Foto: https://www.echr.coe.int

30 octombrie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza O.R. şi L.R. c. Moldovei, cererea nr. 24129/11. Cauza se referă la anchetarea afirmațiilor reclamantelor că au fost forțate să se dezbrace complet de haine și să facă așezări în fața ofițerilor de poliție atunci când au fost arestate în contextul evenimentele de după alegerile din 2009. Curtea a constatat violarea Articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a acordat reclamantelor 16.500 Euro cu titlu de prejudiciu moral, precum și costuri și cheltuieli.

Circumstanțele cauzei

Reclamantele sunt două surori, O.R. și L.R., născute în 1979 și 1987, care au solicitat anonimatul.

La 5 aprilie 2009 au avut loc alegeri parlamentare în Republica Moldova. La 6 și 7 aprilie 2009 a avut loc un protest împotriva presupuselor fraude electorale. Sute de persoane au fost arestate la 7 aprilie 2009 și în zilele ce au urmat.

La 7 aprilie 2009, aproximativ pe la ora 23:10, când reclamantele se întorceau de la Chișinău spre satul unde locuiau, microbusul în care se aflau a fost oprit de către persoane mascate și înarmate. Persoanele în cauză i-au ordonat șoferului să conducă bicrobusul la Comisariatul general de Poliție, unde reclamantelor, precum și altor pasageri, le-a fost ordonat să stea cu mâinile după cap.

Înainte de a intra în izolatorul de detenție, reclamantele au trecut printr-un birou în care cinci polițiști au înregistrat arestarea lor. Reclamantelor și altor femei deținute le-a fost ordonat să stea cu fața nemișcată spre perete.

Uneia din reclamante i s-a cerut să-și identifice geanta și se pretinde că ofițerul A.C. i-a aruncat geanta fără a înregistra toate obiectele din interior. Ulterior ea a propus să fie înregistrate doar actele, telefonul mobil și conținutul portmoneului. Prima reclamantă a atenționat ofițerii de poliție că mențiunea precum că a fost arestată la ora 14.20 este una greșită.

După ce a semnat procesul-verbal de reținere, A.C. a dus reclamantele câte una într-un birou adiacent, unde se aflau doi ofițeri de poliție (V.D.- bărbat și M.T. – femeie). V.D. le-a ordonat reclamantelor să se dezbrace. După ce și-au scos doar o parte din haine, V.D. a strigat să se dezbrace complet de haine. Reclamantele au fost obligate să facă așezări fiind dezbrăcate, iar ofițerii de poliție râdeau. În acel moment ușa era parțial deschisă. M.T. a numit-o pe prima reclamantă prostituată.

Reclamantele, împreună cu alte cinci femei, au fost plasate într-o celulă unde s-au aflat până la 9 aprilie 2009. Nu li s-a acordat hrană și nu au fost lăsate să comunice cu nimeni dinafara izolatorului de detenție. Pe parcursul zilelor de 7-8 aprilie 2009, ofițerii veneau în celulă la fiecare trei ore pentru a verifica prezența. În una din vizite la 8 aprilie 2009 A.C. le-a spus tuturor din celula reclamantelor să mulțumească Președintelui Voronin, care nu a ordonat să fie împușcată mulțimea în timpul protestelor din 7 aprilie 2009.

În dimineața zilei de 9 aprilie 2009, un procuror a vizitat celula și a întrebat dacă cineva a fost supus relelor tratamente sau dacă erau careva alte plângeri. Mai mulți ofițeri de poliție stăteau lângă procuror, avertizând reclamantele de eventualele plângeri. Prima reclamantă a solicitat permisiunea să telefoneze acasă pentru că avea copil mic, însă procurorul i-a comunicat că nu poate să o ajute și că ar trebui să solicite această permisiune de la șeful izolatorului de detenție.

În aceiași zi, la ora 15:30 reclamantele au fost duse câte una într-un alt birou, unde un judecător întreba pe fiecare numele/prenumele. După ce a citit dosarele pentru câteva secunde, judecătorul le-a aplicat fiecărei deținute câte 5 zile de arest. Toată procedura de „judecată” a durat nu mai mult de 5 minute.

În aceeași zi pe la ora 23:00 reclamantele și încă 5 alte femei deținute au fost obligate să intre în partea din spate a unui microbus care măsura 2.5.m.p., fiind duse într-o direcție necunoscută, fără a li se oferi explicații. Patru ore mai târziu ele au ajuns la Comisariatul de poliție din Drochia, unde au executat restul detenției, fiind eliberate la 13 aprilie 2009. După ce a fost eliberate, reclamantele erau atât de speriate, încât nu au părăsit casa timp de o săptămână.

La 16 aprilie 2009 o agenție de știri a anunțat despre faptul că trei femei au fost obligate să se dezbrace complet de haine în fața unor bărbați ofițeri de poliție. După aceasta, Direcția Securitate Internă al Ministerului Afacerilor Interne a desfășurat o anchetă internă cu scopul de a identifica persoanele vinovate. Reclamantele și N. au făcut declarații în acest sens și au povestit toate faptele descrise.

La 18 mai 2009 un procuror le-a interogat pe reclamante, ele repetând declarațiile făcute la poliție. Aceste declarații au fost ulterior expediate la Procuratura Generală. La 20 mai 2009 rezultatul anchetei interne a fost, de asemenea, expediat Procuraturii Generale. Se pare că în baza materialelor expediate nu s-a luat nici o decizie.

La 23 iulie 2009 reclamantele s-au plâns Procuraturii Generale despre abuzurile verbale la care au fost supuse, precum și faptul că au fost obligate să se dezbrace în fața unor bărbați ofițeri de poliție.

La 18 și 20 august 2009 procurorul i-a interogat pe A.C. și V.D., care au declarat că nu au fost la serviciu în noaptea respectivă.

La 10 septembrie 2009, Procuratura militară a decis să nu înceapă urmărirea penală în baza plângerii reclamantelor, în lipsă de probe. Reclamantele au atacat ordonanța, dar plângerea lor a fost respinsă de procurorul ierarhic superior la 9 noiembrie 2009.

La 20 noiembrie 2009 reclamantele au atacat ordonanța la Judecătoria Rîșcani. La 19 ianuarie 2010 instanța a admis cererea reclamantelor.

La 2 februarie 2010 Procuratura mun. Chișinău a pornit urmărirea penală împotriva lui A.C., V.D. și M.T. pe motivul că le-au maltratat pe reclamante prin intimidare psihologică și obligarea de a se dezbrăca în fața unor persoane de sex opus.

La 15 martie 2010 procurorul a înaintat învinuirea lui V.D. și M.T. pe motiv că au supus reclamantele la rele-tratamente.

La 23 aprilie 2010 cauza împotriva lui V.D. și M.T. a fost transmisă în judecată. Judecătoria Centru fixa examinarea cauzei aproximativ o dată pe lună, din diverse motive.

La 16 aprilie 2010 urmărirea penală împotriva lui A.C. a fost încetată. La 22 aprilie 2010 avocatul reclamantelor a descoperit această ordonanță în dosar și a solicitat anularea acesteia. La 10 iunie 2010 avocatul a fost informat de procurorul ierarhic superior că ordonanța de încetare a fost menținută.

La 26 iulie 2010 avocatul reclamantelor a atacat în instanța de judecată ambele ordonanțe, invocând, inter alia, că A.C. nu trebuia să fie eschivată de la răspundere penală atâta timp cât a acționat ca și complice cu V.D. și M.T., care au fost puși sub învinuire.

La 15 octombrie 2010 judecătorul de instrucție de la Judecătoria Râșcani a respins plângerea avocatului ca nefondată, menționând că procurorul a examinat obiectiv și sub toate aspectele cauza penală. Decizia este finală.

În fața Curții reclamantele s-au plâns în temeiul Articolului 3 din Convenție că au fost supuse unui tratament inuman și degradant de către A.C. și despre impunitatea în rezultatul neînceperii urmăririi penale împotriva acestuia potrivit prevederilor legale.

De asemenea ele s-au plâns, în baza acelorași prevederi, că investigația împotriva lui V.D. despre dezbrăcarea lor forțată, nu a fost una promptă şi despre impunitatea în privinţa lui V.D. şi M.T.

Decizia Curţii

Eficienţa investigaţiei

În speţă, Curtea a notat că la 16 aprilie 2009 autorităţile au fost alertate despre posibila comitere a crimei. La data de 23 aprilie 2009 reclamantele au fost audiate, şi au prezentat alegaţii foarte specifice împotriva ofiţerilor de poliţie, pe care i-au identificat. Ele au repetat alegaţiile sale într-o audiere unui procuror la data de 18 mai 2009 şi materialul rezultat a fost înaintat Procuraturii Generale. În pofida acestei informaţii specifice care indica că reclamantele au fost supus violenţei psihologice, a fost evident că deciziile adoptate de procurori că ei au reacţionat doar la o plângere formală înaintată de reclamanţi la 23 iulie 2009. Totuşi Curtea a reiterat că atunci când autoritatea publică realizează că un tratament contrar Articolului 3 poate avea loc, ea trebuie să reacţioneze din proprie iniţiativă. Prin omisiunea de a reacţiona în cadrul perioadei cruciale a primelor trei luni după ce informaţia despre pretinsa ilegalitate a devenit cunoscută, autorităţile au periclitat eficienţa investigaţiei.

Mai mult decât atât, la 19 ianuarie 2010 o instanţă a constatat că investigaţia a fost superficială şi a identificat o serie de omisiuni.

Curtea, de asemenea, a notat că potrivit legislaţiei naţionale omisiunea de a iniţia urmărirea penală limitează eficienţa ulterioară în sensul admisibilităţii probelor în faţa instanţei.

Curtea a concluzionat că în virtutea investigaţiei interne întârziate şi superficiale, împreună cu omisiunea de a iniţia investigaţie penală corespunzătoare după mai mult de 9 luni după ce informaţia privind pretinsa ilegalitate a devenit cunoscută autorităţilor, investigaţia a alegaţiilor reclamanţilor nu a fost eficientă.

Pretinsa impunitate a ofiţerilor de poliţie

Curtea a examinat în primul rând procedurile împotriva lui A.C. şi ulterior cele împotriva celor doi ofiţeri.

În privinţa procedurilor împotriva lui A.C., Curtea a notat că deşi constatând că el în mod evident a depăşit atribuţiile sale şi astfel a comis o contravenţie administrativă, procurorii şi instanţele naţionale nu au identificat care din acţiunile specifice au constituit o încălcare a Codului contravenţional. Unica descriere faptică în toate deciziile adoptate în acest sens au reprodus declaraţiile reclamantelor, inclusiv faptul că ei l-au identificat pe acesta în cadrul prezentărilor spre recunoaştere. Guvernul nu a invocat careva detalii suplimentare, şi nici nu au contestat veridicitatea declaraţiilor reclamantelor a evenimentelor privind rolul lui A.C.

În lumina acceptării aparente de către autorităţile naţionale a descrierii date de către reclamante a comportamentului lui A.C. şi absenţa vreunei dovezi care să contrazică această descriere, Curtea a considerat ca fiind stabilit că A.C. a acţionat într-o manieră descrisă de reclamante.

Constatările din cauzele anterioare, Taraburca şi Buhaniuc, au susţinut alegaţia reclamantelor că ele s-au aflat în situaţie înfricoşătoare, fiind martorii situaţiilor când alte persoane erau maltratate de către poliţie. Corespunzător fiind martorii unor maltratări la aşa o scară deschisă şi largă, este pe înţeles că ei au considerat cuvintele lui A.C. ca fiind un pericol real şi imediat. Astfel ei s-au conformat cu ordinele de a sta la perete, de a semna documente cu erori evidente, de a-l urma într-o încăpere şi de a se conforma în acea încăpere cu orice ordin, chiar dacă aceasta însemna o insultă a demnităţii sale, prin dezbrăcare completă.

În opinia Curţii, acţiunile lui A.C., deşi nu au atins seriozitatea unei torturi, în mod evident au avut scopul intimidării reclamantelor şi au afectat în mod grav demnitatea acestora. Acestea trebuie a fi privite ca un tratament inuman şi degradant în sensul Articolului 3 din Convenţie. Deşi procurorul a constatat că acţiunile nu au cauzat un prejudiciu suficient de serios reclamantelor pentru a fi calificat ca tortură, el şi în consecinţă instanţa naţională nu au dezvoltat vreo parte a motivării de a explica de ce acest ofiţer nu poate fi cercetat pentru depăşirea atribuţiilor de serviciu sau ca un complice a faptei comise de V.D. şi M.T. Mai mult decât atât, reclamantele au invocat în mod expres că legislaţia naţională prevede motive pentru o atare acuzaţie.

Procurorul nu putea să nu fie conştient de faptul că alegând să aplice legislaţia administrativă ar împiedica aplicarea vreunei sancţiuni lui A.C. în lumina expirării termenului de prescripţie de 3 luni pentru atragerea la răspundere administrativă. De asemenea, el a decis să nu iniţieze proceduri administrative împotriva lui A.C. ca prescris în aceeaşi decizie în care a decis să înceteze urmărirea penală în favoarea procedurii administrative. Curtea a reiterat că când un agent a statului fiind acuzat de comiterea infracţiunilor implicând acte de tortură sau rele tratamente, este de o importantă deosebită în sensul unui remediu eficient că procedurile penale şi condamnarea nu sunt prescrise. Faptul alegerii conştiente a unui curs a investigaţiei care duce la prescriere, când există motive legale de alternativă pentru acuzarea unei persoane de rele tratamente ca în cazul de faţă, este incompatibilă cu obligaţia statului de a preveni impunitatea. Faptul că A.C. nu a fost suspendat niciodată din funcţiile sale pe durata procedurilor doar adaugă la dubiile pe care le poate avea publicul privind soluţionarea eradicării practicilor poliţiei de rele tratamente.

În final Curtea a notat că instanţele naţionale nu au examinat în fond argumentele invocate de reclamante în cadrul procedurilor de contestare a deciziilor adoptate de procuror, reţinând că legislaţia naţională şi Convenţia interzic redeschiderea unei proceduri penale după încetarea acesteia de către procuror, doar dacă au fost descoperite circumstanţe noi sau dacă decizia a fost afectată de un viciu fundamental. În opinia Curţii, în speţă, deciziile procurorului nu pot fi considerate „decizii finale” din moment ce pot fi contestate în instanţa de judecată. Reclamantele au depus astfel de contestaţii, care nu au fost considerate ca tardive, astfel prevenind ca deciziile procurorului să devină definitive. Mai mult decât atât, jurisprudenţa în privinţa Moldovei atestă exemple când deciziile procurilor de a înceta urmărirea penală au fost anulate de procurori ierarhic superiori sau de către instanţe de judecată.

În opinia Curţii, modul în care autorităţile naţionale au abordat plângerile reclamantelor împotriva lui A.C., şi anume decizia de aplica prevederi administrative şi nu penale în pofida seriozităţii acţiunilor acestuia şi cunoscând că procedurile administrative sunt prescrise, de asemenea, refuzul de a examina contestaţia acestora într-o presupusă încercare de a preveni dubla răspundere, când nu exista un atare pericol, a dus în mod complet virtual la impunitatea acestui ofiţer. În rezultat nu doar că A.C. nu a primit nici o sancţiune penală, dar el a evitat vreo investigaţie reală a acţiunilor sale. Această situaţie este incompatibilă cu obligaţia statului de a preveni impunitatea persoanelor acuzate de tortură şi altor forme de rele tratamente.

În ceea ce priveşte pretinsa impunitate a lui V.D. şi M.T., Curtea a notat următoarele. Instanţele naţionale au stabilit că ambii ofiţeri au fost prezenţi în încăperea unde li s-a ordonat reclamanţilor să se dezbrace. Ei au considerat atare acţiuni ilegale şi în particular indiferenţa faţă de ceea ce a constituit maltratare psihologică.

În pofida concluziei că reclamantele au fost supuse relelor tratamente, instanţele în final au condamnat ambii ofiţeri la minimul permis de lege, cinci ani de detenţie, cu suspendare. În opinia Curţii, această lejeritate în tratamentul poliţiştilor acuzaţi de infracţiuni foarte serioase este incompatibilă cu scopul de a preveni viitoarele exemple de rele tratament din partea poliţiei. Adiţional, ca şi A.C., ofiţerii de poliţie nu au fost niciodată suspendaţi din obligaţiile sale pe durata procedurilor.

Curtea a accentuat că Articolul 3 nu permite derogări chiar şi în cele mai stringente situaţii. Corespunzător ea a observat că îngrijorare încercarea Curţii de Apel de a justifica lejeritatea sancţiunilor prin faptul că ei au acţionat în situaţie de dezordini în masă şi diferenţele în modul în care rele tratamente au fost cauzate în cauza din speţă în comparaţie cu cele anterioare.

Curtea a notat cu o îngrijorare continuă că lejeritate faţă de ofiţerii acuzaţi de acte de maltratare a reclamanţilor nu este un incident izolat. Statisticile pentru anii 2011 şi 2012 invocate de reclamanţi şi care nu au fost contestate de către Guvern sugerau o tendinţă generală a instanţelor naţionale în perioada de referinţă să protejeze agenţii statului acuzaţi de rele tratamente de la orice consecinţe serioase.

Întârzierile investigaţiei în prezenta cauză au fost cuplate cu omisiunea de a întreprinde o serie de acţiuni de investigaţie serioase, după cum a fost stabilit de instanţele naţionale. În rezultat, reclamanţii au rămas într-o stare de incertitudine în ceea ce priveşte finalitatea procedurilor pentru aproape 4,5 ani. Suplimentar, Curtea a considerat că modul în care autorităţile naţionale au considerat plângerile împotriva tuturor celor 3 ofiţeri, rezultând în impunitate virtuală, este incompatibilă cu interdicţia de rele tratamente din partea poliţiei.

Astfel a avut loc violarea Articolului 3 din Convenţie.

Satisfacție echitabilă

Reclamantele au cerut 22.000 Euro, fiecare, cu titlu de prejudiciu moral şi 9.183 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantelor 7.500 Euro, fiecăreia, cu titlu de prejudiciu moral şi 1.500 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În fața Curții reclamantele au fost reprezentate de către V. Gribincea, avocat din Chișinău.