Introducere

20.02.2013

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia Europeană), semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Curtea Europeană este un organ de jurisdicţie internaţională creat în cadrul Consiliului Europei. Ea poate fi sesizată de orice persoană fizică sau juridică care pretinde că un stat membru la Convenţie i-a încălcat un drept prevăzut de Convenţia Europeană şi Protocoalele sale adiţionale. Cererile depuse la Curtea Europeană pot fi îndreptate doar împotriva unui stat membru, şi nu împotriva unor persoane fizice sau juridice.

Sediul Curţii Europene se află la Strasbourg, Franţa. Adresa Curţii este:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Consiliul Europei

F-67075 Strasbourg CEDEX, Franţa

Fax: +333 88  41 27 30

Pagina web: http://www.echr.coe.int/ECHR/homepage_en

Examinând cererile depuse, Curtea Europeană nu reexaminează în fond situaţiile juridice puse în discuţie la nivel naţional. Ea nu stabileşte nici dacă reclamantul trebuia să câştige un dosar la nivel naţional sau dacă învinuirile aduse împotriva reclamantului au fost întemeiate. Curtea doar statuează în ce măsură autorităţile naţionale ale statelor membre au respectat drepturile garantate de Convenţie şi Protocoalele sale adiţionale.

Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre la Convenţie (în prezent, în număr de 47).

Judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei din lista de trei candidați propuși de fiecare Stat. Ei sunt aleși pentru un mandat de nouă ani de zile și nu pot fi realeși. Judecătorii sunt divizaţi în 5 diviziuni administrative, numite Secţiuni.

Pentru examinarea cauzelor prezentate, Curtea îşi desfăşoară activitatea în complete de judecător unic, Comitete de trei judecători, Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece judecători.  Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi al Marii Camere; în cazul absenţei acestui judecător sau când el nu-şi poate desfăşura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.

Cererile vădit inadmisibile sunt examinate de către judecătorul unic. Acesta nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva Statului în numele căreia a fost ales.

Comitetul de trei judecători poate hotărî, prin vot unanim, admisibilitatea cererii şi să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când problema interpretării şi aplicării Convenţiei şi a Protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într-o jurisprudenţă bine definită a Curţii.

Soluționarea cererilor poate, de asemenea, să fie diferită Camerei de șapte judecători, care se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului, cu o majoritate de voturi.

În mod excepţional, unele cereri pot fi examinate în Marea Cameră, compusă din 17 judecători.

Din toate cererile la Curte doar aproximativ 5% ajung să fie examinate în fond. Celelalte cereri sunt declarate „inadmisibile” pe motiv că nu satisfac condiţiile formale stabilite de Convenţie (art. 34 şi 35 ale Convenţiei).

Prin hotărârea sa, Curtea poate constata violarea Convenţiei şi acorda compensaţii materiale şi morale. Compensaţiile morale acordate de Curte, în dependenţă de încălcările constatate, se plasează între câteva sute şi câteva mii de euro. Curtea acordă compensaţii de peste EUR 40 000 foarte rar.

Supravegherea executării hotărârilor Curţii Europene este pusă în sarcina Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Sunt practic inexistente cazurile când guvernul pârât nu plăteşte sumele dispuse spre plată prin hotărârile Curţii.