La 17 mai 2011, CtEDO a pronunțat hotărârea privind satisfacția echitabilă în cauza Megadat. Com SRL c. Moldovei (cererea nr. 21151/04), hotărârile Ganea c. Moldovei (cererea nr. 2474/06), Bisir și Tulus c. Moldovei (cererea nr. 42973/05) și Mocanu c. Moldovei (cererea nr. 12708/05).
***
În cauza Megadat. Com SRL c. Moldovei, la 8 aprilie 2008, CtEDO a pronunțat hotărârea în care a constatat în unanimitate violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO (protecția proprietății) ca urmare a declarării nevalabile a licențelor companiei reclamante. La acea dată, chestiunea privind satisfacția echitabilă nu era gata pentru decizie și a fost rezervată pentru o hotărâre separată.
Compania reclamantă a pretins EUR 12,512,075 cu titlu de prejudiciu material. Pretenția s-a bazat pe un plan de afaceri elaborat în anul 2003 pentru Megadat.Com SRL și pentru Megadat. Com International SRL (nu este reclamant pe această cauză) cu privire la implementarea unor noi tehnologii, cum ar fi televiziunea digitală și internetul de mare viteză și o creștere anuală a pieței de 7-14%. În susținerea pretențiilor sale, compania reclamantă a prezentat un raport întocmit de „Estimator-VM”, o agenție de evaluare din Republica Moldova. Perioada acoperită în raport a fost aprilie 2004 și iulie 2008. Compania reclamantă a pretins, de asemenea, EUR 100.000 cu titlu de daune morale și a susținut că societatea împreună cu managerii săi au fost sub o presiune puternică, au fost supuși la percheziții permanente, verificări de către toate organele de drept și de inspecție ale statului. Managerul companiei E. Mușuc, a fost urmărit pentru protestul pașnic împotriva închiderii ilegale a companiei și a fost victima unui arest ilegal (a se vedea Mușuc c. Moldovei, nr. 42440/06, 6 noiembrie 2007.). Compania reclamantă, de asemenea, a pretins EUR 36,000 cu titlu de costuri și cheltuieli, EUR 12.000 din care constituie reprezentarea sa în fața Curții, iar restul reprezintă suma plătită agenției de evaluare și estimare „Estimator-VM”.
Guvernul a contestat sumele pretinse de către compania reclamantă și a susținut, în primul rând, că Megadat.com International nu a avut calitatea de reclamant în această cauză și că orice informație cu privire la perspectivele acestea de afaceri este irelevantă. Mai mult decât atât, Guvernul a susținut că implementarea a oricărei noi tehnologii de tipul celor menționate în planul de afaceri prezentat de către compania reclamantă ar necesita noi licențe. Nu se știe cât timp ar fi luat obținerea a unor atare licențe și dacă compania reclamantă totuși le-ar fi obținut. Potrivit Guvernului, planul de afaceri s-a bazat pe presupunerea că nu ar fi existat nici o concurență pe piață. Mai mult decât atât, Guvernul a susținut că, după retragerea licențelor sale în octombrie 2003, compania reclamantă ar fi putut să se adreseze repetate în vederea obținerii unor noi licențe după șase luni. În consecință, orice venit pierdut trebuie să fie calculat numai pentru o perioadă de șase luni, plus cincisprezece zile necesare pentru îndeplinirea formalităților. Faptul că compania reclamantă nu a diminuat pierderile prin adresarea repetată de eliberare a unor noi licențe, după șase luni, nu poate fi imputată Guvernului. În orice caz, calculul nu trebuia să depășească luna aprilie 2007, dată la care licențele companiei reclamante urmau să expire.
La 19 august 2010, după eșuarea încheierii unui acord de reglementare amiabilă cu compania reclamantă, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii de satisfacție echitabilă. Guvernul s-a obligat să plătească companiei reclamante EUR 120,000 pentru a acoperi orice prejudiciu, precum și EUR 10.000 cu titlu de costuri și cheltuieli.
Printr-o scrisoare din 7 octombrie 2010 reprezentantul companiei reclamante și-a exprimat opinia că suma menționată în declarația unilaterală a Guvernului este inacceptabil de mică și a solicitat Curții să respingă propunerea Guvernului.
Examinând prezenta cauză, Curtea a obținut informații de la părți privind profitul net după impozitare al companiei reclamante pe parcursul ultimilor trei ani de activitate.
Potrivit informațiilor prezentate de către părți se pare că în anul 2001, compania reclamantă a suferit o pierdere de EUR 317,922. În anul 2002, profitul net a fost de EUR 145,680, iar în 2003 a fost de EUR 202,706.
Pe baza cifrelor de mai sus și a observațiilor formulate de către compania reclamantă, Curtea a notat că cea mai mare parte a pierderilor sale pecuniare pretinse nu provin dintr-o activitate existentă, și anume, din activitatea acesteia până la retragerea licenței, dar din niște planuri care nu au mers mai departe decât o anticipare. În particular, se pare că compania reclamantă nu a întreprins careva pași în vederea implementării planului de afaceri din anul 2003.
Curtea este de acord cu afirmațiile Guvernului conform cărora compania reclamantă ar fi avut nevoie de noi licențe pentru implementarea planului său de afaceri și că există un grad mare de speculație în orice încercare de a prezice cât timp ar fi luat pentru obținerea acestor licențe și dacă în genere le-ar obținut. În astfel de circumstanțe, și lăsând la o parte faptul că pretențiile companiei reclamante se referă, de asemenea, la o entitate de afaceri care nu are calitatea de reclamant în prezenta cauză, Curtea nu este convinsă că venitul anticipat al companiei reclamante a întrunit elementele suficiente pentru a fi considerat un interes legal protejat de o certitudine suficientă, astfel încât să fie compensabil.
Curtea a examinat, de asemenea, pretențiile companiei reclamante în ceea ce privește cuantumul prejudiciului moral și a costurilor și cheltuielilor prin prisma jurisprudenței sale și le consideră a fi excesive (a se vedea Oferta Plus SRL c. Moldovei (satisfacție echitabilă), nr. 14385 / 04,12 februarie 2008, și Dacia SRL c. Moldovei (satisfacție echitabilă), nr. 3052/04, 24 februarie 2009).
Având în vedere suma compensației propuse din declarația unilaterală a Guvernului, Curtea a considerat că nu mai este justificată continuarea examinării cererii și a scos-o de pe rol.
***
În cauza Ganea c. Moldovei, reclamantul Mihai Ganea s-a plâns de încălcarea dreptului său la libertate și siguranță garantat de articolul 5 § 1 al Convenției și dreptul său la o cale de atac adecvată în temeiul articolului 5 § 5 al Convenției.
La data de 27 august 2003, reclamantul a fost plasat în detenție, poliția întocmind un raport precum că acesta ar fi comis o serie de contravenții administrative. Reclamantul a fost deținut în subsolul Comisariatului de Poliție Soroca, iar a doua zi a apărut în fața unui judecător.
La data de 28 august 2003 Judecătoria Soroca a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de zece zile. El a rămas în arest timp de trei zile, iar ulterior a fost eliberat.
La data de 19 noiembrie 2003 Curtea de Apel Bălți a examinat recursul declarat de reclamant. Instanța a constatat că raportul care a stat la baza plasării reclamantului în detenție și condamnarea la închisoare au fost falsificate. Curtea a anulat decizia din 28 august 2003 și a încetat procedura.
La data de 11 decembrie 2003 reclamantul a înaintat o cerere prin care a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a detenției sale ilegale.
La data de 24 noiembrie 2003 Judecătoria Soroca a admis parțial acțiunea reclamantului și a acordat suma de 15,000 de lei moldovenești (MDL) (946 Euro (EUR)).
La data de 26 martie 2005 Curtea de Apel Bălți a admis recursul Ministerul Finanțelor, reducând valoarea compensației la 1,000 lei (63 EUR).
Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 26 octombrie 2005 a fost menținută decizia instanței de apel.
În fața Curții, Guvernul a susținut că instanțele naționale au recunoscut în mod explicit că detenția reclamantului a fost ilegală și că dreptul la libertatea acestuia a fost încălcat. Potrivit Guvernului, anularea condamnării și acordarea compensații bănești a constituit un remediu suficient pentru încălcarea drepturilor respective.
În primul rând, Curtea a observat că prin decizia Curții Supreme de Justiție din 26 octombrie 2005, a fost recunoscută, în esență, ilegalitatea detenției reclamantului. În consecință, în opinia Curții, autoritățile publice au recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului.
În ceea ce privește a doua condiție, și anume redresare adecvată și suficientă, Curtea a observat că instanța de fond a acordat reclamantului suma de 946 EURO. Totuși Curtea Supremă de Justiție nu a indicat nici un motiv valabil pentru a reduce suma acordată la 63 EURO.
În opinia Curții, există o disproporție nerezonabilă între suma plătită pentru daune morale de către Curtea Supremă de Justiție și sumele acordate, de obicei, de Curte în temeiul articolului 41 din Convenție în cazuri similare (Hyde Park și alții c. Moldovei (nr. 4), nr. 18491/07, § 70, 07 aprilie 2009; Leva c. Moldovei, nr. 12444/05, § 79, 15 decembrie 2009). În aceste circumstanțe, Curtea nu acceptă poziția precum că reclamantul a primit despăgubiri adecvate și corespunzătoare a daunelor morale rezultate din încălcarea articolului 5 § 1.
Curtea a constatat că reclamantul poate pretinde, în continuare, statutul de victimă a unei încălcări a articolului 5 din Convenție.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 5 § 1 și § 5 al Convenției. În opinia Curții, nu a fost contestat faptul că a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la libertate și securitate garantat de articolul 5 § 1 din Convenție, fapt recunoscut de către Curtea Supremă de Justiție. Curtea a observat că orice persoană are posibilitatea să înainteze o cerere de reparare a daunelor cauzate în rezultatul privării ilegale de libertate. Rezultă că sistemul de drept din Moldova a acordat reclamantei, cu un grad suficient de certitudine, dreptul la despăgubiri pentru arest preventiv.
Curtea a notat că reclamantul s-a folosit de oportunitatea oferită lui de legislație pentru obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenției sale și că, în conformitate cu această procedură, acesta a obținut recunoașterea ilegalității detenției sale în conformitate cu legislația națională și recunoașterea implicită a încălcării articolului 5 § 1 al Convenției.
Curtea a observat că singura chestiune care se impune în acest caz este valoarea compensației acordată reclamantului de către Curtea de Apel Bălți, adică echivalentul a 63 EURO. Chiar dacă perioada de detenție – trei zile – poate părea scurtă, această sumă este considerabil mai mică decât ceea ce Curtea a acordat, în cazuri similare de încălcare a articolului 5 din Convenție (Hyde Park și alții (nr. 4) și Leva de mai sus).
În ceea ce privește cuantumul prejudiciilor morale și materiale, precum și costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și a Curții, reclamantul a lăsat această chestiune la discreția Curții.
Curtea a acordat reclamantului suma de 6,000 EURO cu titlu de compensații. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, având în vedere lipsa de probe aflate în posesia sa, Curtea a constatat că nu există motive pentru acordarea compensațiilor în această privință.
În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de V. Marcu, avocat din Edineț.
***
În cauza Bisir și Tulus c. Moldovei, reclamanții, Svetlana și Ivan Bisir, și Elena Ivan și Tulus, sunt două cupluri căsătorite care locuiesc în Chișinău.
La 3 iunie 2005, cuplurile erau la o petrecere de nuntă, când soții reclamanți au fost reținuți de polițiști mascați. Ofițerii de poliție i-au informat că au fost arestați sub suspiciunea de falsificare a unui contract și sustragerea în proporții deosebit de mari a unor sume de bani de la o companie terță.
Mai târziu în acea noapte, între miezul nopții și aproximativ 3 dimineața, ofițerii de poliție mascați au percheziționat domiciliile reclamanților.
În octombrie 2005, instanțele judecătorești naționale au respins plângerile înaintate de către Svetlana Bisir și Țuluș Elena ca nefondate.
La câteva zile după arestare, Procuratura a emis un comunicat de presă în care i-au prezentat pe cei doi reclamanți deținuți ca membri ai unei bande criminale.
Instanțele judecătorești naționale au prelungit detenția celor doi de mai multe ori făcând trimitere la gravitatea infracțiunii de care reclamanții erau suspectați și/ sau obstrucționarea mersului justiției. Reclamanții au contestat, fără succes, detenția sa.
Unul dintre reclamanții deținuți, Ivan Bisir, a fost transportat, de câteva ori, la spitalul din penitenciar ca urmare a grevei foamei și a unor probleme de sănătate. El a fost, de asemenea, examinat de mai multe ori de către medici independenți, unul dintre care a recomandat o intervenție chirurgicală.
Al doilea reclamant, Ivan Țuluș, a fost deținut timp de 53 zile în regim de izolare într-o o celulă care, potrivit acestuia, a fost slab luminată, în rezultatul căreia el a pierdut cel puțin 10% din vederile sale.
La 6 septembrie 2005, în timp ce Ivan Bisir se afla în spitalul penitenciarul, celula sa a fost percheziționată de către ofițerii de poliție.
Când domnul Bisir a întrebat despre motivele percheziției, el a pretins că a fost lovit cu pumnii și târât pe coridorul închisorii. De asemenea, el și-a pierdut de mai multe ori conștiința. Evenimentele descrise au fost confirmate în scris de către un alt deținut, cu care reclamantul se afla într-o celulă.
Versiunea Guvernului despre cele întâmplate a fost că leziunile domnului Bisir au fost fie auto-provocate sau au apărut în urma căderii. Ivan Bisir s-a plâns procurorului privind relele tratamente.
Două rapoarte medicale, din 7 și 29 septembrie 2005, au confirmat că reclamantul a avut mai multe vânătăi și zgârieturi pe tot corpul, și au concluzionat că este posibil că acestea au apărut în urma loviturilor din 6 septembrie 2005.
O instituție de medicină legală, întrebată, ulterior, dacă leziunile ar fi putut fi auto-provocate sau în rezultatul unei căderi, a răspuns în aceeași zi – 09 februarie 2006 – că ar fi fost posibil.
Plângerea domnului Bisir despre relele tratamente a fost în cele din urmă respinsă, motivele fiinde bazate pe avizul medico-legal precum că leziunile au fost rezultatul unei căderi.
În octombrie 2006, a fost încetată urmărirea penală împotriva lui Ivan Bisir și Ivan Tulus pentru lipsă de probe.
Bazându-se pe articolele 3, 5 (dreptul la libertate și siguranță), 6 §2 , 8 și 13 (dreptul la un recurs efectiv), reclamanții s-au plâns de condițiile în care au fost deținuți, de lipsa de îngrijiri medicale, maltratarea lui Ivan Bisir, ilegalitatea detenției lor, ilegalitatea perchezițiilor, emiterea unui comunicat de presă, prezentându-i drept infractori, precum și lipsa unei căi de atac eficiente în ceea ce privește plângerile lor în temeiul articolelor 5 și 8.
Curtea a notat că Ivan Bisir a fost rănit la 6 septembrie 2005. În timp ce părțile au convenit că el totuși avea zgârieturi și vânătăi pe tot corpul la momentul respectiv, nu erau de acord cu privire la cauza apariției lor.
Curtea a notat că leziunile au fost în concordanță cu versiunea evenimentelor prezentate de dl Bisir și a declarațiilor persoanei deținute în aceeași celulă cu dânsul, nici unul dintre ei nefiind interogat în timpul urmăririi penale autoritățile moldovenești.
Guvernul și-a bazat concluziile în totalitate pe declarațiile ofițerilor de poliție și nu au reușit să ofere o explicație plauzibilă pentru apariția acestor leziuni.
Prin urmare, domnul Bisir a fost rănit de către polițiști, contrar art. 3 CEDO.
Curtea a considerat în continuare că a existat o violare a articolului 3 CEDO, deoarece nu a fost efectuată o anchetă efectivă pentru relele tratamente.
Percheziția domiciliilor reclamanților au fost efectuată pe timp de noapte. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, interzice percheziția domiciliului pe timp de noapte, decât numai în cazuri excepționale. Având în vedere că Guvernul nu a susținut că acest caz a fost excepțional, percheziția a fost una ilegală.
Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 CEDO în ceea ce o privește pe Svetlana Bisir și Elena Țuluș. Curtea a respins restul pretențiilor reclamanților.
Primul și al doilea reclamant au solicitat EUR 30,000 fiecare cu titlu de prejudiciu moral, al treilea și al patrulea reclamant au solicitat EUR 10,000 fiecare cu titlu de prejudiciu moral și EUR 34,373 cu titlu de costuri și cheltuieli.
Curtea a acordat reclamantului Ivan Bisir EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu moral, Svetlanei Bisir și Elenei Țuluș câte EUR 1,200 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 1,200 cu titlu de costuri și cheltuieli.
În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către V. Oltu și D.I. Straisteanu, avocați din Chișinău.
***
În cauza Mocanu c. Moldovei, reclamanta Valentina Mocanu s-a plâns de încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a dreptului său la protecția proprietății din cauza neexecutării hotărârii definitive.
În anul 1997 casa reclamantei a fost grav avariată. Prin hotărârea judecătoriei Cahul din 19 septembrie 2003 Primăria or. Cahul a fost obligată să atribuie reclamantei un apartament cu două camere. Hotărârea a devenit definitivă la data de 04 octombrie 2003.
La 22 octombrie 2008 judecătoria Cahul a schimbat modul de executare a hotărârii din 19 septembrie 2003 și a obligat Primăria or. Cahul să plătească reclamantei suma de 31,000 EURO.
La 23 decembrie 2009 această sumă a fost transferată în contul bancar al reclamantei.
Printr-o scrisoare din 26 noiembrie 2010 Guvernul a informat Curtea despre faptul că hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantei a fost executată la data de 23 decembrie 2009. Acest fapt a fost confirmat printr-o chitanță semnată de către reclamantă la data de 19 ianuarie 2010, care conține o declarație precum că nu are careva pretenții cu privire la executarea hotărârii respective. Potrivit Guvernului, această declarație înseamna că reclamanta nu mai intenționează să continue examinarea cererii sale în fața Curții. Guvernul a cerut Curții scoaterea cererii de pe rolul său în conformitate cu articolul 37 § 1) din Convenție.
Curtea a observat, că în pofida declarației reclamantei din 19 ianuarie 2010, aceasta nu a menționat vreodată, în corespondența sa cu Curtea, că nu mai dorește continuarea examinării cererii acesteia, în sensul articolului 37 § 1 a) din Convenție. Astfel Curtea nu poate accepta solicitarea Guvernului de scoatere a cererii de pe rolul său.
Guvernul a invocat epuizarea a căilor de recurs interne, considerând că reclamanta era în drept să înainteze o acțiune împotriva autorităților responsabile pentru neexecutarea hotărârii definitive, în scopul de a obține despăgubiri.
Curtea a respins poziția Guvernului, considerând că nu au fost prezentate fapte sau argumente care ar convinge să adopte a concluzie diferită, de cele anterioare precum că legislația Republicii Moldova nu conține remedii legale pentru remedierea încălcărilor respective.
Curtea a constatat, în unanimitate, încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 din Protocolul 1, reamintind că, deși reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească la data de 19 septembrie 2003, aceasta nu a fost executat până la 23 decembrie 2009, cu o întârziere de șase ani, două luni și douăzeci și trei zile.
În ceea ce privește pretențiile cu privire la satisfacția echitabilă, Curtea a observat că acestea au fost primite după expirarea termenului limită stabilit în acest sens, fără nici o explicație pentru omiterea termenului. Prin urmare, Curtea nu a considerat necesar de a acorda careva sume în temeiul articolului 41 al Convenției.
