În cauza Vadranean reclamanții sunt Ernest
Vardanean și Irina Vardanean, care s-au născut în 1980 și care locuiesc în
Chișinău.
Reclamanții sunt soți și soție și sunt
jurnaliști. În perioada de referință ei locuiau în transnistria. Primul
reclamant era angajat la o agenție rusească de știri și de un ziar moldovenesc.
La 07 aprilie 2010 primul reclamant a fost
arestat de agenții serviciilor de securitate a „rmn”, fiind acuzat de trădare
și-sau spionaj în favoarea Moldovei. Apartamentul reclamanților a fost percheziționat
și au fost ridicate mai multe bunuri a reclamantului.
La 16 decembrie 2010 un tribunal din „rmn”
l-a condamnat pe primul reclamant la 15 ani de închisoare. Urmare a presiunii
internaționale la 05 mai 2011 reclamantul a fost grațiat.
Pe durata detenției sale primul reclamant
s-a întâlnit de câteva ori cu reprezentanții a serviciilor secrete „rmn”,
inclusiv cu șeful serviciilor secrete și a lăsat să se înțeleagă că familia
acestuia poate suferi dacă va refuza cooperarea cu aceștia. I s-a cerut să
înregistreze un video unde recunoștea că lucrează pentru serviciile secrete
moldovenești. Acest video a fost difuzat la televiziunea din „rmn”. Cu altă
ocazie i s-a cerut să scrie o scirsoare ambasadorilor străini prin care
developa faptul că serviciile secrete moldovenești spionau ambasadele străine
din Chișinău. I s-a dat de înțeles de către reprezentanții serviciilor secrete
că scrisoarea urma să creeze tensiuni dintre Chișinău și țările din vest și că
întreaga chestiune, inclusiv arestul a fost coordonat de Moscova.
Al doilea reclamant putea să viziteze
primul reclamant doar un număr limitat de ori pe durata detenției; și avocații care
au reprezentat pe primul reclamant în fața Curții nu au avut acces pe motiv să
nu sunt membrii ai „baroului rmn”.
Între timp, autoritățile moldovenești au
întreprins o serie de încercări de a asigura eliberarea primului reclamant. În
particular, chestiunea detenției reclamantului a fost abordată de către
autoritățile moldovenești cu autoritățile UE și SUA în aprilie 2010 la Bruxel.
Delegația moldovenească a distribuit o scrisoare pe durata sesiunii Adunării
Parlamentare a CoE în aprilie 2010 și situația reclamantului a fost abordată în
cadrul ședințelor Comitetului de Miniștri în ianuarie și februarie 2011.
Situația primului reclamant a fost abordată de către autoritățile moldovenești
cu reprezentanții OSCE în Chișinău și a fost pornită o urmărire penală în ceea
ce privește detenția reclamantului în „rmn”. Totuși urmărirea penală a fost
încetată.
De asemenea, guvernul moldav a acordat o
asistență financiară familiei primului reclamant pe durata detenției acestuia
în „rmn” și a acordat un apartament în Chișinău la eliberarea acestuia din
detenție.
În fața Curții reclamantul s-a plâns că
detenția acestuia a fost ilegală și corespunzător contrară Articolului 5 § 1 din
Convenție și că condamnarea de către un tribunal care nu era independent în
sensul Articolului 6 § 1 din Convenție
și că procesul nu a fost echitabil.
Curtea a reiterat că a constatat în cauza Mozer că
„sistemul judiciar” a „rmn” nu este un sistem care ar reflecta o tradiție
judiciară compatibilă cu Convenție. Pentru acest motiv ea a constatat că
instanțele „rmn” și că orice autoritate „rmn” nu putea dispune arestarea
reclamantului în sensul Articolului 5 § 1 din Convenție.
În lipsa vreunei informații noi și pertinente care să
confirme contrariul, Curtea a considerat că concluzia adoptată în Mozer este
valabilă și pentru prezenta cauză. Mai mult decât atât, în lumina constatărilor
din Mozer, Curtea a considerat că nu doar că detenția era ilegală în sensul
Articolului 5 § 1 din Convenție, dar,
de asemenea, că instanțele nu puteau fi considerate ca tribunal independent
stabilit de lege în sensul Articolului 6 § 1 din Convenție. Corespunzător ea a considerat că
a existat o violare a Articolului 5 §
1 și 6 § 1 din Convenție în prezenta
cauză.
În ceea ce privește aspectul obligațiilor Moldovei,
restabilirea controlului asupra teritoriului „rmn”, Curtea a constatat în Mozer
că Moldova a întreprins toate acțiunile în perioada 1991 – iulie 2010. În
prezenta cauză, părțile nu au prezentat nici un argument care ar indica că
Guvernul moldav și-a schimbat poziția față de Transnistria în perioada imediat
următoare până la eliberarea reclamantului din detenție în mai 2011.
În ceea ce privește a doua parte a obligațiilor pozitive,
și anume asigurarea respectării drepturilor primului reclamant, Curtea a notat
că autoritățile au întreprins eforturi pentru a asigura aceste drepturi. În
particular, a fost pornită o cauză penală, CoE, OSCE, UE și SUA au fost
informate în acest sens și că ambii reclamanți au primit asistență financiară.
Corespunzător, Curtea a concluzionat că Moldova și-a
onorat obligațiile sale pozitive în ceea ce privește primul reclamant și că nu
a existat violarea Convenției de către Republica Moldova.
Curtea a stabilit că Rusia exercită control efectiv
asupra „rmn” în perioada de referință. În virtutea susținerii continui
militare, economice și politice a „rmn”, este angajată responsabilitatea Rusiei
în ceea ce privește violarea Convenției față de primul reclamant, în ceea ce
privește Articolul 5 § 1 și 6 § 1 din Convenție.
Curtea de asemenea, a constatat violarea Articolului 8
din Convenție, pe motivul percheziției în apartamentul reclamantului, de către
Federația Rusă.
În ceea ce privește pretinsa violare a Articolului 34 din
Convenție, Curtea a constatat că nu a existat o violare în acest sens, or
avocații nu au indicat expres statutul său de reprezentant în fața Curții.
Reclamanții au cerut 70,000 Euro și 10,000 Euro cu titlu
de prejudiciu moral și 7,440 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Curtea a acordat 30,000 Euro și 7,000 Euro cu titlu de
prejudiciu moral și 4,000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli, sume ce
urmează a fi plătite de către Federația Rusă.
Reclamanții au fost reprezentați de A.Postica și P.Postica, asociația Promo-Lex din Chișinău.
