summit-ului de la Istambul din 1999, fapt care ar fi dus la soluționarea definitivă a conflictului transnistrean.

La 09 iulie 2004 a.n. Ministerul de Externe al „RMT” a făcut o declarație de presă în legătură cu pronunțarea hotărârii Curții din 08 iulie 2004. În aceasta se menționează că Curtea a examinat cauza în mod superficial și tendențios. Conform acestei declarații „RMT” își manifestă indignarea profundă de hotărârea Curții și consideră imposibilă eliberarea anticipată a lui Tudor Popa și Andrei Ivanțoc.

La 01 august 2004 Republica Moldova a interzis importul și exportul mărfurilor din/în Transnistria și a solicitat Guvernului de la Kiev să facă același lucru.

Reclamanții au prezentat o informație factuală amplă legată de pretinsul suport politic asigurat de Federația Rusă a.n “RMT”.

Federația Rusă nu a comentat aceste fapte prezentate de reclamanți.

C. Detenția reclamanților Andrei Ivanțoc și Tudor Popa după 8 iulie 2004

Reclamanții s-au referit la un șir de fapte legate de condițiile în care Dl Ivanțoc și Dl Popa au fost deținuți de la 8 iulie 2004, dată la care a fost pronunțată hotărârea Ilașcu, Ivanțoc, Leșco și Petrov-Popa, până la eliberarea lor la data expirării termenului de detenție în iunie 2007, precum și efectele asupra familiei reclamanților:

Detenția reclamanților

La 21 iulie 2005 Sovietul supreme al “RMT” a decretat amnistia generală. Potrivit pct. 10 a acestui decret, termenul de închisoare pentru persoanele condamnate de crime cu intenție pentru o perioadă mai mare de 6 ani a fost redusă cu o treime. La 10 octombrie 2005, Dl Gribincea a expediat o scrisoare “Ministerului Justiției a RMT” solicitând o interpretare dacă decretul privind amnistia din 21 iulie 2005 a fost aplicabilă reclamanților, și dacă da, când și în care circumstanțe reclamanții vor fi eliberați.

La 10 aprilie 2006, “Ministerul Justiției a RMT” l-a informat pe Dl Gribincea că nu poate să-i răspundă sau să păstreze corespondența cu dânsul, deoarece Dl Gribincea nu ar avea dreptul să reprezinte persoane pe teritoriul “RMT”.

După pronunțarea hotărârii din 08 iulie 2004 nu au intervenit schimbări esențiale în regimul și condițiile de detenție a petiționarilor. Astfel, ambii petiționari au fost deținuți în condiții de detenție solitară.

Dl Popa a fost deținut până la eliberarea sa la închisoarea de la Hlinaia și a fost plasat în sectorul cu prizonierii condamnați la moarte. Aparent celula dată avea în jur de 8 metri pătrați. În interiorul celulei sale era instalată o cușcă metalică de aceleași dimensiuni ca și celula. În interiorul cuștii se găsește un pat și o masă, la fel din metal.

Dl Ivanțoc a fost deținut în închisoarea din Tiraspol nr. 2, într-o celulă de aproximativ 16 m.p.

Reclamanții petreceau 23 de ore pe zi în celulele sale, care nu aveau lumină naturală. Accesul luminii solare era blocată de jante speciale, care de asemenea îi împiedicau să vadă ce se întâmplă afară.

Ambilor reclamanți le era permisă o plimbare de o oră într-o curte închisă; nici un alt prizonier nu se plimba în același timp. Din curte reclamanții vedeau doar cerul și 4 pereți foarte înalți. Reclamanții nu aveau accesul la sala de gimnastică sau alte facilități.

Petiționarii puteau face duș odată în săptămână. În închisoarea nr.2 din Tiraspol pe timp de vară, în principiu, nu există apă caldă și dl. Ivanțoc face baia cu apă rece. În iarna anului 2004-2005 în cabina de duș nu era apă rece și petiționarul făcea baia cu apă foarte fierbinte. Atât la Hlinaia cât și la Tiraspol, petiționarii dispun de apă rece în celulele lor. În iarna anului 2004-2005 din robinetul amplasat în celula lui Andrei Ivanțoc a curs doar apă fierbinte. Toată iarna el nu a avut apă rece.

Nici una din celulele ocupate de petiționari pe parcursul detenției nu era încălzită, inclusiv pe parcursul iernii. Pe timpul iernii celula dl. Ivanțoc nu a fost încălzită cu un reșou electric pus la dispoziția petiționarului de rude. Dl. Popa nu a avut reșou electric deoarece acesta nu îi era permis.

Dl Ivanțoc are probleme de ficat, iar Dl Popa suferă de tuberculoză. Ei nu au beneficiat de tratament adecvat pentru bolile de care sufereau, și nici nu li se acorda hrana corespunzătoare prescrisă de doctor. Le era interzis să primească medicamente de la rudele sale.

Reclamanților nu le era permis să primească în vizită medicul din închisoare. Ei au fost examinați de medicii din Chișinău la solicitarea misiunii OSCE. În luna martie 2005 reclamanții au fost examinați de către medicii de la Crucea Roșie, iar Dl Popa a fost văzut și de un dentist.

Dl Ivanțoc avea permisiunea de a avea 4 întrevederi de scurtă durată (de două ore) și 2 două întrevederi de lungă durată (trei zile) pe an. Totuși, soția acestuia a fost unica persoană căruia i s-a permis să-l viziteze.

Tudor Popa a avut permisiunea de a avea patru vizite scurte pe an. În anul 2004 și 2005 doar sora sa Raisa Camenschi l-a vizitat. Pe parcursul vizitelor era păzit de un paznic vorbitor de limbă română.

Pentru ultimii patru ani ai detenției sale Dlui Popa nu i s-au mai permis vizite.

Dlui Ivanțoc i s-a permis să primească parcele în fiecare lună. Aceste parcele conțineau hrană specială dietică.

Dl Popa nu avea permisiunea să primească ziare publicate în limba română.

Reclamanții nu li se permiteau conversații telefonice, să aibă întrevederi cu avocații săi.

Relația dintre reclamanții deținuți și ceilalți doi reclamanți

Andrei și Eudochia Ivanțoc nu au copii. Cel mai apropiat membru de familie a Dnei Eudochia este soțul său, care a fost deținut pentru 13 ani până la eliberarea sa în anul 2007. La momentul înaintării cererii la Curte, ea avea permisiunea să își viziteze soțul doar o dată la două luni. Ea își petrecea maximum trei zile pe an cu soțul său. De fiecare dată soțul său avea probleme de sănătate și îi era interzisă întrevederea cu el. Ea a aflat de problemele soțului de sănătate din ziare.

Dlui Victor Petrov constant i se refuza de a-și vizita tatăl fără prezența unei persoane majore, deoarece dânsul era minor și nu avea acte de identitate.

În perioada 2004 și 2007, Victor Petrov și-a văzut tatăl doar de două ori, ultima dată în martie 2004.

Până la eliberarea tatălui său, și pentru ultimii trei ani, el a locuit fără mama sa, care din cauza dificultăților financiare a plecat peste hotare la muncă. În această perioadă el a avut grijă de unul singur de sora sa mai mică.

Curtea a hotărât:

 – cu șase voturi pentru unu că are jurisdicție ratione materiae să examineze prezenta cerere în ceea ce privește pretențiile reclamanților începând cu 08 iulie 2004;

– în unanimitate să examineze o dată cu fondul cauzei obiecțiile Guvernului respondent în ceea ce privește chestiunea ratione personae;

– cu șase voturi pentru unu că cererea este admisibilă;

– cu șase voturi pentru unu că:

(a)    Moldova și-a onorat obligațiile sale pozitive să protejeze drepturile reclamanților garantate de Convenție, în ceea ce privește pretențiile acestora începând cu iulie 2004;

(b)    În consecință, nu a fost o omisiune din partea Moldovei să protejeze drepturile reclamanților garantat de Articolele 3, 5, 8 și 13 din Convenție, și că corespunzător nu a avut loc violarea acestor Articole din partea Moldovei;

(c)    Este admisă obiecția Guvernului moldav în ceea ce privește lipsa unui control efectiv în Transnistria și ca consecință întinderea responsabilității în temeiul Convenției pentru plângerile formulate;

– a hotărât cu șase voturi pentru unu că reclamanții se aflau sub jurisdicția Federației Ruse în sensul Articolului 1 din Convenție și, în consecință, a respins obiecția Guvernului rus pe motivul chestiunii ratione personae;

– a hotărât cu șase voturi pentru unu că a avut loc violarea Articolului 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile de detenție în care se aflau Dnul Ivanțoc și Dnul Tudor Popa până la eliberarea acestora;

– a hotărât cu șase voturi pentru unu că a avut loc violarea Articolului 5 și 13 din Convenție în ceea ce privește detenția Dnului Ivanțoc și a Dnului Popa și lipsa remediilor efective în această privință;

– a hotărât cu șase voturi pentru unu că a avut loc violarea Articolului 8 din Convenție în ceea ce privește drepturile reclamanților Eudochia Ivanțoc și Victor Petrov la respectarea vieții private și de familie, și corespondenței;

– a hotărât cu șase voturi pentru unu că Federația Rusă va plăti reclamanților următoarele sume:

a)    Dnului Andrei Ivanțoc și Dnului Tudor Popa, fiecăruia, suma de 60,000 EURO cu titlu de prejudiciu material și moral;

b)    Dnei Eudochia Ivanțoc and Dnului Victor Petrov, fiecăruia, suma de 20,000 EURO cu titlu de prejudiciu material și moral;

c)    Reclamanților suma de 5,240.4 EURO cu titlu de costuri și cheltuieli.

În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de V. Nagacevschi și V.Gribincea, avocați din Chișinău.

Judecătorul Kovler a formulat o opinie disidentă în privința admisibilității și fondului cauzei.

***

În cauza Cojocaru c. Moldovei, reclamantul Petru Cojocaru în anul 1999 a fost angajat de către o instituție medico-sanitară publică („policlinică”).

La 5 februarie 2003, directorul policlinicii a semnat un contract de acreditare cu Consiliul național de evaluare și acreditare în sănătate. Potrivit acestui contract, Consiliul urma să efectueze o vizită de evaluare la policlinică. În vederea pregătirii policlinicii pentru această vizită și având în vedere creșterea volumului de lucru cu această ocazie, administrația a modificat programul de muncă al reclamantului. Deoarece noul program contravenea dispozițiilor legale, reclamantul continua să muncească conform programului său vechi.

La 23 aprilie 2003, administrația policlinicii a concediat reclamantul pe motivul absenței nejustificate de la locul de muncă și neîndeplinirea sistematică a obligațiilor de serviciu.

La 23 aprilie 2003, reclamantul a depus o acțiunea împotriva ex-angajatorului său solicitând restabilirea în funcție. În timpul procesului, Ministerul Sănătății a expediat o scrisoare judecătoriei Centru și a informat, printre altele, cum a fost semnat contractul din 5 februarie 2003.

La 11 iunie 2003, judecătoria Centru a respins acțiunea reclamantului ca și nefondată. La 15 iunie 2003, reclamantul a depus apel. La 21 octombrie 2003, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul și obligat policlinica să restabilească reclamantul în funcția sa, precum și să-i achite salariul datorat pândă la data de 23 aprilie 2003.

Policlinica a depus recurs. Printr-o decizie de admisibilitate din 18 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca nefondat.

La 22 martie 2004, policlinica a depus o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiție motivând că contractul din 5 februarie 2003 nu a fost prezentat în fața instanțelor.

La 5 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire a policlinicii și a anulat propria sa decizie din 18 februarie 2004.

La 12 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul policlinicii și a anulat decizia curții de Apel care era în favoarea reclamantului. Instanța nu a făcut nici o referire la contractul din 5 februarie 2003.

În fața Curții, reclamantul a susținut că prin revizuirea deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 18 februarie 2004 în favoarea sa, a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice. El a pretins că a existat o violare a art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.

Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea că a formulat o declarație unilaterală prin care recunoaște că revizuirea unei decizii definitive constituie o violare a art. 6 § 1 CEDO și a propus să achite reclamantului 4088,6 lei MDL cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 350 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Reclamantul a refuzat declarația unilaterală, iar CtEDO a respins cererea Guvernului Moldovei de a scoate plângerea de pe rolul său.

Curtea a constat în unanimitate violarea art. 6 § 1 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO pe motivul anulării deciziei definitive în favoarea reclamantului din 18 februarie 2003.

Reclamantul a solicitat 9 863 EUR cu titlu de prejudiciu material, EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 910 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantului EUR 780 cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 910 cu titlu de costuri și cheltuieli.

În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către Fadei Nagacevschi, avocat din Chișinău.

***

În cauza Mistreanu c. Moldovei, reclamantul Veaceslav Mistreanu, la o dată nespecificată a fost acuzat de tentativă de contrabanda a unui automobil. În particular, reclamantul a fost condamnat în septembrie 2002 de introducerea pe teritoriul național a unui automobil produs în anul 1985, în timp ce reglementările naționale de atunci nu permiteau importarea automobilelor cu vârsta mai mare de 10 ani. Autoritățile vamale au confiscat automobilul.

Prin decizia din 17 aprilie 2003, Curtea de Apel Chișinău a achitat reclamantul pe motiv că fapta nu întrunește elementele infracțiunii de contrabandă. Instanța a obligat restituirea automobilului reclamantului fără dreptul de a-l înmatricula și a-l exploata și cu condiția să achite toate taxele vamale.

La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia instanței inferioare.

La 7 august 2003, executorul judecătoresc a propus autorităților vamale să întoarcă benevol automobilul confiscat.

La 11 august 2003, șeful biroului vamal Cahul a răspuns că decizia din 17 aprilie 2003 nu poate fi executată pe motivul absenței unei baze legale care ar permite perceperea taxelor vamale pentru importul automobilului reclamantului.

La 13 august 2003, executorul judecătoresc a cerut Curții de apel Chișinău să explice sau să schimbe modul de executare a deciziei din 17 aprilie 2003. la 12 februarie 2004, Curtea de apel Chișinău a respins cererea executorului.

La 3 martie 2004, executorul judecătoresc a propus din nou autorităților vamale să execute benevol decizia din 17 aprilie 2003.

La 17 martie 2004, executorul judecătoresc a pornit o acțiune împotriva șefului biroului vamal Cahul pentru ca acesta să fie sancționat de neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003.

La o dată nespecificată, șeful biroului vamal Cahul a solicitat Procurorului general să intenteze o procedură de anulare a deciziei din 17 aprilie 2003. La acel moment, recursul în anulare, ca și o cale de recurs extraordinar permitea procurorului general să conteste toate deciziile definitive.

La 27 aprilie 2004, judecătoria Cahul a amânat judecarea cauzei pornite de executorul judecătoresc pentru a aștepta răspuns de la procurorul general.

La o dată nespecificată, procurorul general a informat că a depus un recurs în anulare asupra deciziei din 17 aprilie 2003 la Curtea Supremă de Justiție.

La 10 septembrie 2004, judecătoria Cahul a respins cererea executorului judecătoresc privind sancționarea șefului biroului vamal Cahul.

La 25 octombrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare a procurorului general, a casat decizia din 17 aprilie și 8 iulie 2003 și a dispus reexaminarea cauzei.

Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2005, judecătoria Cahul a condamnat reclamantul pentru contrabandă, dar a clasat cazul în baza legii cu privire la amnistie din 16 iulie 2004. În ceea ce privește automobilul, instanța a hotărât confiscarea. acestuia.

În fața Curții, reclamantul s-a plâns că neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003 a încălcat dreptul său de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 CEDO, precum și dreptul său la respectul bunurilor în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. Reclamantul a mai pretins că prin anularea la 25 octombrie 2004 de către curtea Supremă de Justiție a deciziei definitive din 17 aprilie 2004 a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește neexecutarea decizie din 17 aprilie 2003, Guvernul a invocat pierderea statutului de victimă a reclamantului. El a notat că din momentul prezentării cererii și până la comunicarea acesteia, executarea deciziei din 17 aprilie 2003 nu a fost posibilă, deoarece obiectul litigiului, automobilul reclamantului a fost confiscat în temeiul hotărârii judecătoriei Cahul din 15 decembrie 2005. Curtea a respins această obiecție a Guvernului.

În ceea ce privește încălcarea principiului securității raporturilor juridice, Curtea a considerat că această plângere este înaintată tardiv și urmează a fi respinsă în conformitate cu art. 35 § 1 CEDO.

În rest, Curtea a constat că prin neexecutarea unei decizii definitive în favoarea reclamantului a fost încălcat dreptul său de acces la o instanță, garantat de art. 6 § 1 CEDO, precum și a fost violat art. 1 din protocolul nr. 1 CEDO, deoarece reclamantul nu fost în imposibilitatea de a poseda liber și pașnic bunul său.

Reclamantul nu a prezentat careva cerințe de satisfacție echitabilă în sensul art. 41 CEDO. În acest sens, Curtea nu a acordat vreo sumă cu acest titlu reclamantului.

În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către I. Manole, avocat din Chișinău.