Compania reclamantă, Tasoncom S.R.L., este o societate cu răspundere limitată, cu sediul în Orhei.
Cauza vizează două seturi de proceduri, fiscală și penală, împotriva companiei reclamante pentru aceleași fapte. În cadrul procedurilor fiscale, au fost aplicate sancțiuni companiei reclamante, însă în cadrul procedurilor penale compania a fost achitată. Urmare a achitării, compania reclamantă a încercat să revizuească decizia din procedurile fiscale, însă fără succes.
În fața Curții, compania reclamantă a pretins că decizia de a aplica sancțiuni fiscale s-a bazat în totalitate pe condamnarea în cadrul procedurilor penale și după ce a fost achitată definitiv în aceste proceduri, această decizie nu mai avea nici o bază. În această privință, invocând articolul 6 din Convenție, dreptul la un proces echitabil, invocând că refuzul de a redeschide procedurile fiscale nu a fost motivat corespunzător, astfel a fost încălcat principiul certitudinii juridice; de asemenea, compania reclamantă s-a plâns de violarea articoluli 1 din Protocolul nr. 1, protecția proprietății.
Violarea Articolului 6 din Convenție, dreptul la un proces echitabil
Curtea a avut deja ocazia să constate că cerința securității juridice nu este absolută. Considerații precum apariția unor fapte noi, descoperirea unui viciu fundamental în procedura anterioară de natură să afecteze hotărârea pronunțată sau necesitatea acordării de despăgubiri, în special în contextul executării hotărârilor Curții, pledează în favoarea redeschiderii procedurilor.
Prin urmare, Curtea a statuat că simpla posibilitate de redeschidere a procedurii penale este prima facie compatibilă cu Convenția. Cu toate acestea, ea a subliniat că instanțele superioare trebuie să își folosească puterea de control doar pentru a corecta în special erori de fapt sau de drept sau erori judiciare și nu pentru a efectua o nouă examinare.
Revizuirea nu ar trebui să devină un recurs deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unui caz. Acest principiu nu poate fi abatet decât atunci când motive substanțiale și imperioase o impun (Moreira Ferreira (nr. 2), citată mai sus, § 62, și cauzele citate în acesta). În plus, o condamnare care nu ține cont de probe decisive constituie o astfel de eroare judiciară, neremedierea care poate submina grav corectitudinea, integritatea și reputația publică a procedurilor judiciare ( ibidem, § 63, și cauzele citate în aceasta).
În speță, Curtea a reținut că părțile nu contestă faptul că cele două proceduri, fiscală și penală, au vizat aceleași fapte, și anume deducerile efectuate de societatea reclamantă în declarațiile sale fiscale pentru anii 2007 și 2008 referitoare la achizițiile de bunuri de la furnizori nesupuse TVA. Prin urmare, Curtea a reținut că, în speță, aceleași fapte reproșate societății reclamante au făcut obiectul a două acțiuni penale, una fiscală și cealaltă specific penală.
Curtea a constatat, totuși, că părțile nu sunt de acord cu privire la interdependența acestor două proceduri. Potrivit companiei reclamante, acestea trebuie analizate ca parte a unei singure proceduri complexe, procedura fiscală fiind o prelungire a procedurii penale. În ceea ce privește Guvernul, acesta a susținut că cele două proceduri sunt independente, deși legate, și că răspunderea fiscală este independentă de răspunderea penală.
Curtea a reținut că constatarea faptelor efectuate de organele fiscale în actele de control ale acestora s-a repetat în cele două proceduri în cauză și că decizia pronunțată de Curtea de Apel Chișinău la 12 septembrie 2012 în cadrul procedurii fiscale, și care a devenit lucru judecat, a acordat importanță decisivă condamnării penale a societății reclamante. La aceste elemente se adaugă legătura temporală, întrucât cele două proceduri erau concomitente.
Acestea fiind spuse, Curtea a reținut că, prin decizia din 20 mai 2015 de respingere a cererii de revizuire a procedurii fiscale, Curtea Supremă de Justiție a disociat în mod clar obligația fiscală de răspunderea strict penală, considerând că acestea erau decorelate și autonome. În plus, Curtea a considerat că nu reiese cu certitudine din elementele de care dispune că cele două proceduri au vizat scopuri complementare și că au vizat aspecte diferite ale acțiunilor invocate împotriva societății reclamante și nici că amestecarea procedurilor a fost o consecință previzibilă în dreptul intern a acțiunilor în cauză. În orice caz, ea a subliniat că Guvernul nu invocă acest argument și că, dimpotrivă, susține teza celor două proceduri independente, așa cum a afirmat Curtea Supremă de Justiție în decizia sa din 20 mai 2015. Curtea a considerat așadar că nu s-a dovedit că cele două proceduri fiscale și penale urmate în speță au fost combinate în așa fel încât să fie integrate într-un tot coerent. De asemenea, ea a concluzionat că nu există o legătură materială suficient de strânsă între cele două proceduri în cauză.
În consecință, Curtea a considerat că a existat o repetare a procedurii penale împotriva companiei reclamante cu privire la aceleași fapte.
Curtea a reținut că compania reclamantă s-a aflat într-o situație în care, pentru aceleași fapte, a fost achitată definitiv în procesul penal propriu-zis, dar condamnată în procesul fiscal, din care s-a concluzionat că trebuie considerată ca penală în sensul articolului 6 din convenție. În opinia Curții, această situație este greu de conciliat cu principiul securității raporturilor juridice inerent articolului 6 din Convenție. În special, ea a apreciat că respingerea cererii de revizuire formulată de compania reclamantă și menținerea condamnării pronunțate în procesul fiscal privează achitarea definitivă, de care această societate a beneficiat în procesul penal, de cel puțin o parte din efectele acesteia.
Prin urmare, Curtea a considerat că rezultatul cerut de dispozițiile articolului 6 din Convenție nu a fost atins în procesul fiscal introdus împotriva societății reclamante.
Violarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1, protecția proprietății
În speță, Curtea a observat că următoarele aspecte nu sunt contestate de către părți: a) tranzacțiile între societatea reclamantă și furnizorii săi au avut loc; b) primul a plătit celui de-al doilea contravaloarea bunurilor și TVA-ul asociat; c) furnizorii au emis facturi fiscale către societatea solicitantă, a căror autenticitate nu a fost niciodată pusă în discuție pe plan intern; și (d) societatea solicitantă a declarat autorităților fiscale, în termenele prevăzute, sumele plătite furnizorilor. De asemenea, Curtea acordă o atenție deosebită constatărilor făcute de judecători în decizia de achitare a companiei reclamante care a fost pronunțată în contextul procesului penal. Se pare, în special, că persoana interesată nu avea de unde să știe că furnizorii în cauză nu se mai aflau în registrul persoanelor supuse TVA. Curtea a constatat că nici acest aspect nu este controversat între părți. În plus, ea a reținut că din elementele dosarului nu reiese în niciun fel că compania reclamantă ar fi putut obține respectarea de către furnizori a obligațiilor fiscale care le revin.
Curtea a reamintit că, în cauza „Bulves” AD, a concluzionat, în circumstanțe similare cu cele din prezenta cauză, că a existat o încălcare a dreptului companiei reclamante la respectarea proprietății sale. În speță, a statuat în special că, având în vedere faptul că compania reclamantă și-a respectat pe deplin obligațiile de declarare a TVA, era imposibil să obțină de către furnizor respectarea obligațiilor sale fiscale și că nu cunoștea și nu putea avea cunoștință de existența fraudei fiscale, aceasta nu ar fi trebuit să suporte toate consecințele neregulilor comise de furnizor.
Prin urmare, Curtea a considerat că în acest caz compania reclamantă a suportat o povară specială și exorbitantă și că echilibrul echitabil a fost deranjat („Bulves” AD, § 71). Această jurisprudență a fost ulterior confirmată în cauza Euromak Metal Doo (§§ 45-49) și aplicată și într-o cauză împotriva Republicii Moldova (Edata-Trans S.R.L. c. Republica Moldova, nr. 55887/07), §§ 22-27, 17 martie 2020).
Curtea a acordat companiei reclamante 4 700 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 2 500 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
