Decizia în cauza Petrom-M S.R.L și Rinax-TVR S.R.L.

28 03 2017

La data de 23 martie 2017, Curtea a făcut publică decizia în cauza Petrom-M S.R.L și Rinax-TVR S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 44787/05).

Companiile reclamante, Petrom-M S.R.L și Rinax-TVR S.R.L, sunt două persoane juridice cu sediul în Chişinău. La 27 februarie, 25 aprilie şi 1 iulie 2002, acestea au importat pe teritoriul Republicii Moldova combustibil pentru sobe. În declaraţiile vamale a fost indicat că marfa este raportată la poziţia tarifară nr. 271000740 (combustibil), care nu se impunea cu accize potrivit legislaţiei fiscale în vigoare la momentul de referinţă.

La 5 iulie 2002 au intrat în vigoare modificările la Codul Fiscal introduse prin Legea nr. 1184-XV din 28 iunie 2002, fiind schimbate poziţiile tarifare nr.271000610 – 271000680, substituind poziţia „motorină” cu „motorină, inclusiv combustibil carburant diesel şi combustibil pentru sobe”. Schimbarea poziţiei tarifare a determinat impunerea accizelor.

La 3 februarie 2003, Biroul vamal Chişinău a pornit o acţiune civilă împotriva companiilor reclamante privind încasare accizelor, TVA şi penalităţilor de întârziere. În fața instanţei, companiile reclamante au invocat printre altele şi neretroactivitatea Legii nr. 1184-XV.

Prin hotărârea din 21 martie 2005, Curtea de Apel Economică a admis acţiunea Biroului vamal, dispunând încasarea în folosul statului de la primul reclamant 176 279,5 lei şi TVA în mărime de 35 255,9 lei, plus taxa de stat în mărime de 6 346 lei; de la al doilea reclamant – accize în mărime de 80 416 lei şi TVA –  16 083,2 lei, plus taxa de stat 2 885 lei. În ceea ce priveşte neretroactivitatea Legii nr. 1184-XV, Curtea de Apel a constatat că modificarea respectivă nu a introdus nimic nou în Codul fiscal, ci doar a adus concretizări privind unele poziţii tarifare care necesitau a fi aplicate şi în privinţa mărfurilor importate până la intrarea în vigoare a acestei legi.

Companiile reclamante au depus recurs. La 26 mai 2005 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamanţilor, menţionând printre altele că modificările introduse prin Legea nr. 1184-XV sunt de natură explicativă şi astfel pot fi aplicate retroactiv.

În două decizii, din 10 iulie 2003 și 25 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a precizat reieşind din textul și sensul Legii nr. 1184-XV că legislatorul a dorit să modifice Codul Fiscal și astfel au fost introduse accize la importul combustibilului pentru sobe. Acesta a concluzionat că legea nu avea efect retroactiv (Biroul vamal Ocnița . compania T., 10 iulie 2003 și Biroul vamal Chișinău c. compania P., 25 februarie 2004).

Într-o decizie din 9 septembrie 2004, Curtea Supremă a considerat că Legea nr. 1184-XV a explicat doar noţiunea de „combustibil“ și că ea nu a pus în aplicare o nouă clasificare tarifară pentru combustibil pentru sobe. Prin urmare, a decis că prevederile legii pot fi aplicate la evenimente care au avut loc înainte de intrarea sa în vigoare (Birourile vamale Soroca și Chișinău c. compania I., 09 septembrie 2004).

Invocând articolele 6 § 1 şi 14 din Convenţie şi articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, companiile reclamante s-au plâns de aplicarea retroactivă a Legii nr. 1184-XV din 28 iunie 2002 prin care au fost obligate la achitarea taxelor vamale, precum şi practica neuniformă ale instanțelor naționale cu privire la efectele în timp ale legii.

Plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Companiile reclamante au invocat că taxa la care au fost supuse în temeiul Legii nr. 1184-XV le-au încălcat dreptul lor la respectarea proprietății. Totodată, ele au invocat că interpretarea legii relevante aplicate de către instanțele naționale în cazul lor a fost contrară dreptului intern. De asemenea, au menţionat că jurisprudența Curții Supreme de Justiție cu privire la domeniul de aplicare al legii în timp a fost contradictorie.

Guvernul a invocat că, prin decizia din 09 septembrie 2004, Curtea Supremă a făcut o deviere de la precedent. Anume acest precedent a și fost aplicat în cazul companiilor solicitante. În continuare, Guvernul a menţionat că reclamanţii nu a suferit de nici o sarcină excesivă în acest caz.

Curtea a reiterat că impozitarea constituie, în principiu, o ingerință în dreptul garantat de primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că această ingerință a fost justificată în temeiul celui de al doilea paragraf al acestui articol, care prevede în mod expres o excepție în ceea ce privește plata impozitelor sau a altor contribuții. Ipozitarea nu constituie o excepție de control din partea sa, din moment ce trebuie să se stabilească dacă articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost aplicată în mod corect. În acest sens, se reamintește că al doilea paragraf al acestei dispoziții trebuie să fie citită în lumina principiului enunțat în prima frază a articolului. Rezultă că o ingerință trebuie să realizeze un „echilibru just“ între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. Prin urmare, obligația financiară născută din prelevarea fiscală sau contribuția poate prejudicia garanția consacrată în această dispoziție în cazul în care impune persoanei sau entității în cauză o sarcină excesivă sau fundamental afectează situația financiară a acestora (Di Belmonte c. Italiei, nr. 72638/01, §§ 38-40, 16 martie 2010, și Arnaud și alții c. Franței, nostru 36918/11, 36963/11, 36967/11, 36969/11, 36970/11 și 36971/11, §§ 23-24, 15 ianuarie 2015).

Curtea a reamintit, de asemenea, că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție prevede, în primul rând, că orice ingerință din partea autorităților publice în exercitarea dreptului la protecția proprietății este legal. În special, statul de drept presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor (Hutten-Czapska c. Poloniei [GC], nr. 35014/97, § 163, CEDO 2006-VIII).

De asemenea, Curtea a reiterat că posibilitatea pronunțării unor decizii judecătorești neuniforme este în mod natural inerent în orice sistem juridic bazat pe un set de instanțe de judecată cu autoritate asupra teritoriului lor. Astfel de diferențe pot apărea, de asemenea, în aceeași jurisdicție. Acest fapt în sine nu poate fi considerat ca fiind contrar Convenției. Cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime ale justițiabililor nu impun o jurisprudență uniformă. Drept efect, evoluția jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției, fiindcă abandonarea abordării dinamice și în continuă evoluție riscă să afecteze reforma sau îmbunătățirea acesteia (Parohia Greco-Catolică Lupeni și alte c. României [GC], nr. 76943/11, § 116, 29 noiembrie 2016).

În acest caz, Curtea a oservat că Curtea Supremă de Justiție nu a fost la originea unei incertitudine juridice care a avut ca efect privarea reclamanților de a beneficia de drepturile prevăzute de lege. Este adevărat că, înainte de 09 septembrie 2004, a existat o jurisprudență bine stabilită a instanțelor naționale că Legea nr. 1184-XV nu a avut nici un efect retroactiv. Cu toate acestea, Curtea a constatat că, prin decizia sa din 09 septembrie 2004, Curtea Supremă s-a delimitat de această practică. Nimic din dosar nu indică faptul că, ulterior, cea mai înaltă instanță a revenit la jurisprudența sa anterioară. Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc, în acest caz, o abatere de la precedent, și constată că noua abordare a Curții Supreme de Justiție a fost aplicată în cazul companiilor solicitante. Ea a reamintit că, pentru a aduce o inversare de precedent în discreția oricărei competențe la nivel național și internațional, jurisprudența nu este imuabilă, în special în țările de drept scris (din care face parte și Republica Moldova) (Borg c. Malte, no. 37537/13, § 111, 12 ianuarie 2016).

În ceea ce privește argumentul companiilor reclamante întemeiat pe ilegalitatea noii interpretări a Legii nr. 1184-XV, Curtea a considerat util să reamintească faptul că are competențe limitate de a verifica respectarea dreptului intern (a se vedea, un exemplu recent, Kanaginis c. Greciei, nr. 27662/09, § 43, 27 octombrie 2016). După cum a afirmat în mod repetat, ea nu are competența de a înlocui instanțele naționale și ține în primul rând de autoritățile naționale, inclusiv instanțele judecătorești, să interpreteze și să aplice legislația națională (a se vedea, printre multe altele, Magyar Helsinki Bizottság c. Ungaria [GC], nr. 18030/11, § 184, 08 noiembrie 2016). În prezenta speță, Curtea nu a putut să constatate că Curtea Supremă a făcut o aplicare vădit eronată a prevederilor legale sau care pot conduce la concluzii arbitrare. Totodată, Curtea a menționat că Legea nr. 1184-XV nu conținea prevederi referitoare la aplicarea sa în timp, că aceasta a fost potrivită mai multor interpretări și că anumne instanțele naționale sunt responsabile pentru definirea domeniului de aplicare a actului legislativ litigios. În acest sens, ea a reamintit că s-a pronunțat deja că simplul fapt că legea aplicabilă a fost deschisă la mai mult de o interpretare nu ar putea duce la concluzia că ingerința în cauză era imprevizibilă sau arbitrară și, prin urmare, incompatibilă cu principiul legalității (3A.CZ s.r.o. c. Republicii Cehe, nr. 21835/06, § 61, 10 februarie 2011).

În ceea ce privește scopul ingerinței, Curtea a admis că măsura a fost destinată să asigure interesele financiare ale statului și să pună în aplicare politica fiscală a țării. Rămând să se examineze dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, aplicarea legislației în litigiu a impus reclamanților o sarcină excesivă.

Curtea a constatat că aplicarea retroactivă a Legii nr. 1184-XV, în cazul reclamanților nu este per se o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, această prevedere nu interzice aplicarea retroactivă a unei legi fiscale (Di Belmonte, § 42, și Arnaud și alții, supra, § 24).

În ceea ce privește valoarea taxelor pe care companile reclamante au fost obligate să le achite, Curtea a observat că în cauza dată nu pretinde a fi o sarcină excesivă. Ea a observat, pe de o parte, că nu reiese din dosarul depus ca fiind o măsura ce a subminat în mod fundamental situația financiară a reclamanților și, pe de altă parte, că există indicii că ei au putut să-și continue activitatea (a se vedea, mutatis mutandis, OB Heller, a.s. și Československá obchodní banka c. Republicii Cehe (dec.), 55631/00 și 55728/00, 09 noiembrie 2004).

Având în vedere aceste elemente, precum și marja de apreciere a statelor în această privință, Curtea a constatat că taxa la care companile reclamante au fost supuse în conformitate cu legea nr. 1184-XV nu a rupt „echilibrul just“ între cerințele interesului general al comunității și nevoia de conservare a drepturilor fundamentale ale individului.

Astfel, această pretenție trebuie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Plângerea în temeiul articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamanții au susținut că au fost discriminați în exercitarea dreptului lor la protecția proprietății garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în raport cu alte persoane aflate în aceeași situație asupra cărora nu a fost aplicată Legea nr. 1184-XV.

Curtea a reamintit că articolul 14 din Convenție completează celelalte prevederi de fond ale Convenției și ale protocoalelor sale. El nu poate să existe independent, deoarece se aplică numai „exercitării drepturilor și libertăților“ garantate de aceste dispoziții. Este necesar, dar este suficient, ca faptele cauzei să cadă „în sfera“ a cel puțin un articol din Convenției. O diferență este discriminatorie dacă nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (pentru o reamintire a principiilor relevante, a se vedea, de exemplu, Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții, citată mai sus, §§ 162-164).

În prezenta cauză, Curtea a constatat că faptele denunțate de reclamanți intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că, prin urmare, articolul 14 din Convenție se aplică în acest caz.

Curtea, de asemenea, a constat că a fost cu siguranță o diferență de tratament între companiile reclamante și companiile ale căror activitate a făcut obiectul unei decizii finale înainte de devierea de la precedent. Cu toate acestea, ea a reamintit că a constatat deja că schimbarea în cauză a fost un proces legitim (a se vedea mai sus). În aceste condiții, a considerat că diferența de tratament ulterior inversării precedentelor de către Curtea Supremă poate fi considerată ca fiind în mod obiectiv și rezonabil, justificată (Torri și alții c. Italiei (dec.), nr. 11838/07 și 12302/07, § 53 24 ianuarie 2012, și în comparație cu Beian c. României (nr. 1), no. 30658/05, § 63, CEDO 2007-V (extracte)).

Rezultă că această pretenție trebuie de asemenea respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Plângerea în temeiul articolului 6  din Convenție

Reclamanții au invocat că aplicarea retroactivă a Legii nr. 1184-XV împotriva lor le-a încălcat drepturile în temeiul articolului 6 al Convenției.

Curtea a reamintit că jurisprudența sa a constant că procedurile prevăzute de litigii fiscale nu se referă la orice dispută asupra drepturilor și obligațiilor civile (Ferrazzini c. Italiei [GC], nr. 44759/98, § 29, CEDO 2001-VII) .

Ea a constat, de asemenea că, în acest caz la sfârșitul procedurii împotriva reclamanților la nivel național, nicio sancțiune financiară care să urmărească un factor de descurajare și scop punitiv nu a fost impus reclamanților. În aceste condiții, a considerat că articolul 6 din Convenție nu trebuie să fie aplicabil în temei penal în acest caz (a se compara Jussila c. Finlandei [GC], nr. 73053/01, § 39, 2006-XIV CEDO).

Rezultă că această pretenție este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, a declarat cererea inadmisibilă.

În fața Curții, companiile reclamante au fost reprezentate de către Fadei Nagacevschi, avocat din Chișinău.