La 17 ianuarie 2012 CtEDO a pronunțat hotărârea Levința c. Moldovei (nr. 2) (cererea nr. 50717/09).
Reclamanții Pavel Levința și Vitalie Levința s-au născut în 1971 și 1974 și locuiesc în Cahul. În octombrie 2000 reclamanții au fost arestați în Rusia și ulterior extrădați în Moldova. Ei au fost torturați pentru a obține declarații incriminatorii împotriva acestora și au fost condamnați de către instanțele naționale (pentru mai multe detalii a se vedea, Levința c. Moldova, nr. 17332/03, 16 decembrie 2008).
La 16 decembrie 2008 Curta a constatat violarea articolului 3 și 6 din Convenție. La 3 aprilie 2009, în temeiul hotărârii Curții, reclamanții au înaintat recurs în anulare împotriva sentințelor de condamnare.
La 08 februarie 2010 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamanților, a anulat toate sentințele și a dispus reexaminarea cauzei și verificarea dacă plângerea reclamanților privind rele tratamente este întemeiată. În decizie se menționa că „[reclamanții] urmează să rămână în arest, instanța de fond urmând să decidă în privința măsurii preventive”.
La 10 februarie 2010 avocatul reclamanții s-a plâns autorităților, cerând eliberarea imediată a clienților săi în absența unei decizii de dispunere a arestului preventiv, inclusiv adresându-se Curții de Apel Chișinău, instanța care urma să examineze cauza. Procuratura, la rândul său, a înaintat un demers Curții de Apel Chișinău privind aplicarea arestului preventiv față de reclamanți.
La 19 aprilie 2010 Curtea de Apel Chișinău a respins cererea avocatului și a admis demersul procuraturii, aplicând față de reclamanți arestul preventiv pentru 30 de zile, începând cu 14 aprilie 2010.
La 22 aprilie 2010 avocatul reclamantului a înainat recurs la decizia Curții de Apel Chișinău din 19 aprilie 2010.
La 13 mai 2010, ora 10.30, avocatul reclamantului a fost contactat telefonic de către un judecător de la Curtea Supremă de Justiție, care l-a informat despre ședința fixată pentru ora 12.00 din aceeași zi. Aparent avocatul a reușit să ajungă la timp pentru ședința respectivă. Curtea Supremă de Justiție a respins recursurile reclamanților ca neîntemeiate.
Ulterior măsura preventivă în privința reclamanților a fost prelungită, în opinia reclamanților, cu încălcarea drepturilor acestora de apărare.
La 28 decembrie 2010 Curtea Supremă de Justiție a decis arestarea reclamanților la domiciliu. Iar la 4 februarie 2011 arestarea la domiciliu a fost înlocuit cu interdicția de a părăsi țara.
În fața Curții reclamanții s-au plâns, în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenție, că detenția lor a fost ilegală, pe motiv că nu au fost eliberați imediat după anularea condamnărilor și au fost deținuți în absența demersului procuraturii de aplicare a măsurilor preventive. De asemenea, reclamanții s-au plâns, în temeiul Articolului 5 § 3 din Convenție, că instanțele naționale nu a reținut motive „motive suficiente și relevante” pentru dispunerea și prelungirea arestării preventive. În continuare, reclamanții s-au plâns, în temeiul Articolului 5 § 4 din Convenție, că au fost în imposibilitate de a fi asistați de un avocat la ședința din 13 mai 2010; în temeiul Articolului 6 § 2 din Convenție, că prin decizia Curții de Apel din 13 mai 2010 a fost încălcată prezumția nevinovăției; în temeiul Articolului 6 § 3 din Convenție, că s-a eșuat de a cita apărătorul pentru ședința din 13 mai 2010; și, în temeiul Articolului 13 din Convenție, că era imposibilă de a contesta decizia din 08 februarie 2010 în ceea ce privește detenția continuă a reclamanților.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 din Convenție, considerând că legislația națională poate fi interpretată ca acordând suficiente competențe Plenului Curții Supreme de Justiție pentru examinarea chestiunii aplicării măsurilor preventive la anularea sentinței finale. Totuși, această instanță a lăsat în mod expres această chestiune pentru a fi examinată de către Curtea de Apel și nu a eliberat mandate de arest. Instanța doar a menționat că reclamanții urmează „să fie deținuți în continuare”, fără a specifica dacă este vorba de arest preventiv sau orice altă formă de privațiune de libertate. În același timp, o dată cu anularea la 8 februarie 2010 a sentințelor adoptate pe această cauză, reclamanții nu mai erau subiecții unei „condamnări pronunțate de un tribunal competent” (Articolul 5 § 1 (a) din Convenție). Corespunzător, din moment ce Curtea Supremă a decis că reclamanții urmează a fi deținuți, instanța trebuia să se refere la o prevedere legală, pentru conformarea cu oricare alte temeiuri pentru detenție prevăzute de Articolul 5 § 1 din Convenție, astfel pentru a respecta principiul că nimeni nu trebuie privat arbitrar de libertate. Totuși, instanța supremă nu a recurs la nici o analiză a chestiunii temeiurilor legale pentru justificarea detenției reclamanților (a se vedea, a contrario, Mooren c. Germania [GC], nr. 11364/03, § 82 89, 9 iulie 2009). De fapt, detenția continuă a reclamanților a fost menționată doar în partea operativă a deciziei și fără nici un detaliu în ceea ce privește motivul sau scopul detenției respective. Mai mult ca atât, instanța a eșuat să specifice perioada de timp pentru care urmează a fi deținuți reclamanții. Potrivit materialelor cauzei, aceasta a făcut posibil ca procuratura să nu solicite arestarea preventivă adecvată pentru mai mult de 2 luni de zile. Curtea a luat notă de argumentul Guvernului, precum că Plenul Curții Supreme nu avea competențe pentru a motiva detenția reclamanților. Totuși, ea a considerat că instanța care are competență de a dispune detenția persoanei, de asemenea, trebuie să aibă competența să justifice detenția, indiferent de circumstanțe. Aceasta rezultă din principiul precum că detenția trebuie să fie o excepție și că nimeni nu trebuie să fie deținut arbitrar. Lipsa oricărei justificări pentru detenția reclamanților în decizia din 8 februarie 2010, face imposibilă verificarea temeiurilor prevăzute exhaustiv în Articolul 5 § 1. Astfel Curtea a considerat că detenția reclamanților în perioada 8 februarie – 19 aprilie 2010 contravine Articolul 5 § 1 din Convenție.
Curtea a constatat, de asemenea, în unanimitate, că nu a existat violarea art. 5 § 3 din Convenție, notând că în decizia din 3 iunie 2010 instanța a reținut că era necesară arestarea preventivă pe motivul că anterior reclamanții s-au ascuns de la urmărire penală și instanță de judecată și era posibilă aducerea lor în fața instanței doar după căutarea internațională a acestora și faptul că detenția reclamanților a durat o perioda de timp relativ scurtă.
În continuare, Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 4 din Convenție, notând că ședința din 13 mai 2010 a fost fixată pentru a examina demersul procuraturii de prelungire a arestării preventive a reclamanților, iar procurorul a eșuat să informeze apărarea despre demersul respectiv. De asemenea, nu este clar, de ce apărarea nu a fost informată despre demers la 11 mai 2010, când acesta a fost primit de către Curtea Supremă de Justiție, astfel, existând mai multe oportunități în acest sens.
În final, Curtea a considerat, în unanimitate, că cererea reclamanților, în partea pretinsei violări a Articolului 6 § 2 din Convenție, este vădit neîntemeiată; și că nu este necesar de a examina capetele din cerere, în partea pretinsei violări a Articolelor 6 § 2 și 13 din Convenție.
În fața Curții, reclamanții au solicitat 66,000 EURO cu titlu de prejudiciu moral și 5,520 EURO cu titlu de costuri și cheltuieli.
Curtea a acordat fiecărui reclamant câte 8,000 EURO cu titlu de prejudiciu moral și EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.
În fața Curții reclamanții au fost reprezentați de către V. Țurcan și M. Belinschi, avocați din Chișinău.
