În cauza Eriomenco
c. Moldovei și a Rusiei, reclamantul este Vitalie Eriomenco, cetățean al
Republicii Moldova și locuiește în Slobozia.
Arestarea
reclamantului și pretinsul transfer al proprietății sale
Reclamantul
este un om de afaceri în regiunea Transnistreană. De asemenea dânsul este
co-fondator și director la mai multe societăți cu răspundere limitată cu sediul
în regiunea Transnistreană. Partenerul său principal de afaceri, împreună cu
care a fondat o societate comercială este V.P.
Potrivit
reclamantului, el a fost arestat la 29 martie 2011 în jurul orei 9 dimineața de
către miliția transnistreană. Milițienii erau cu încă două persoane, A. și R.,
care au venit să efectueze un audit la cererea lui V.P. la una din societăți.
După reținere, reclamantul a fost umilit și intimidat de milițieni, inclusiv și
de A. și R. cu scopul de a fi obligat să cedeze toate proprietățile sale lui
V.P., inclusiv părțile sale sociale la societățile comerciale, sau să-i achite
lui V.P. suma de 1 milion de dolari SUA. Reclamantul a fost transportat la
sediul Direcției Crimei economice din cadrul „ministerului de interne” din
regiunea Transnistreană, unde a fost acuzat că a estorcat bani de la V.P. Timp
de 10 ore cât se afla în arest, reclamantul pretinde că a fost maltratat și
amenințat cu moartea de către colaboratorii direcției în cauză. Asistență
medicală nu i-a fost acordată. Reclamantul nu a putut să-și informeze familia
despre arestarea sa, nici să contacteze vreun avocat. Pe parcursul zilei de 29
martie 2011 dânsul nu a primit hrană și apă.
În aceeași zi
de 29 martie 2011, autoritățile transnistrene au efectuat o percheziție la
domiciliul reclamantului, o casă din raionul Slobozia și respectiv au început
să sechestreze imobilul. Fiul minor al reclamantului a fost expulzat din casă
fiind în imposibilitatea de a se întoarce pentru a-și recupera lucrurile. Fiul
reclamantului la moment locuiește cu rudele.
La 29 martie
2011 la miezul nopții, reclamantul a fost transferat într-un izolatorul de
detenție preventivă din regiunea Transnistreană. El afirmă că maltratarea a
continuat și aici. Dânsul a fost forțat să semneze la 3 și 5 aprilie 2011
procese-verbale datate cu 29 martie 2011, prin care reclamantul cedează lui R. partea
sa socială pe care o deține în societățile comerciale. Potrivit unei scrisori
din 7 iunie 2011 a „ministerului justiției” din regiunea Transnistreană, la 30
martie 2011 în registrul persoanelor juridice au fost introduse modificări prin
care a fost desemnat un nou director al societăților comerciale în persoana lui
R.
Condițiile de
detenție și starea de sănătate a reclamantului
Potrivit
reclamantului, acesta a fost deținut în izolatorul de la Tiraspol de la 29
aprilie până la 17 mai 2011. Se pare că la momentul introducerii prezentei
cereri, dânsul încă se afla în detenție. Reclamantul susține că a fost plasat
într-o celulă cu dimensiunile de 2,5 x 5 m împreună cu alte opt persoane.
Celula se afla într-un subsol, fără acces la lumina naturală, ventilare și aer
curat (deținuții fumau în continuu); persista un miros de transpirație și
mucegai; umiditatea era ridicată; veceurile din celulă erau într-o stare
deplorabilă și degajau un puternic miros al deșeurilor umane; podeaua era din
beton și neacoperită; nu existau produse de igienă; în celulă exista o chiuvetă
ruginită care în care picura apa permanent. Apa era ruginită și deținuții erau
nevoiți să o bea. Deținuții își spălau rufele și le uscau în aceeași celulă.
Era imposibil de dormit din cauza supraaglomerației și a prezenței insectelor.
Reclamantul făcea duș o dată pe săptămână. Din cauza condițiilor neigienice
reclamantul s-a infectat la picioare. Plimbările în aer liber erau limitate la
o oră pe zi. În primele zile ale detenției sale reclamantul nu a primit hrană
din cauza lipsei unei decizii de plasare în arest provizoriu. Deținuții
împărțeau hrana cu reclamantul. Hrana era de proastă calitate și imposibil de
mâncat. Reclamantul afirmă că a pierdut 5 kg în greutate în tip de 10 zile de
detenție.
Potrivit
actelor prezentate de reclamant, dânsul suferă de hipertensiune arterială,
insuficiență cardiacă respiratorie, ulcer duodenal, prostatită și hernie. El
pretinde că starea lui de sănătate s-a înrăutățit în detenție.
Conform unei
scrisori din 30 mai 2011, centrul de asistență medicală și reabilitare socială
pe lângă „ministerul justiție” din regiunea Transnistreană a informat avocatul
reclamantului că ultimul urmează să fie internat într-un spital pentru o
intervenție chirurgicală, ceea ce a fost imposibil la acel moment. La 8 iunie
2011, reclamantul a fost spitalizat. Centrul de reabilitare MEMORIA a expediat
în adresa „autorităților” din regiunea Transnistreană un șir de solicitări de
prezentare a tuturor documentelor medicale în privința reclamantului.
Între timp,
părinții reclamantului au adresat autorităților competente mai multe cereri
pentru a le permite vizita cu fiul său. Potrivit unei scrisori din 17 iunie
2011, șeful direcției crimei economice de la „ministerul de interne” din
regiunea Transnistreană a informat părinții că vizita cu fiul său este
inoportună.
Procedurile
legate de arestare a reclamantului
Potrivit unei
hotărâri din 1 aprilie 2011, judecătoria de la Tiraspol a dispus plasarea reclamantului
în arest preventiv pentru o perioadă de 60 zile. Instanța a invocat faptul că
reclamantul ar fi comis o infracțiune deosebit de gravă. De asemenea, a
menționat că reclamantul nu avea o reputație bună la locul de muncă, că deține
cetățenia unui alt stat, Republica Moldova, și că nu este un rezident permanent
al regiunii Transnistrene. Instanța a mai notat că perioada de 60 zile urmează
a fi calculată de la data de 29 martie 2011, ora 19.00.
Reclamantul a
atacat hotărârea și printr-o decizie definitivă din 8 aprilie 2011, instanța
supremă a regiunii Transnistrene a menținut soluția instanței inferioare.
La 26 mai
2011, judecătoria Tiraspol a prelungit arestul preventiv a reclamantului până
la 29 iulie 2011, motivând că este necesar de a mai efectua careva măsuri de
investigație. Printr-o decizie definitivă din 3 iunie 2011, instanța supremă a
menținut hotărârea din 26 mai 2011.
Sesizarea
altor autorități decât cele din Transnistria
La date
diferite, părinții reclamantului au expediat mai multe scrisori autorităților
din Republica Moldova, Ucraina și Federația Rusă denunțând situația fiului său.
De asemenea, au contactat mai multe ambasade europene.
Potrivit unei
scrisori din 31 mai 2011, Ambasada Ucrainei în Republica Moldova a informat
părinții reclamantului că plângerile sale urmează a fi expediate autorităților
din Transnistria deoarece reclamantul nu este cetățean al Ucrainei.
Potrivit unei
scrisori din 7 iunie 2011, Procuratura Generală a Republicii Moldova a informat
părinții reclamantului că a fost pornită urmărirea penală în ceea ce privește
privarea ilegală de libertate a fiului lor.
Potrivit unei
scrisori din 7 iunie 2011, Procuratura Federației Ruse a informat părinții
reclamantului că jurisdicția Rusiei nu se extinde asupra acestui teritoriu și
că plângerea urmează a fi expediată procuraturii din Republica Moldova.
Potrivit unei
scrisori din 27 iunie 2011, Procuratura raionului Dubăsari a informat-o pe mama
reclamantului că autoritățile moldovenești nu au posibilitatea să intervină în
Transnistria pentru a proteja drepturile cetățenilor săi și a mai adăugat că
Republica Moldova a formulat rezerve la momentul ratificării Convenției
Europene pentru drepturile omului în virtutea cărora nu intenționează să-și
asume responsabilitatea pentru omisiunile și faptele autorităților din
Transnistria.
Plângerile
reclamantului: Invocând art. 3 CEDO, reclamantul se plânge de condițiile
sale de detenție și de absența asistenței medicale pe durata detenției. În
sensul art.5 CEDO, reclamantul a pretins că privarea sa de libertate nu a fost
efectuată conform prevederilor legale și că instanțele care s-au pronunțat
asupra arestării sale nu au fost competente să o facă. De asemenea, el se mai
plânge că deciziile acestor instanțe nu sunt suficient de motivate. Invocând
art. 8 CEDO, reclamantul afirmă că percheziția ilegală efectuată la domiciliul
său și sechestrarea lucrurilor sale, precum și refuzul autorităților din
regiunea Transnistreană de a primi vizite de la familia sa, i-a violat dreptul
la respectarea vieții private și a familiei. În sensul art. 34 CEDO,
reclamantul a pretins că dreptul său la un recurs individual a fost încălcat de
autoritățile din regiunea Transnistreană pe motivul imposibilității familiei
sale de a comunica cu dânsul și din cauza că avocatul că avocatul său a fost în
imposibilitatea de a accede la dosarul său, inclusiv și la fișa medicală din
izolatorul de detenție. Invocând violarea art. 1 din Protocolul nr. 1
CEDO, reclamantul se plânge de percheziționarea ilegală a domiciliului său și
de transmiterea patrimoniului său unor terțe persoane. Reclamantul se
plânge în final de lipsa unui recurs intern efectiv, în sensul art. 13 CEDO.
Jurisdicția statelor
respondente
Curtea a
notat că părțile au adoptat poziții identice celor adoptate în cauza Catan și
alții și Mozer. În special, reclamantul și Guvernul Republicii Moldova au
susținut că acesta se afla sub jurisdicția ambelor state, pe când guvernul
Federației ruse a susținut că nu are nici o competență. Identic cauzei Mozer,
guvernul rus și-a exprimat opinia că concluzia adoptată de Curte în ceea ce
privește problema competenței în cazurile Ilascu și alții, Ivanțoc și alții.
Moldova și Rusia (nr 23687/05, 15 noiembrie 2011) și Catan și alții a fost
incorectă și în contradicție cu dreptul internațional public.
Curtea a
reamintit că principiile generale cu privire la chestiunea competenței în
temeiul articolului 1 al Convenției în ceea ce privește acțiunile și
evenimentele care au avut loc în regiunea transnistreană a Moldovei au fost
stabilite în cauza Ilașcu și alții, Catan și alții și, mai recent, Mozer.
În ceea ce
privește Republica Moldova, Curtea a notat că, în Ilașcu și alții, Catan și
alții, Mozer, Moldova nu exercită nici o autoritate asupra regiunii
transnistrene. Obligația Moldovei potrivit Articolului 1 din Convenție
referitoare la ”(recunoaștere) oricărei persoane aflate sub jurisdicția (sa)
drepturile și libertățile” a fost totuși în acele circumstanțe la o obligație
pozitivă de a adopta măsurile diplomatice, economice, judiciare și de altă
natură care ar fi fost și în puterile sale și in concordanță cu dreptul
internațional. Obligațiile Republicii Moldova în conformitate cu articolul 1
din Convenție fiind obligații pozitive.
Curtea nu a observat
nici un motiv de a deosebi prezenta cauză de acele citate mai sus. Deși Moldova
nu exercită controlul efectiv asupra acțiunilor ”RMN” în Transnistria, acel
fapt că regiunea este recunoscută în sensul dreptului internațional public ca
fiind partea teritoriului Moldovei naște o obligație pentru acest stat, în
sensul articolului 1 din Convenție de a utiliza toate posibilitățile juridice
și diplomatice disponibile pentru a garanta beneficiul drepturilor și libertăților
declarate în Convenție pentru toți cei ce locuiesc în acea regiune. În cele ce
urmează Curtea va analiza dacă Moldova și-a îndeplinit oare obligația sa
pozitivă.
În lipsa unor informații noi contrare,
Curtea a considerat că această concluzie este în continuare valabilă pentru
perioada în cauză, în acest caz, și anume martie 2011 – septembrie 2016. Prin
urmare, nu vede niciun motiv pentru a distinge prezenta cauză de Ilascu și
alții, și alte Ivantoc, Catan și alții și Mozer.
Violarea
Articolului 3 din Convenție
Curtea a
constatat că reclamantul a avut mai multe patologii și că medicii au stabilit
că el trebuia să fie internat în spitalul din penitenciar. Pentru ea, este
incontestabil faptul că, în absența unui tratament eficient, problemele de
sănătate ale reclamantei, în special, probleme cardiace, ar putea să-i producă suferință.
Ea a observat totuși că autoritățile „RMN“ nu a permis internarea reclamantului
că, astfel el că nu a primit îngrijiri medicale adecvate.
În ceea ce
privește condițiile de detenție a reclamantului în custodia poliției din
Tiraspol și închisoarii nr 3, Curtea a constatat că reclamantul s-a plâns de
promiscuitate în celule și absența luminii naturale și a ventilației. În ceea
ce privește centrele de detenție din secția de poliție din Tiraspol, ea a notat,
de asemenea, că reclamantul a susținut că celula lui era umedă, trebuia să se
spele și usuce hainele în ea, toaleta a fost în aceeași celulă și au fost
într-o stare deplorabilă, el nu a putut dormi din cauza supraaglomerării și
prezența insectelor, el nu a avut acces la apă potabilă, el făcea un singur duș
o săptămână și el a permis doar o ora de exercitii fizice pe zi.
Curtea a reamintit
că deja a considerat că condițiile de detenție în secția de poliție din
Tiraspol și în închisoarea nr. 3 au fost contrare articolului 3 al Convenției.
Pentru a ajunge la această concluzie, ea s-a bazat în special pe rapoartele
Comitetului pentru Prevenirea Torturii și cele ale raportorului special al
Națiunilor Unite cu privire la vizitele lor la diferite locuri de detenție din
„RMN”. În acest caz, s-a constatat că reclamantul a fost deținut în
martie 2011 și nu există nici o bază pentru a concluziona îmbunătățirea după
2010, a condițiilor de detenție în aceste instituții. Prin urmare, s-a
considerat că descrierea dată de reclamant este mai mult decât plauzibilă, mai
ales că aceasta este susținută pe scară largă de rapoartele internaționale. Ea,
de asemenea, a subliniat faptul că autoritățile „RMN“ au recunoscut că, în ceea
ce privește închisoarea nr 3 din Tiraspol, nu au fost îndeplinite normele de
igienă, condițiile materiale de detenție și îngrijire medicală.
Prin urmare,
Curtea a constatat că lipsa de îngrijire medicală și condițiile de detenție
suferite de reclamant în custodia poliției din Tiraspol și închisoarea nr. 3 constituie
tratament inuman și degradant, contrar cerințelor articolului 3 din Convenție.
În ceea ce
privește primul aspect al obligațiilor Republicii Moldova, și anume
restabilirea controlului asupra teritoriului său, Curtea a decis în cauza
Mozer, 1992 – iulie 2010, statul a luat toate măsurile disponibile (Mozer,
citată mai sus, § 152). În acest caz, părțile nu au prezentat nici un argument
care ar indica faptul că guvernul moldovean și-a schimbat poziția cu privire la
Transnistria în anii precedenți, până la eliberarea reclamantului în septembrie
2016. În consecință, Curtea nu vede nici un motiv pentru a ajunge la o
concluzie diferită în prezenta cauză.
În ceea ce
privește al doilea aspect al obligațiilor pozitive ale Republicii Moldova, și
anume de a asigura respectarea drepturilor reclamantului, Curtea a considerat
că autoritățile statului au depus eforturi în acest caz, pentru a proteja
interesele acestuia. În special, procurorul moldovean a inițiat, în urma
plângerilor depuse de părinții reclamantului, urmărirea penală pe capetele d,
răpire, șantaj și violare de domiciliu. În procesul de negocieri cu partea
transnistreană, autoritățile moldovene au cerut implementarea măsurilor prompte
pentru a rezolva cazul, pentru a asigura respectarea drepturilor reclamantului
și de a-l elibera cît mai rapid posibil.
Curtea a
concluzionat că Republica Moldova și-a onorat obligațiile sale pozitive,
corespunzător nu a existat o violare a Articolului 3 din Convenție.
În ceea ce
privește Federația Rusă, Curtea a observat că nu există nici o dovadă de
implicare directă a agenților săi în ceea ce privește măsurile luate împotriva
reclamantului.
Cu toate
acestea, s-a stabilit că Rusia a exercitat controlul efectiv asupra „RMN“ în perioada
de referință. Având în vedere această concluzie, și în conformitate cu
jurisprudența sa, nu este necesar să se determine dacă Rusia exercita un
control direct asupra politicilor și acțiunilor administrației locale
subordonate, corespunzător este angajată responsabilitatea Rusiei pentru
încălcarea drepturilor reclamantului.
Violarea
articolului 5 din Convenție
În cauza
Mozer, Curtea a considerat că, până în 2010, în regiunea transnistreană nu a
existat un sistem care să reflecte o tradiție judiciară compatibilă cu
Convenția. Prin urmare, că „instanțele de judecată din RMN” și,
implicit, în orice altă „autoritate din RMN”, nu putea să ordone
„arestul sau o detenție legală” a reclamantului, în sensul
Articolului 5 § 1 (c) din Convenție. În consecință, detenția reclamantului în
baza dispozițiilor „instanțelor din RMN” a fost ilegală în sensul acestui
Articol. În absența unor informații noi contrare, Curtea a considerat că
constatările din Mozer rămân valabilr în ceea ce privește perioada la care se
referă acest caz. Prin urmare, ea a considerat că a existat o încălcare a
articolului 5 § 1 din Convenție. Din aceleași motive care le-a făcut în cadrul
examinării plângerii în temeiul articolului 3 al Convenției (a se vedea
paragrafele 17-21 de mai sus), Curtea a declarat că nu a avut loc o violare a
articolului 5 § 1 al Convenției de către Republica Moldova. Pentru aceleași
motive ca și cele enunțate în același context, Curtea a constatat o încălcare a
acestei prevederi de către Federația Rusă.
Violarea
Articolului 8 din Convenție și Articolului 1 Protocolul Adițional
Curtea a
observat că reclamantul nu a reușit în mod evident să se întâlnească cu
părinții săi pentru o perioadă lungă de timp. Astfel s-a concluzionat că a
existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții de familie
în conformitate cu articolul 8 § 1 din Convenție.
În continuare
a considerat că din cauza percheziției locuinței reclamantului, a existat, de
asemenea, o ingerință în exercitarea dreptului la respectare domiciliului să
garantat de articolul 8 § 1 din Convenție.
În cele din
urmă, ea a considerat că, din cauza confiscării bunurilor reclamantului, ca
urmare a condamnării sale, a existat o ingerință în exercitarea de către reclamantului
a dreptului la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din
Protocolul 1 la Convenție.
Curtea a
notat că nimic în prezenta cauză nu îi permite să concluzioneze că ingerința în
litigiu a avut o bază legală și a concluzionat că a existat o încălcare a
articolului 8 din Convenție și articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Din aceleași
motive care le-a făcut în cadrul examinării plângerii în temeiul articolului 3
al Convenției, Curtea a declarat că nu a avut loc o încălcare a articolului 8
din Convenție sau a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție de către
Republica Moldova.
Pentru
aceleași motive ca și cele enunțate în același context, Curtea a constatat o
încălcare a acestor dispoziții de către Federația Rusă.
Violarea Articolului
13 combinat cu Articolele 3, 5, 8 și Articolului 1 Protocolul Adițional
Curtea a
concluzionat că a existat violarea de către Federația Rusă a Articolului 13
combinat cu Articolele 3, 5, 8 și Articolul 1 Protocolul Adițional și lipsa
violării în ceea ce privește Republica Moldova.
Violarea
Articolului 34 din Convenție
Curtea a
notat că reclamantul s-a aflat într-o situație deosebit de vulnerabilă pe
durata detenției și nu a fost autorizat de a primi vizite din partea familiei.
Prin urmare, au fost reduse semnificativ posibilitățile de a comunica cu lumea
exterioară, și în special cu Curtea. În ceea ce privește afirmația că
întâlnirile reclamantului cu avocatul său la nivel național au fost
monitorizate de către gardieni, Curtea a constatat că deja a avut ocazia să se constate existența unei
astfel de practici în închisorile din rmn. Prin urmare, ea a considerat această
afirmație plauzibilă, și a considerat că reclamantul a fost, probabil, în
imposibilitatea de a semna o procură scrisă care să permită reprezentanților
a-și apăra interesele sale. Nimic din înregistrarea dovedește că persoana a
avut posibilitatea de a semna o astfel de procură, iar guvernele pârâte nu au invocat
că a primit această posibilitate.
Curtea a considerat
că dificultățile întâmpinate de către reclamant au ajuns la un asemenea grad
încât exercitarea efectivă a dreptului reclamantului în conformitate cu
articolul 34 al Convenției a fost obstrucționată grav.
Din aceleași
motive care le-a făcut în cadrul examinării plângerii în temeiul articolului 3
al Convenției, Curtea a constatat că Republica Moldova nu și-a încălcat
obligațiile care îi revin în temeiul ultimei teze a articolului 34 al
Convenției.
Pentru
aceleași motive ca și cele enunțate în același context, Curtea a considerat că
Federația Rusă nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul
articolului 34 al Convenției .
Reclamantul a
cerut suma de 123 596 Euro cu titlu de prejudiciu material, 60 000 Euro
cu titlu de prejudiciu moral și 8040 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Curtea a
acordat 119 755 Euro cu titlu de prejudiciu material, 20 000 Euro cu titlu de
prejudiciu moral și 3 000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli; sume ce
urmează a fi plătite de Federația Rusă.
În fața
Curții reclamantul a fost reprezentat de către A. Postică, A. Zubco, P.
Postică, N. Hriplivîi juriști din cadrul Asociației „PROMO LEX”.
