În luna iulie 2011 CtEDO a comunicat următoarele cereri Guvernului Moldovei: COMPANIA DE TRANSPORTURI AERIENE „TIRAMAVIA” SRL c. Moldovei, COMPANIA AERIANÄ‚ „VALAN INTERNATIONAL CARGO CHARTER” SRL c. Moldovei, COMPANIA AERIANÄ‚ „GRIXONA” SRL c. Moldovei (cererile nr. 54115/09, 55707/09 și 55770/09), KOMMERSANT MOLDOVY c. Moldovei (cererea nr. 10661/08) și Tatiana DMITRIEVA c. Moldovei (cererea nr. 28347/08).


***


În cauzele „TIRAMAVIA” SRL, „VALAN INTERNATIONAL CARGO CHARTER” SRL, „GRIXONA” SRL, reclamanții sunt 3 societăți comerciale specializate în transportul aerian din Republica Moldova.


La 1 iunie 2007, Administrația de Stat a Aviației Civile (în continuare „ASAC”) a emis un ordin privind interzicerea operării aeronavelor înregistrate în Republica Moldova începând cu 15 iulie 2007 în spațiul aerian al Irakului și Afganistanului.


În perioada 4 și 8 iunie 2007, companiile reclamante au fost supuse unui control din partea European Union Safety Committee. Ca rezultat, au fost depistate iregularități.


La 14 iunie 2007, ASAC a expediat societăților reclamante raportul Comisiei Europene și i-a informat că sunt în drept să prezinte observațiile sale până la 22 iunie 2007.


La 18 iunie 2007, ASAC a expediat companiilor o prescripție aeronautică nr. 2584 și le-a cerut să prezinte până la 21 iunie 2007 un plan de lichidare a neregulilor constatate de către Comisia Europeană. Potrivit reclamanților un astfel de plan a fost expediat solicitantului la 21 iunie 2007.


De asemenea, la 18 iunie 2007 ASAC a expediat companiilor reclamante o prescripție aeronautică nr. 2585, prin care li s-a cerut să întreprindă măsuri în vederea remedierii neregulilor până la 20 iulie 2007 și 20 septembrie 2007. Nu este clar dacă neregulile în cauză erau aceleași cu cele depistate de către Comisia Europeană.


La 21 iunie 2007 ASAC a decis revocarea certificatelor companiilor reclamante de operator aerian (în continuare „COA”).


În privința primei companii reclamante, motivul invocat de către ASAC a fost faptul că autoritățile aeroportuare din mai multe țări europene au depistat nereguli privind avioanele sale și că aceste nereguli au avut un impact negativ asupra securității zborului.


În ceea ce privește a doua și a treia companie, ASAC s-a bazat pe faptul că acestea au operat zboruri spre Afganistan, Congo, Sudan, Sierra Leone, Kosovo, Noua Zeelandă și Emiratele Arabe Unite. ASAC a susținut că aceste destinații au implicat riscuri de securitate și că acestea nu a avut resurse pentru a asigura securitatea zborurilor pe acele teritorii.


La 22 iunie 2007, companiile reclamante au solicitat ASAC anularea deciziei sale pe motiv că nu a fost explicat exact care nereguli au stat la baza revocării COA și ASAC nu le-a acordat timp pentru a înlătura neajunsurile.


Având în vedere faptul că ASAC a refuzat anularea deciziei sale, la 28 iunie 2007, companiile reclamante au contestat decizia la Curtea de Apel Chișinău. Companiile reclamante au susținut, printre altele, că în conformitate cu art.23 din Legea privind aviația civilă, ASAC putea să suspende sau să revoce certificatele de operator aerian numai în cazul în care companiile nu ar fi reușit să lichideze neregulile constatate de către ASAC în termenul stabilit. Întrucât ASAC nu a specificat pe care iregularități s-a bazat atunci când a decis revocarea certificatelor de operator aerian și nu a acordat un termen limită pentru remedierea acestor nereguli, acțiunile sale sunt ilegale.


La 3 decembrie 2008, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea companiilor reclamante și a susținut, printre altele, că ASAC a fost în drept să revoce certificatele de operator aerian, deoarece au fost depistate nereguli grave privind subminarea siguranței zborurilor în ceea ce privește prima companie și pentru că aceasta nu a reușit să lichideze neajunsurile. De asemenea, instanța a susținut că celelalte companii nu s-au conformat ordinului ASAC din 1 iunie 2007 privind interzicerea zborurilor spre Irak și Afganistan. Companiile reclamante au atacat această decizie la Curtea Supremă de Justiție.


La 29 aprilie 2009, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul companiilor reclamante, și a menținut hotărârea pronunțată de Curtea de Apel.


În fața Curții, companiile reclamante se plâng în temeiul art. 6 CEDO că procedurile au fost inechitabile, deoarece instanțele naționale nu au motivate suficient deciziile sale. În particular, instanțele de judecată nu a examinat și nu a motivat respingerea unor importante argumente prezentate. Companiile, de asemenea, susțin că procedurile au fost excesiv de lungi.


Companiile reclamante, de asemenea, se plâng că revocarea certificatelor de operator aerian a fost contrară art. 1 din Protocolul 1 CEDO.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


– A existat o ingerință în dreptul companiilor reclamante la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 CEDO? Dacă da, a fost ingerința de interes public, în conformitate cu condițiile prevăzute de lege și a fost necesară pentru a reglementa folosința proprietății conform interesului general (Megadat.com SRL c. Moldovei, nr.21151/04, 8 aprilie 2008)?


În fața Curții, companiile reclamante sunt reprezentate de către I. Păduraru, avocat din Chișinău.


***


În cauza KOMMERSANT MOLDOVY, reclamantul este un ziar, „Kommersant Moldovy” înregistrat în Republica Moldova.


Printr-o decizie definitivă a Curții Supreme de Justiție din 29 mai 2002, s-a constatat că ziarul reclamant a încălcat integritatea teritorială și securitatea națională a Republicii Moldova și ca rezultat a fost obligat să-și stopeze activitatea.


La 9 ianuarie 2007, CtEDO a pronunțat o hotărâre în ceea ce privește cererea depusă de către ziarul reclamant. Curtea a constatat violarea art. 10 al Convenției și a acordat despăgubiri ziarului reclamant pentru prejudiciul cauzat (a se vedea, pentru mai multe detalii, Kommersant Moldovy c. Moldovei, nr. 41827/02, 9 ianuarie 2007). Hotărârea a devenit definitivă la 9 aprilie 2007.


La 29 mai 2007, ziarul reclamant a depus la Curtea Supremă de Justiție o cerere de revizuire, care s-a finalizat cu hotărârea din 29 mai 2002. Cererea era întemeiată pe prevederile art. 449 (h) din Codul de procedură civilă și s-a referit la hotărârea Curții din 9 ianuarie 2007, ca temei pentru revizuire.


Potrivit ziarului reclamant, părțile nu au abordat problema înaintării tardive a cererii de revizuire și această chestiune nu a fost discutată în cadrul ședinței.


La 4 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea ziarului reclamant, ca înaintată în afara termenului-limită stabilit de art. 450 (g) CPC.


Ziarul reclamant a prezentat o copie a unei decizii a Curții Supreme de Justiție din29 noiembrie 2006, prin care a fost admisă o cerere de revizuire ca urmare a constatării de către Curte a unei violări a drepturilor garantate de Convenție. (cauza Partidul Popular Creștin Democrat c. Moldovei, nr. 28793/02, CEDO 2006 II). Unul din argumentele intimatului a fost faptul că reclamantul a depus cererea depășind termenul de trei luni de la adoptarea hotărârii de către Curte și, astfel, în afara termenului stabilit în articolul 450 (g) din Codul de procedură civilă. Reclamanții, în acest caz, au susținut că cererea lor a fost înaintată în termen de trei luni de la data la care hotărârea Curții a devenit definitivă. Curtea Supremă de Justiție a constatat că:


„… hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă numai la data de 15 mai 2006. Prin urmare, [Partidul Popular Creștin Democrat] a prezentat cererea sa în termenul-limită.”


Potrivit ziarului reclamant, nici o cerere de revizuire ca urmare a unei constatări a încălcării de către Curte nu a fost admisă de către Curtea Supremă de Justiție, înainte de intrarea în vigoare a hotărârii relevante a Curții, deoarece instanța întotdeauna așteaptă pentru a vedea dacă hotărârea Curții a devenit definitivă.


În fața Curții, ziarul reclamant s-a plâns de violarea art. 6 § 1 CEDO, deoarece Curtea Supremă de Justiție a respins cererea sa pentru un motiv care nu a fost invocat de către părți și în privința căruia nu a avut posibilitate de a înainta obiecții în fața instanței. De asemenea, s-a plâns de violarea art. 10 CEDO, deoarece prin refuzul de a anula hotărârile pe care Curtea le-a constatat ca o încălcare a articolului 10, Curtea Supremă de Justiție a permis ca aceste hotărâri să continue încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare. Acesta s-a plâns, în cele din urmă, în temeiul art. 46 CEDO, că statul reclamat, de facto, a eșuat să se conformeze pe deplin cu hotărârea Curții.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


1. Este Curtea competentă ratione materie de a examina plângerile ziarului reclamant (a se vedea Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c.Elveției (nr. 2) [MC], nr.32772/02, CEDO 2009)?


2. Dacă da, a existat o ingerință în libertatea ziarului reclamant la exprimare? A fost ingerința în conformitate cu cerințele art. 10 CEDO?


3. A existat o încălcare a art. 6 § 1 CEDO? În special, a fost încălcat dreptul companiei reclamante de acces la o instanță urmare a refuzului Curții Supreme de Justiție de a redeschide procedura, luând în considerație propria jurisprudență în această privință?


În fața Curții ziarul reclamant este reprezentat de către V. Nagacevschi de la ONG „Juriștii pentru drepturile omului”.


***


În cauza DMITRIEVA, reclamanta Tatiana Dmitrieva, este un arhitect coordonator, de la Institutului Municipal „Chișinăuproiect” ( în continuare „Institutul”).


Potrivit reclamantei la sfârșitul anului 2005 ea a fost abordată la locul său de muncă de către o persoană pe nume Ivan (în continuare „I.V.”), care i-a cerut să-i pregătească un proiect pentru construcția unei anexe la apartamentul său (în continuare „apartament”). I.V. i-a spus că nu are nevoie de un proiect ca atare, într-o formă autorizată, ci doar de un proiect preliminar pentru a calcula costul lucrărilor. Reclamantul a acceptat să elaboreze proiectul în afara orelor de lucru.


Ulterior, la 05 decembrie 2005 reclamanta a fost contactată de V.M., reprezentantul lui I.V. în baza unei procuri. La o dată specificată, V.M. a transmis reclamantei suma de 100 dolari americani, cu titlu de avans pentru munca ce urma a fi efectuată. Reclamanta a semnat o recipisă care confirma primirea banilor.


Prin plângerea din 04 ianuarie 2006, V.M. a denunțat-o pe reclamantă la poliție, susținând că aceasta a solicitat un ulcior de vin în schimbul elaborării și livrării proiectului de construcție a anexei menționate mai sus. În aceeași zi, reclamanta a transmis lui V.M. proiectul elaborat și ultimul i-a dat restul sumei convenite de 200 dolari americani. Banii au fost marcați anterior de către poliție cu o substanță, vizibilă la raze ultraviolete. La scurt timp după transmiterea banilor, reclamanta a fost reținută de poliție.


Prin ordonanța din 04 ianuarie 2006 a fost inițiată urmărirea penală împotriva reclamantei pentru corupție pasivă (Articolul 324 § 2, litera c) din Codul penal).


În aceeași zi, ofițerul respectiv a audiat pe V.M. în calitate de parte vătămată. La 6 ianuarie 2006, I.V. a fost audiat în calitate de martor. Potrivit acestor declarații, I.V. a contactat pe reclamanta pentru a afla despre pașii ce trebuiau urmați pentru a obține un proiect de construcție. Reclamanta a solicitat un ulcior de vin pentru a accelera și facilita procedura.


Prin scrisoarea din 27 ianuarie 2006, Institutul a informat avocatul reclamantei că V.M. nu a depus vreo cerere pentru a obține un proiect de construcție.


Prin scrisoarea din 16 februarie 2006, Oficiul Cadastral Teritorial Chișinău a informat avocatul reclamantului că, începând cu 1 decembrie 2005, proprietarul apartamentului este I.I., o persoană terță.


La faza cercetării judecătorești, la 11 ianuarie 2007 judecătoria Buiucani instanța a emis o încheiere de aducere forțată a lui I.V. Printr-o declarație din 19 ianuarie 2007 I.V. a informat comisariatul de poliție Buiucani că a suferit infarct miocardic și, fiind țintuit la pat, nu se putea mișca. Într-un raport din 22 ianuarie 2007, ofițerul de poliție responsabil de executarea încheierii respective a informat despre imposibilitatea aducerii forțate a lui I.V. în fața instanței. Având în vedere acest lucru, judecătoria Buiucani a decis examinarea cauzei în lipsa lui I.V. și a dat citire declarațiilor acestuia date la urmărirea penală. Instanța de judecată a audiat pe reclamanta, pe V.M. și notarul care a autentificat procura eliberată de I.V. lui. V.M.


La 16 martie 2007 judecătoria Buiucani a achitat-o pe reclamantă pe motiv nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Instanța a acceptat, printre altele, argumentul apărării că reclamanta a fost victima unei provocări din partea poliției. Ea a menționat, că V.M. nu a solicitat Institutului de a elabora proiectul de construcție. De asemenea, ea a menționat că din 2000 I.V. nu a mai deținut apartamentul respectiv și, prin urmare, el a avut nici un interes legitim de a solicita elaborarea proiectului anexei la acest apartament. Instanța în cauză, de asemenea, a constatat că urmărirea penală a fost efectuată de către o autoritate cu încălcarea competenței materiale.


Prin decizia din 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău admis parțial recursul acuzării, a anulat soluția instanței inferioare și a rejudecat cauza. În timpul audierii, la cererea acuzării, au fost audiați reclamanta și avocatul său. V.M. și I.V. nu au fost prezenți la ședință. Instanța de apel a decis reîncadrarea faptelor și a constatat vinovăția reclamantei de comiterea infracțiunii prevăyute de art. 330 din Codul penal (Primirea de către un funcționar a recompensei ilicite). Instanța a condamnat reclamanta la plata unei amenzi de 8.000 de lei moldovenești (aproximativ 500 de euro). Instanța de apel și-a întemeiat decizia sa, în primul rând, pe declarațiile lui V.M. și I.V., și a nu abordat chestiunea existenței provocării din partea poliției.


La 17 august 2007, avocatul reclamantului a înaintat un recurs împotriva deciziei Curții de Apel. El a invocat, printre altele, că condamnarea sa bazat pe declarațiile date de I.V. în timpul urmăririi penale și citite în timpul ședinței. Avocatul a susținut că această probă a fost inadmisibilă. De asemenea, a susținut că decizia instanței de apel nu a fost motivată, deoarece nu s-a pronunțat în privința constatărilor instanței de fond, inclusiv asupra faptului că a existat o provocare din partea poliției. Avocatul a subliniat că sentința de condamnare s-a bazat pe mărturiilor persoanelor care, acționând în conformitate cu instrucțiunile ofițerilor de poliție au provocat comiterea infracțiunii de către reclamantă.


Prin decizia din 5 decembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul pe de o parte, ca vădit nefondat și, pe de altă parte, ca inadmisibil, deoarece el nu a fost semnat de către reclamantă, dar numai de către avocat.


În fața Curții, reclamanta s-a plâns de violarea art. 6 CEDO, deoarece: a) decizia Curții de Apel Chișinău la 28 iunie 2007 și decizia Curții Supreeă de Justiție din 5 decembrie 2007 nu sunt motivate; b) V.M. și I.V., au acționat în conformitate cu instrucțiunile poliție pentru a incita comiterea infracțiunii; c) nu a fost posibilă audierea lui I.V., în calitate de martor, or Curtea de Apel Chișinău, pronunțând sentința de condamnare din 28 iunie 2007, s-a bazat pe declarațiile acestuia date la urmărirea penală; d) că Curtea de Apel Chișinău, inversând achitarea primei instanțe, nu a rejudecat cauza, în conformitate cu prevederile procedurale în vigoare, doar a audiat părților interesate cu privire la apel; e) faptul că Curtea Supremă de Justiție a considerat recursul avocatului inadmisibil, pe motiv că reclamantul nu a semnat recursul.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:


– A fost examinată în mod echitabil temeinicia acuzației penale împotriva reclamantului, în conformitate cu cerințele articolului 6 din Convenție?


În fața Curții reclamanta este reprezentată de către V. Tarnovschi, avocat din Chișinău.