În iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat deciziile Popescu c. Moldovei (cererea nr. 11367/06), Romany Gaz Group c. Moldovei (cererea nr. 11662/05), Boldișor c. Moldovei (cererea nr. 10275/07) și Catan și Alții c. Moldovei și Rusiei (cererile nr. 43370/04, 8252/05 și 18454/06).


***


În cauza Popescu c. Moldovei, reclamantul, Nicolae POPESCU, la momentul evenimentelor era directorul unei companii de stat. În 2005, împotriva lui a fost inițiată o urmărire penală privind însușirea ilegală a MDL 35,584. Înainte de inițierea urmăririi penale, judecătorul de instrucție a autorizat interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului pe 30 de zile. În 2006, reclamantul a fost informat despre interceptarea convorbirilor. Reclamantul a contestat la Judecătoria Buiucani legalitatea măsurii de interceptare a convorbirilor. Acțiunea a fost respinsă pe motiv că măsura respectivă a fost aplicată potrivit legii.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 CEDO, pe motiv că nu a avut acces la materialele dosarului, că judecătorul nu a fost independent și imparțial și că nu a avut aceleași drepturi ca și procurorul în proces. Reclamantul a mai invocat violarea art. 8 CEDO în urma interceptării convorbirilor sale, precum și a art. 13 CEDO combinat cu art. 8 CEDO.


La 1 februarie 2010, Guvernul a informat Curtea că, în lumina recentei jurisprudențe a Curții în cauza Iordachi și Alții c. Moldovei (cererea nr. 25198/02, hotărâre din 10 februarie 2009), el a recunoscut că a avut loc încălcarea drepturilor prevăzute de art. 8 CEDO în această cauză, deoarece legislația privind interceptarea convorbirilor nu oferea suficiente garanții împotriva abuzului. Guvernul a oferit reclamantului EUR 2,000 cu titlu de daune morale și costuri și cheltuieli.


La 6 mai 2010, reprezentantul reclamantului a solicitat Curții să respingă declarația unilaterală a Guvernului, pe motiv că sumele propuse nu erau suficiente, care ar fi trebuit să constituie EUR 3,000 cu titlu de daune morale și EUR 2,800 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Având în vedere natura recunoașterii Guvernului privind violarea CEDO, precum și mărimea sumei propuse, care este comparabilă cu sumele acordate de Curte în cauze similare, Curtea a considerat că nu este justificată continuarea examinării cauzei (art. 37 § 1 (c) CEDO) și a radiat cererea de pe rol.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către Roman ZADOINOV, avocat din Chișinău.


***


În cauza Romany Gaz Group c. Moldovei, reclamantul este o companie din Republica Moldova. În 2000, compania reclamanta a încheiat un contract cu o companie de stat, Comgaz-Plus, potrivit căruia, pe de o parte, compania reclamantă urma să producă și să instaleze în favoarea primăriei Ungheni câteva cazane de încălzire autonomă și sisteme de distribuire a energiei termice, iar, pe de altă parte, Comgaz-Plus urma să-i achite USD 160,000. Compania de stat nu și-a onorat obligațiile financiare, deși compania reclamantă a executat parte sa de contract. Prin înțelegeri ulterioare, părțile au stabilit că compania reclamantă urma să producă și să instaleze câteva sisteme de încălzire suplimentar, iar Comgaz-Plus din nou nu a achitat banii. La 1 octombrie 2003, companiile au încheiat un nou contract, prin care Comgaz-Plus s-a obligat să achite USD 158,862 în termen de 24 luni, în caz contrar, compania reclamantă avea dreptul să ceară, în următoarele 3 luni, restituirea întregii sume datorate plus prejudicii, sumă evaluată la USD 409,671.


Deoarece Comgaz-Plus nu a achitat suma în termenul prevăzut, la 27 mai 2004, compania reclamantă a inițiat proceduri civile împotriva companiei de stat, solicitând restituirea sumei de USD 568,533. Compania a indicat în cererea de chemare în judecată că se afla într-o situație financiară dificilă, prezentând certificate bancare, și a solicitat extinderea termenului limită de achitare a restului sumei. La 1 iunie 2004, Curtea de Apel Economică a decis de a nu examina acțiunea până compania reclamantă nu va achita taxa de stat în întregime, ceea ce constituia EUR 15,000 în total, acordându-i inițial un termen de o lună pentru achitare, apoi până pe 15 septembrie 2004.


Compania reclamantă a contestat această încheiere, referindu-se la prevederile art. 6 CEDO și invocând lipsa accesului la justiție în cazul în care instanțele refuză să examineze cauza atunci când nu se achită taxa de stat. La 15 iulie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul companiei reclamante, constatând că ei i s-a acordat un termen suplimentar pentru achitarea taxei de stat și că nu a existat încălcarea dreptului la accesul la justiție.


La 15 septembrie 2004, Curtea de Apel Economică a restituit cererea companiei reclamante fără a o examina, pe motiv de neachitare a taxei de stat. Compania reclamantă nu a depus o contestație la Curtea Supremă de Justiție.


În fața Curții, compania reclamantă s-a plâns de violarea art. 6 CEDO pe motiv de încălcare a dreptului său de acces la justiție în urma refuzului instanțelor de judecată de a-i examina cauza.


Guvernul a susținut că compania reclamantă, de fapt, dispunea de suficiente fonduri pentru a achita taxa de stat, după cum rezulta din dările de seamă prezentate la organele fiscale și din extrasele bancare. Aceste documente au demonstrat că compania reclamantă primise câteva credite bancare, înainte și după perioada în cauză (1 iunie – 15 septembrie 2004), când urma să achite taxa de stat. Aceste sume depășeau de câteva ori suma necesară pentru achitarea taxei de stat (EUR 15,000), de exemplu la 16 iunie 2004, compania primise EUR 88,134; la 20 iunie 2004 – EUR 36,415; la 30 iunie 2004 – USD 4,661; la 8 iulie 2004 – EUR 29,805; la 10 septembrie 2004 – EUR 14,496; și la 13 septembrie 2004 – USD 14,767.


Compania reclamantă a informat Curtea că banii respectivi au fost folosiți în alte scopuri care, la acel moment, erau mai importante decât achitarea taxei de stat și că instanțele naționale nu au examinat aceste argumente ridicate de Guvern.


Curtea a notat că reclamantul nu a informat-o despre starea sa financiară reală în prima cerere și în corespondența ulterioară și că această informație a devenit cunoscută doar din observațiile Guvernului. Mai mult, în cererea sa inițială, compania reclamantă a susținut că starea sa financiară nu s-a schimbat între 15 iulie și 15 septembrie 2004. Totuși, faptul că compania primise bani în cont este indiscutabil. Curtea a notat că compania reclamantă nu a demonstrat că cheltuielile sale din acea perioadă nu puteau fi evitate. Mai mult, ea a susținut că acele cheltuieli erau mai importante decât taxa de stat. Aceasta relevă o alegere conștientă din partea companiei reclamante de a nu cheltui banii pentru taxa de stat, dar să-i canalizeze pentru alte scopuri, refuzând să dea detalii despre destinația acelor bani.


Curtea și-a exprimat preocuparea privind omisiunea instanțelor de judecată naționale de a da suficiente motive pentru decizia lor de solicitare a achitării integrale a taxei de stat. Totuși, Curtea a considerat că în circumstanțele excepționale ale acestei cauze dreptul companiei reclamante la acces la justiție nu a fost limitat într-atât încât să devină iluzoriu, având în vedere faptul că ea dispunea de sumele necesare pentru achitarea taxei de stat, dar a cheltuit aceste sume pentru alte destinații, nedivulgând acest fapt Curții și instanțelor naționale.


Prin urmare, cererea a fost respinsă fiind în mod vădit neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 CEDO.


În fața Curții, compania reclamantă a fost reprezentată de către Fadei NAGACEVSCHI, avocat din Chișinău.


***


În cauza Boldișor c. Moldovei, reclamantul, Iurie BOLDIȘOR, era beneficiarul unei hotărâri judecătorești irevocabile din 7 aprilie 2005, prin care Judecătoria Edineț a obligat Ministerul Finanțelor să-i achite MDL 1,516 (EUR 106) cu titlu de compensație pentru dauna morală și materială cauzată de amendarea sa ilegală. La 5 ianuarie 2007, Ministerul a achitat reclamantului suma de MDL 1,516.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO.


La 20 aprilie 2009, Curtea a expediat reclamantului observațiile Guvernului, solicitând observații din partea acestuia până la data de 2 iunie 2009. Reclamantul nu a răspuns.


La 13 noiembrie 2009, Grefa Curții a mai expediat reclamantului o scrisoare, pe care reprezentantul reclamantului a primit-o la 23 noiembrie 2009, dar din nou nu a urmat niciun răspuns.


Curtea a considerat că reclamantul nu mai dorește continuarea examinării cauzei, după cum este prevăzut de art. 37 § 1 (a) CEDO, și a radiat-o de pe rol potrivit art. 37 § 1 in fine CEDO.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către N. BABAN, avocat din Edineț.