29 01 2008

La 29 ianuarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa în cauza Bălan c. Moldovei (cererea nr. 19247/03).

În această cauză, reclamantul, Pavel BĂLAN, a publicat, în 1985, fotografia „Cetatea Soroca” în albumul Poliptic Moldav. În 1996, Guvernul a adoptat o hotărâre privind buletinele de identitate, folosind fotografia făcută de reclamant în calitate de fundal pentru buletinele de identitate eliberate de către Ministerul Afacerilor Interne (Ministerul). Reclamantul nu a fost consultat şi nu şi-a dat acordul pentru această folosire a fotografiei.

În 1998, el a solicitat Ministerului să-i fie compensate daunele cauzate în urma folosirii neautorizate a fotografiei făcută de el, precum şi să încheie cu el un contract pentru folosirea ulterioară a acestei fotografii.

După ce cererea sa a fost respinsă, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva Ministerului. La 24 martie 1999, Tribunalul Chişinău a admis parţial pretenţiile reclamantului şi a constatat că el era autorul fotografiei care a fost folosită fără consimţământul său. Instanţa i-a acordat MDL 4,050 (echivalentul a USD 568 la acea dată), însă a respins cererea reclamantului de a obliga Ministerul să încheie cu el un contract pentru folosirea ulterioară a fotografiei.

În cererea sa de recurs, reclamantul a susţinut că motivul pentru care el nu a cerut retragerea buletinelor de identitate deja eliberate cu încălcarea dreptului său şi interzicerea eliberării pe viitor a buletinelor de identitate ce foloseau fotografia făcută de el era că aceasta presupunea suportarea unor costuri extrem de ridicate pentru Minister şi ar fi creat probleme inutile deţinătorilor de buletine de identitate. Reclamantul a solicitat obligarea Ministerului să încheie cu el un contract pentru folosirea ulterioară a fotografiei. La 16 septembrie 1999, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârea instanţei inferioare şi a respins pretenţiile reclamantului.

La 22 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova şi a menţinut hotărârea Tribunalului Chişinău în partea referitoare la prejudiciile acordate. De asemenea, instanţa a considerat că reclamantul avea dreptul la încheierea unui contract pentru folosirea ulterioară a fotografiei făcute de el şi a decis rejudecarea cauzei în partea referitoare la acest aspect.

Din 1 mai 2000, Ministerul a încetat să folosească fotografia făcută de reclamant în calitate de fundal pentru buletinele de identitate.

Reclamantul a iniţiat un alt set de proceduri, solicitând compensaţii pentru venitul ratat cauzat de folosirea neautorizată a fotografiei sale între data hotărârii, 24 martie 1999, şi 1 mai 2000. Deoarece în acea perioadă au fost eliberate mai mult de 260,000 de buletine de identitate, reclamantul a solicitat 10 % din suma achitată statului de către posesorii buletinelor de identitate (MDL 2,403,137). De asemenea, el a cerut MDL 200,000 cu titlu de daune morale.

La 6 noiembrie 2001, Tribunalul Chişinău a acordat reclamantului MDL 180,000 pentru compensarea daunei materiale şi MDL 3,600 pentru dauna morală. Instanţa a respins pretenţia reclamantului de a obliga Ministerul să încheie un contract cu el.

La 26 martie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârea din 6 noiembrie 2001 şi a respins pretenţiile reclamantului. Instanţa a constatat că, deoarece dreptul de autor al reclamantului asupra fotografiei relevante a fost stabilit, el a primit compensaţii în urma adoptării hotărârii din 24 martie 1999. Deoarece instanţa de judecată nu a interzis folosirea fotografiei în viitor şi, deoarece reclamantul nu a solicitat o astfel de interdicţie, buletinele de identitate deja eliberate sau care vor fi eliberate în viitor nu erau acoperite de Legea nr. 293-XIII din 23 noiembrie 1994 privind drepturile de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 293-XIII din 1994). Instanţa a considerat că, din acest motiv, reclamantul nu putea pretinde încălcarea drepturilor sale.

La 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului, reproducând în esenţă motivele invocate de Curtea de Apel a Republicii Moldova. În timp ce a confirmat drepturile de proprietate intelectuală a reclamantului asupra fotografiei făcute de el, instanţa a adăugat că un buletin de identitate era un document oficial care nu putea constitui subiect al dreptului de autor.

Reclamantul pretindea în faţa Curţii violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii) în urma refuzului instanţelor de judecată naţionale de a-i acorda compensaţii pentru încălcarea dreptului său de proprietate intelectuală.

În observaţiile sale asupra fondului cauzei, Guvernul a afirmat inter alia că, la examinarea cauzei reclamantului la nivel naţional, instanţele de judecată nu au aplicat legea potrivită. Legea nr. 293-XIII din 1994 nu era aplicabilă, deoarece creaţia intelectuală a reclamantului a fost creată în 1985, înainte de adoptarea Legii nr. 293-XIII din 1994, iar această lege nu se aplică retroactiv. Prin urmare, instanţele de judecată urmau să aplice vechiul Cod Civil, care a fost în vigoare între 1964 şi 2003.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Curtea a notat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu garantează un drept de a dobândi proprietăţi. Totuşi, o pretenţie poate reprezenta un „bun” în sensul art. 1 dacă reclamantul poate argumenta că avea cel puţin o „speranţă legitimă” că va obţine un drept de proprietate.

Dacă reclamantul avea un „bun”. Curtea a reiterat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie este aplicabil proprietăţii intelectuale. Curtea a notat că, în această cauză, drepturile reclamantului asupra fotografiei făcute de el au fost confirmate de instanţele de judecată. Astfel, reclamantul avea un drept recunoscut prin lege şi printr-o hotărâre de judecată definitivă, şi nu doar o „speranţă legitimă” de a obţine un drept de proprietate. Prin urmare, reclamantul avea un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

Dacă a existat o ingerinţă. Curtea respinge argumentul Guvernului precum că instanţele de judecată naţionale au aplicat legea care nu era aplicabilă cauzei reclamantului. Curtea a reiterat că ea nu are misiunea de a lua locul autorităţilor naţionale care i-au dat câştig de cauză reclamantului şi de a verifica dacă instanţele naţionale au aplicat legea corectă. Mai mult ca atât, noile argumente ale Guvernului sunt irelevante, deoarece au fost invocate pentru prima dată doar în procedurile în faţa Curţii, nu şi în cadrul procedurilor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Şarban c. Moldovei, nr. 3456/05, § 102, 4 octombrie 2005).

Curtea nu este gata să accepte punctul de vedere al Curţii Supreme de Justiţie, precum că folosirea creaţiei intelectuale a reclamantului după 1999 nu încalcă dreptul acestuia garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, deoarece reclamantul nu a solicitat în instanţele de judecată o interdicţie de folosire pe viitor a fotografiei făcute de el. Curtea notează că Legea nr. 293-XIII din 1994 prevede în termeni clari că folosirea operelor de artă cu încălcarea drepturilor de autor este ilegală. Caracterul ilegal al folosirii neautorizate nu este condiţionat în lege printr-un anumit act al titularului dreptului de autor, cum ar fi o cerere depusă în faţa instanţei naţionale împotriva unei asemenea folosiri. Constatarea încălcării drepturilor reclamantului în hotărârea de judecată din 1999 confirmă acest fapt.

Mai mult, nu se poate de spus, după cum a argumentat Guvernul, că reclamantul a acceptat tacit folosirea creaţiei sale fără remunerare. Din contra, prin depunerea unei noi acţiuni, prin solicitările sale de a obliga Ministerul să încheie cu el un contract şi să-i plătească compensaţii, el şi-a exprimat clar poziţia că o astfel de folosire constituie o încălcare a drepturilor sale. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului de proprietate în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

Dacă ingerinţa a fost „legală”. Curtea notează că Legea nr. 293-XIII din 1994 nu prevede încetarea drepturilor de autor ca rezultat al lipsei autorului de a solicita în instanţa de judecată interzicerea folosirii creaţiei sale intelectuale. Unica modalitate de stingere a dreptului de autor este încheierea unui contract cu autorul sau cu succesorii săi (art. 19 şi 24 ale Legii nr. 293-XIII din 1994). Curtea notează că nici instanţele naţionale, nici Guvernul nu s-au referit la careva prevederi din Legea nr. 293-XIII din 1994 care ar stipula în mod expres încetarea drepturilor de autor asupra creaţiei sale intelectuale în urma nesolicitării interzicerii folosirii neautorizate a acesteia.

De asemenea, Curtea notează discrepanţa în modul în care instanţele naţionale au interpretat Legea nr. 293-XIII din 1994 în cadrul primei proceduri şi în cadrul celei de-a doua proceduri, deşi ele decideau, în esenţă, asupra aceleiaşi situaţii legale. Mai mult ca atât, Guvernul consideră că Legea nr. 293-XIII din 1994 nu este aplicabilă cauzei reclamantului, contrar poziţiei instanţelor de judecată naţionale. Acest argument poate constitui prin sine un motiv suficient pentru a ajunge la concluzia că ingerinţa nu a fost „legală”. Totuşi, Curtea nu consideră necesar de a decide asupra acestei chestiuni, având în vedere concluzia la care a ajuns la punctul de mai jos.

Scopul şi legalitatea ingerinţei. Chiar admiţând că Legea nr. 293-XIII din 1994 a fost suficient de previzibilă în aplicarea sa, Curtea trebuie să determine dacă ingerinţa în dreptul reclamantului a fost proporţională cu scopul urmărit. Curtea acceptă faptul că eliberarea buletinelor de identitate constituie, fără îndoială, o chestiune importantă de interes public. Totodată, se pare că acest scop social important putea fi realizat în mai multe feluri, neimplicând încălcarea dreptului reclamantului. De exemplu, putea fi folosită o altă fotografie sau putea fi încheiat un contract cu reclamantul. Curtea este surprinsă de orice motive de constrângere pentru folosirea fotografiei făcută de reclamant sau de orice alt impediment în folosirea altor materiale în acelaşi scop. Mai mult, din 1 mai 2000, fotografia făcută de reclamant nu mai este folosită în calitate de fundal pentru buletinele de identitate, ceea ce confirmă că interesul public putea fi servit fără încălcarea dreptului reclamantului. Rezultă că instanţele de judecată naţionale au încălcat balanţa echitabilă între interesele comunităţii şi cele ale reclamantului, impunând asupra reclamantului o sarcină individuală şi excesivă.  

Curtea a acordat reclamantului EUR 5,000 cu titlu de daune materiale şi morale şi EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamantul a fost reprezentat în faţa CtEDO de către Vitalie NAGACEVSCHI, preşedintele organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.

*  *  *

Hotărârea CtEDO în această cauză, în limba engleză, poate fi accesată pe pagina web a Curţii (http://www.echr.coe.int/).