19 aprilie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică decizia în cauza Le Bridge Corporation LTD S.R.L. c. Moldovei, cererea nr. 48027/10. Curtea a respins cererea dat fiind faptul că este substanţial aceeaşi ca chestiune care deja a fost înaintată unei „alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare (ICSID) şi nu conţine fapte noi”, de altfel fiind emisă şi o decizie pe această cauză, care a şi fost executată.
Reclamantul, Le Bridge Corporation LTD S.R.L., este o companie înregistrată în Republica Moldova, al cărei unic acţionar şi director executiv este Frank Charles Arif, de naţionalitate franceză.
În aprilie 2008 Guvernul Moldovei a decis să creeze o reţea de magazine duty-free şi a organizat un tender pentru dreptul de a construi şi administra astfel de magazine la cinci puncte de trecere a frontierei. La data de 20 mai 2008 compania reclamantă a fost declarată învingătoare a tenderului organizat de Ministerul Economiei. Ulterior compania reclamantă a încheiat un acord cu Departamentul Vamal, obţinând licenţele necesare şi, în toamna anului 2009, a finisat construcţia a patru din cinci magazine. În decembrie 2009 trei magazine au devenit operaţionale.
Procedurile în faţa instanţelor naţionale
La data de 31 decembrie 2009 o companie D., care era unul din cei trei participanţi la tender, a a depus o acţiune la Judecătoria Economică împotriva Ministerului Economiei, companiei reclamante şi Departamentului Vamal, cerând anularea deciziei Ministerului Economiei privind rezultatele tenderului şi acordul ulterior dintre compania reclamantă şi Departamentul Vamal. Compania D. a invocat că potrivit legii nu putea fi organizat tender şi, în orice caz, compania reclamantă nu era eligibilă să participe la tender având în vedere neîndeplinirea cerinţei de 5 ani experienţă în domeniul comerţului duty-free, aşa cum cereau condiţiile de tender. Reclamantul, de asemenea, a indicat că era singura companie care avea experienţa necesară şi a cerut măsuri provizorii privind suspendarea realizării rezultatelor tenderului.
Compania reclamantă şi alţi pârâţi au invocat că acţiunea este inadmisibilă deoarece reclamantul a cerut anularea unui act administrativ care poate fi contestat doar în temeiul Legii privind contenciosul administrativ, în termen de 30 de zile şi doar la Curtea de Apel.
La data de 28 mai 2010 Judecătoria Economică a admis argumentele companiei D. şi a admis acţiunea. Instanţa a respins argumentul privind aplicabilitatea Legii privind contenciosul administrativ, constatând aplicabilitatea prevederilor generale procesual civile.
La data de 07 aprilie 2010 Curtea de Apel Economică a respins apelului companiei reclamante şi a menţinut hotărârea instanţei de fond, inserând câteva modificări textuale în partea dispozitivă a hotărârii potrivit cărora compania D. a devenit câştigătorul tenderului.
La data de 24 noiembrie 2010 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul companiei reclamante.
Procedurile în faţa ICSID
În iulie 2012 acţionarul companiei reclamante, Franck Charles Arif, a depus o plângere la Centrului Internaţional de Reglementare a Diferendelor Investiţionale (ICSID). În plângerea sa Domnul Arif a invocat aceleaşi circumstanţe de fapt şi aceleaşi evoluţii care au urmat sesizarea CtEDO cu prezenta cerere.
În urma procedurilor, Republica Moldova a fost găsită vinovată de încălcarea numeroaselor prevederi a Acordului moldo-francez din 1997, urmare a imposibilităţii companiei reclamante de a deschide şi opera magazinele duty-free, Guvernul Republicii Moldova fiind obligat să achite o compensaţie de 35.136.294 lei (echivalentul a 2.187.487 Euro la acel moment).
În faţa Curţii compania reclamantă s-a plâns de violarea dreptului la un proces echitabil, Articolul 6 din Convenţie, de către un tribunal stabilit de lege, deoarece instanţele economice nu erau competente să examineze cauza. De asemenea, a fost invocat că soluţia judecătorească este contrară principiului securităţii raporturilor juridice deoarece a fost admisă acţiunea după expirarea termenului de 30 de zile. Mai mult decât atât, procedurile nu au fost echitabile deoarece instanţele au judecat mai mult decât compania reclamantă a cerut în acţiune şi deoarece instanţele nu au motivate în mod suficient deciziile sale, etc. În final, compania reclamantă a invocate că a fost încălcat dreptul la respectul proprietăţii, Articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, a fost încălcat urmare a unui proces echitabil.
Decizia Curţii
Curtea a notat, în primul rând, că nu a fost disputat de părţi că ICSID constituie o altă procedură internaţională, în sensul criteriului de admisibilitate. Pentru aplicarea acestui criteriu, cererea adresată Curţii trebuie să fie în esenţă aceeaşi ca plângerea adresată ICSID. Având în vedere examinarea minuţioasă a plângerii Domnului Arif efectuată de către ICSID, este evident pentru Curte că cererea companiei reclamante este în esenţă aceeaşi. Întradevăr, esenţa argumentului în ambele proceduri a fost că procedurile naţionale nu au fost echitabile.
În continuare, Curtea a concluzionat că cererea adresată acesteia şi plângerea adresată ICSID a fost în substanţă înaintată de către acelaşi petiţionar/reclamant. Corespunzător cererea este substanţial aceeaşi ca chestiune care deja a fost înaintată unei „alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi nu conţine fapte noi”, de altfel fiind emisă şi o decizie pe această cauză, care a şi fost executată. Astfel, Curtea a respins cererea în temeiul prevederilor art. 35 §§ 2(b) şi 4 din Convenţie.
În faţa Curţii compania reclamantă a fost reprezentată de I. Păduraru, avocat din Chişinău
