Curtea Europeană


Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia Europeană), semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Curtea Europeană este un organ de jurisdicţie internaţională creat în cadrul Consiliului Europei. Ea poate fi sesizată de orice persoană fizică sau juridică care pretinde că un stat membru la Convenţie i-a încălcat un drept prevăzut de Convenţia Europeană şi Protocoalele sale adiţionale. Cererile depuse la Curtea Europeană pot fi îndreptate doar împotriva unui stat membru, şi nu împotriva unor persoane fizice sau juridice.

Sediul Curţii Europene se află la Strasbourg, Franţa. Adresa Curţii este:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Consiliul Europei

F-67075 Strasbourg CEDEX, Franţa

Fax: +333 88 41 27 30

Pagina web: http://www.echr.coe.int/ECHR/homepage_en

Examinând cererile depuse, Curtea Europeană nu reexaminează în fond situaţiile juridice puse în discuţie la nivel naţional. Ea nu stabileşte nici dacă reclamantul trebuia să câştige un dosar la nivel naţional sau dacă învinuirile aduse împotriva reclamantului au fost întemeiate. Curtea doar statuează în ce măsură autorităţile naţionale ale statelor membre au respectat drepturile garantate de Convenţie şi Protocoalele sale adiţionale.

Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre la Convenţie (în prezent, în număr de 47).

Judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei din lista de trei candidați propuși de fiecare Stat. Ei sunt aleși pentru un mandat de nouă ani de zile și nu pot fi realeși. Judecătorii sunt divizaţi în 5 diviziuni administrative, numite Secţiuni.

Pentru examinarea cauzelor prezentate, Curtea îşi desfăşoară activitatea în complete de judecător unic, Comitete de trei judecători, Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece judecători. Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi al Marii Camere; în cazul absenţei acestui judecător sau când el nu-şi poate desfăşura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.

Cererile vădit inadmisibile sunt examinate de către judecătorul unic. Acesta nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva Statului în numele căreia a fost ales.

Comitetul de trei judecători poate hotărî, prin vot unanim, admisibilitatea cererii şi să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când problema interpretării şi aplicării Convenţiei şi a Protocoalelor sale în cauza respectivă se înscrie într-o jurisprudenţă bine definită a Curţii.

Soluționarea cererilor poate, de asemenea, să fie diferită Camerei de șapte judecători, care se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului, cu o majoritate de voturi.

În mod excepţional, unele cereri pot fi examinate în Marea Cameră, compusă din 17 judecători.

Din toate cererile la Curte doar aproximativ 5% ajung să fie examinate în fond. Celelalte cereri sunt declarate „inadmisibile” pe motiv că nu satisfac condiţiile formale stabilite de Convenţie (art. 34 şi 35 ale Convenţiei).

Prin hotărârea sa, Curtea poate constata violarea Convenţiei şi acorda compensaţii materiale şi morale. Compensaţiile morale acordate de Curte, în dependenţă de încălcările constatate, se plasează între câteva sute şi câteva mii de euro. Curtea acordă compensaţii de peste EUR 40 000 foarte rar.

Supravegherea executării hotărârilor Curţii Europene este pusă în sarcina Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Sunt practic inexistente cazurile când guvernul pârât nu plăteşte sumele dispuse spre plată prin hotărârile Curţii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia Europeană), adoptată de către ţările membre ale Consiliului Europei la Roma la 4 noiembrie 1950 şi care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. După intrarea în vigoare a Convenţiei, ea a fost completată şi amendată prin 14 Protocoale adiţionale la Convenţie (Protocolul nr. 14 încă nu a intrat în vigoare). Republica Moldova a ratificat Convenţia prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997.

Lista datelor intrării în vigoare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a Protocoalelor sale adiţionale pentru statele membre la Convenţie.

Regulile de constituire şi funcţionare a Curţii Europene, stabilite prin Convenţie, au fost detaliate în Regulamentul Curţii Europene, adoptat în şedinţa plenară a Curţii.

Participanţii la procedurile în faţa Curţii beneficiază de anumite imunităţi şi facilităţi. Acestea sunt stabilite în Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, adoptat la 5 martie 1996.

Republica Moldova este reprezentată la Curtea Europeană de către Agentul său Guvernamental. Statutul juridic al Agentului Guvernamental al Republicii Moldova este stabilit de Legea cu privire la Agentul Guvernamental. Legea stabileşte modul de numire şi eliberare din funcţie a Agentului Guvernamental, atribuţiile acestuia, modul de soluţionare pe cale amiabilă a unei cauze împotriva Republicii Moldova aflate pe rolul Curţii Europene, dreptul de regres al statului împotriva persoanelor care se fac vinovate de condamnarea Republicii Moldova de Curtea Europeană, etc.

Conform articolului 4 al Constituţiei, „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu […] tratatele la care Republica Moldova este parte”. Dispoziţiile acestui articol au fost interpretate prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14 octombrie 1999.

La 12 septembrie 1997, Republica Moldova a devenit parte la Convenţia Europeană. Pentru a facilita aplicarea acesteia de către autorităţile judiciare, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat Hotărârea nr. 17 din 19 iunie 2000 privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Supravegherea executării hotărârilor Curţii Europene este pusă în sarcina Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. La 10 mai 2006, Comitetul de Miniştri a adoptat Regulamentul cu privire la supravegherea executării hotărârilor Curţii şi a acordurilor de reglementare amiabilă.

Convenţia Europeană nu se referă în detaliu la toate efectele hotărârilor Curţii Europene. Interpretând prevederile Convenţiei, la 19 ianuarie 2000, Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea nr. R(2000)2 cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor dosare la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia Europeană) din 4 noiembrie 1950. Mecanismul iniţial de control prevăzut de Convenţia Europeană a fost modificat de câteva ori.

În forma existentă până la 1 noiembrie 1998 (intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţia Europeană) mecanismul de protecţie a drepturilor omului presupunea existenţa a trei organe de supraveghere: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia Europeană), Curtea Europeană şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (Comitetul de Miniştri).

Comisia Europeană era un organ judiciar investit cu rolul de „filtrare” a cererilor. Ea se pronunţa asupra admisibilităţii (întrunirea condiţiilor formale) cererilor, stabilea circumstanţele de fapt ale cauzelor, propunea soluţionarea amiabilă a cauzelor şi formula avize dacă a existat sau nu o încălcare a Convenţiei. Comisia era compusă din membri aleşi pe un mandat de 6 ani de către Comitetul de Miniştri, dintr-o listă propusă de statele părţi la Convenţia Europeană şi îşi îndeplineau obligaţiunile cu titlu individual.

Comisia putea fi sesizată de către un stat parte la Convenţie sau mai multe state, în cazul în care considera că un alt stat parte nu respectă dispoziţiile Convenţiei. Numărul unor astfel de sesizări a fost extrem de redus.

Comisia Europeană putea fi sesizată şi de orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretindeau a fi victime a unei violări a drepturilor recunoscute de Convenţie sau Protocoalele sale, comise de statele părţi. Acest drept de recurs individual în faţa Comisiei era prevăzut de fostul art. 25 al Convenţiei şi putea fi valorificat dacă statul pârât a recunoscut competenţa Comisiei printr-o declaraţie facultativă. În practică, până în anul 1998 toate statele parţi acceptaseră dreptul la recurs individual în faţa Comisiei Europene.

Curtea Europeană era un organ judiciar compus dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Membrii Curţii erau aleşi de către Adunarea parlamentară, dintr-o listă de 3 persoane prezentată de state. Judecătorii erau numiţi în funcţie pe o perioadă de 9 ani şi puteau fi realeşi şi îşi exercitau obligaţiunile cu titlu individual.

Curtea Europeană putea fi sesizată doar după examinarea cauzei de către Comisia Europeană. Acceptarea Convenţiei Europene nu dădea prin sine dreptul Curţii de a examina cauzele depuse împotriva unui stat. Această jurisdicţie urma a fi recunoscută printr-o declaraţie facultativă a statului pârât. Acest mecanism îşi are originea în dreptul internaţional clasic şi a fost înscris în Convenţie pentru a facilita aderarea statelor la tratat. În practică, de la sfârşitul anului 1989, toate statele părţi la Convenţie au acceptat jurisdicţia obligatorie a Curţii.

Nici Comisia şi nici Curtea Europeană nu aveau o funcţionare permanentă, ci se întruneau în sesiuni de câteva ori pe an. Sediul lor se afla la Strasbourg.

Comitetul de Miniştri – organ politic interguvernamental – avea un dublu rol. În primul rând, el era competent a se pronunţa asupra fondului litigiului privind respectarea Convenţiei, dacă după examinarea cauzei de către Comisie nu a fost sesizată Curtea Europeană. În al doilea rând, Comitetul de Miniştri avea rolul de a supraveghea executarea hotărârilor Curţii Europene, precum şi a propriilor hotărâri atunci când s-a pronunţat pe fondul cauzei.

Procedura cuprindea două etape. Prima etapă se desfăşura în întregime în faţa Comisiei Europene. Procedura în faţa Comisiei era confidenţială şi se derula pe baza documentelor expediate de părţi. În cazuri excepţionale Comisia organiza audieri care nu erau publice.

După sesizare, Comisia urma să examineze admisibilitatea cererii, adică în ce mod cererea corespundea condiţiilor formale prevăzute de fostele art. 26 şi 27 ale Convenţiei. Astfel, cererea putea fi declarată admisibilă dacă:

  • au fost epuizate toate căile interne de recurs pentru soluţionarea litigiului;
  • cererea a fost depusă în termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;
  • cererea era compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi a Protocoalelor sale;
  • cererea nu era anonimă, nu era esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de Comisia Europeană, nu se examina de alt organ internaţional de anchetă, nu era în mod evident nefondată sau abuzivă.

În baza acestor condiţii, Comisia decidea:

  • de a declara cererea inadmisibilă (aproximativ 90 % din cereri) – procedura lua sfârşit, deoarece această decizie era definitivă şi fără căi de atac, sau
  • de a declara cererea admisibilă – Comisia încerca soluţionarea pe cale amiabilă a cauzei.

După constatarea admisibilităţii unei cereri, Comisia se punea la dispoziţia părţilor interesate, în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenţie şi Protocoalele sale. În consecinţă, puteau surveni două situaţii:

  • încercarea de reglementare amiabilă s-a soldat cu succes – Comisia întocmea un raport scurt, care cuprindea expunerea succintă a faptelor şi soluţia adoptată. Raportul era transmis statelor interesate, Comitetului de Miniştri şi Secretarului general al Consiliului Europei în vederea publicării acestuia;
  • încercarea de reglementare amiabilă a eşuat – Comisia perfecta un raport foarte amănunţit asupra faptelor cauzei şi formula un aviz asupra chestiunii dacă faptele constatate constituie o violare de către statul pârât a obligaţiilor ce-i revin în termenii Convenţiei. Raportul, întocmit în temeiul fostului art. 31 al Convenţiei, era comunicat Comitetului de Miniştri şi părţilor. Acest raport nu reprezenta o decizie definitivă.

Urma cea de-a doua etapă a procedurii. După transmiterea raportului Comisiei către Comitetul de Miniştri, Curtea putea fi sesizată într-un termen de 3 luni. Dacă în acest termen cauza nu era deferită Curţii Europene, intervenea Comitetul de Miniştri, care se expunea asupra fondului cauzei. În baza raportului Comisiei, Comitetul de Miniştri se pronunţa asupra violării Convenţiei cu votul a 2/3 din reprezentanţi. În cazul în care se constata o încălcare a Convenţiei, Comitetul fixa măsurile care urmau a fi adoptate de către state în vederea înlăturării violării. Decizia Comitetului de Miniştri era obligatorie. În plus, Comitetul de Miniştri avea şi funcţia de a supraveghea executarea hotărârii. În cazul în care statul nu se conforma hotărârii, Comitetul de Miniştri avea competenţa de a aplica sancţiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei.

Curtea Europeană putea fi sesizată în termen de 3 luni de la transmiterea raportului Comisiei Europene către Comitetul de Miniştri, de către Comisie, de către statele interesate şi de către reclamant (după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9).

Procedura în faţa Curţii avea un caracter contradictoriu care garanta dreptul apărării şi egalitatea părţilor. Aceasta se desfăşura conform unui Regulament interior. De regulă, procedura era scrisă şi conţinea observaţiile părţilor. În cazul în care se organizau audieri, acestea erau publice. Curtea statua asupra fondului şi stabilea dacă un stat a comis o violare a Convenţiei. Hotărârea prin sine nu anula hotărârea judecătorească sau legea contrară Convenţiei, ci doar constata violarea Convenţiei. Curtea putea să acorde o satisfacţie echitabilă reclamantului în cazul constatării violării.

Hotărârile Curţii erau obligatorii şi se transmiteau Comitetului de Miniştri în vederea supravegherii executării lor. Comitetul de Miniştri putea indica adoptarea măsurilor în vederea înlăturării violărilor constatate în hotărâre.

Participanţii la procedurile în faţa Comisiei Europene, a Curţii Europene şi a Comitetului de Miniştri beneficiau de imunităţile şi facilităţile stabilite prin Acordul European privind persoanele participante la procedurile în faţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, încheiat la Londra la 6 mai 1969, intrat în vigoare la 17 aprilie 1971.

Mărime font
Contrast