17 06 2008

La 17 iunie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea Victor Saviţchi c. Moldovei (cererea nr. 81/04).

În această cauză, reclamantul lucra în calitate de inspector la Poliţia Economică Făleşti. La 3 august 2000, el a fost arestat pe motiv de luare de mită a sumei de USD 4,000 în schimbul unei favori în dosarul la care el lucra.

Arestul a avut loc în flagrant delict şi a fost filmat de două camere video din diferite unghiuri. Ambele casete video au fost incluse în dosarul la nivel naţional şi au fost expediate Curţii de către Guvern.

Una din casetele video arată un grup de ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi în civil, care intră într-o cameră care arată ca un bar mic, unde reclamantul bea bere cu persoana care a dat mită. Reclamantul îşi înmuia degetele în halba de bere, după care a fost apucat şi ţinut de către ofiţerii de poliţie. În timpul luptei, reclamantul a încercat să se aplece şi a fost stopit de către poliţişti cu bere şi apă. Reclamantul a fost forţat să stea jos şi după aproximativ 5 minute de luptă, ofiţerul de poliţie care filma i-a anunţat pe ceilalţi că a oprit filmarea, deoarece caseta video s-a terminat. În cealaltă înregistrare video se vede cum poliţiştii îl loveau pe reclamant în piept şi în spate. Apoi reclamantul a fost verificat cu o lampă specială pentru detectarea prafului cu care au fost prelucraţi banii. Ofiţerii de poliţie au scos din buzunarul reclamantului USD 4,000 care au fost marcaţi cu praf şi aveau inscripţia „Mită Saviţchi 2000”.

Reclamantul a spus că banii nu sunt ai lui, că în buzunar el avea documente şi un stilou, care în mod misterios a ajuns pe masă. El a pretins că banii au fost puşi în buzunarul lui de către poliţişti în timpul luptei.

Reclamantul a fost deţinut pe perioada procedurilor judiciare, între 4 august 2000 şi 5 iunie 2001.

La 5 iunie 2001, Tribunalul Bălţi l-a achitat pe reclamant. Instanţa a ajuns la concluzia că probele împotriva reclamantului au fost obţinute cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală şi că reclamantul a fost minţit. Instanţa a notat că din înregistrarea video a arestului se vede că reclamantul a fost înconjurat de poliţişti, care i-au răsucit mâinele şi l-au lovit în ficat, iar loviturile aplicate reclamantului puteau fi auzite.

Această hotărâre a fost ulterior casată de către Curtea de Apel a Republicii Moldova şi la reexaminarea cauzei, reclamantul a fost condamnat pentru luare de mită la 10 ani privaţiune de libertate. Hotărârea instanţei de judecată din 12 noiembrie 2002 a fost întemeiată pe mărturiile a două persoane care au dat mita, înregistrarea audio a conversaţiilor între ei şi reclamant şi declaraţiile celor 5 poliţişti care l-au arestat pe reclamant. Înregistrarea video a fost examinată, dar, fără a da alte detalii, instanţa a constatat că reclamantul a fost prins în flagrant delict şi că poliţiştii au fost nevoiţi să recurgă la forţă pentru a preveni distrugerea probelor de către reclamant.

Apelul reclamantului împotriva hotărârii din 12 noiembrie 2002 a fost respins de către Curtea de Apel Chişinău la 30 ianuarie 2003. Recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil de către Curtea Supremă de Justiţie la 10 iulie 2003.

În acelaşi timp, plângerile reclamantului referitor la maltratările la care a fost supus de către ofiţerii de poliţie în timpul arestării sale la 3 august 2000, au fost respinse de către Procurorul General şi Judecătoria Râşcani. Procurorul General şi-a bazat hotărârea pe declaraţiile ofiţerilor de poliţie, care au negat orice implicare în maltratări, iar Judecătora Râşcani a examinat cauza fără a viziona înregistrarea video prezentată de către reclamant.

În 2004, reclamantul a solicitat Curţii de Apel Bălţi, unde era ţinut dosarul reclamantului, să facă o copie a înregistrării video a arestării sale la 3 august 2000, pe motiv că vroia să depună o cerere la o instanţă internaţională. După refuzul Curţii de Apel Bălţi, reclamantul s-a plâns Consiliului Superior al Magistraturii, care a informat reclamantul că avocatul său putea doar să vizioneze acea casetă video, dar nu şi să facă copii de pe ea. Cererea reclamantului depusă în instanţele de judecată referitor la acest subiect a fost respinsă.

În faţa Curţii, reclamantul a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), ca urmare a faptului că a fost supus maltratării de către ofiţerii de poliţie, violarea 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece procedurile judiciare penale împotriva lui au fost inechitabile, violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea virţii private şi familiale), deoarece convorbirile sale telefonice au fost înregistrate ilegal şi în urma refuzului de a-i acorda copii de pe înregistrarea video, şi violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) prin lipsa remediilor naţionale de a obţine redresarea încăcării dreptului său garantat de art. 8 CEDO.

Admisibilitatea pretenţiilor

Pretinsa violare a art. 6 CEDO

Reclamantul a declarat că procedurile judiciare penale împotriva lui au fost inechitabile, deoarece unele probe prezentate instanţelor de judecată, de exemplu înregistrarea convorbirilor sale telefonice, au fost obţinute ilegal, iar instanţele de judecată nu au motivat suficient temeiul admiterii lor şi nu au admis unele probe prezentate de el. Reclamantul a pretins că procedura în întregime a fost inechitabilă.

Curtea a notat că art. 6 CEDO nu instituie reguli de admisibilitate a probelor, care se reglementează de legislaţia naţională. Curtea nu poate exclude că probele obţinute ilegal pot fi considerate ca fiind admisibile (Schenk v. Switzerland, hotărâre din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46).

Curtea a observat că, la examinarea dosarului reclamantului, instanţele naţionale nu au răspuns la unele argumente ale reclamantului, cum ar fi admisibilitatea înregistrărilor audio, valoarea probatorie a unei înregistrări audio şi a unei înregistrări video a flagrantului delict. Curtea a notat că instanţele naţionale au stabilit că reclamantul, în calitatea sa de inspector, era implicat în dosarul persoanei care i-a dat mită. Persoanele care i-au dat mită au declarat că reclamantul le-a cerut mită, iar înregistrarea video îl arată clar pe reclamant îmnuindu-şi degetele în halba de bere, aparent încercând să spele urmele de praf folosit pentru a marca bancnotele. Din înregistrarea video se vede clar că poliţistul care l-a percheziţionat nu i-a pus nimic în buzunare. În prezenţa acestor probe, este dificil de a imagina că instanţele naţionale ar fi ajuns la altă concluzie chiar dacă ele ar fi acceptat argumentele reclamantului.

Pe toată durata procedurilor, reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică din partea unui avocat şi nu există aparenţe de încălcare a principiului egalităţii armelor.

Reclamantul s-a mai plâns de faptul că instanţele de judecată care l-au condamnat nu au argumentat de ce concluziile lor au fost diferite de cele constatate în hotărârea Tribunalului Bălţi din 5 iunie 2001. Curtea a notat că, după casarea acestei hotărâri, a avut loc o reexaminare a întregii cauze, în care toare probele au fost examinate din nou şi toţi martorii au fost audiaţi din nou. În aceste circumstanţe, nu se poate spune că instanţele de judecată aveau o obligaţie de a motiva adoptarea unei hotărâri diferite de cea din 5 iunie 2001.

În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că pretenţia reclamantului privind pretinsa violare a art. 6 CEDO urmează a fi respinsă potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO ca fiind în mod vădit nefondată.

Pretinsa violare a art. 8 CEDO

În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului referitor la înregistrările audio a conversaţiilor sale, Curtea a notat că acestea au fost făcute de către o persoană privată, şi anume persoana care a dat mită. Curtea a constatat că reclamantul nu a depus nici o plângere împotriva acestei persoane. Din acest motiv, Curtea susţine că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne cu privire la aces capăt de acuzare şi declară inadmisibilă această pretenţie, potrivt art. 35 §§ 1 şi 4 CEDO.

Referitor la pretenţia reclamantului privind refuzul de a-i acorda copii a unor materiale a dosarului penal împotriva sa, Curtea a notat că copiile relatau proceduri publice, la care reclamantul a fost prezent, iar accesul avocatului său sau chiar al său personal, după eleberare, era permis. Prin urmare, Curtea a respins această pretenţie potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO ca fiind incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei.

Pretinsa violare a art. 13 CEDO

Curtea a reiterat că art. 13 CEDO se aplică doar atunci când reclamantul are o pretenţie întemeiată de încălcare a unui drept garantat de Convenţie. Deoarece Curtea a constatat că pretenţia reclamantului cu privire la art. 8 CEDO este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, rezultă că reclamantul nu are o pretenţie întemeiată şi Curtea respinge pretenţia privind art. 13 potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Fondul cauzei

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO.

În ceea ce priveşte maltratările, Curtea a notat că din una din înregistrările video se vede că reclamantul a fost bătut de un ofiţer de poliţie, în timp ce alţi ofiţeri îl ţineau, concluzie care a fost confirmată şi prin hotărârea din 5 iunie 2001. Este clar din înregistrare că reclamantul nu avea intenţia să lovească poliţiştii, ci doar să se aplece. În orice caz, balanţa de forţă nu a fost egală, deoarece el era ţinut de cinci poliţişti. Curtea a considerat că loviturile aplicate reclamantului nu erau strict necesare şi că, în mod cert, poliţiştii ar fi putut să-l calmeze prin alte metode mai puţin brutale.

Referitor la ancheta privind maltratările, Curtea a fost surprinsă de faptul că Procuratura Generală şi Judecătoria Râşcani au audiat doar poliţiştii care au participat la arestarea reclamantului şi au ignorat cererea reclamantului de a examina înregistrarea video, care este, în mod cert, cea mai credibilă probă în asemenea acuzaţii. Mai mult, în hotărârea sa din 5 iunie 2001, Tribunalul Bălţi a considerat că înregistrarea video era o probă suficientă pentru a dovedi că reclamantul a fost maltratat.

În lumina celor expuse mai sus, Curtea a concluzionat că a avut loc violarea art. 3 CEDO atât în substanţă, cât şi din punct de vedere procedural, iar maltratările la care a fost supus reclamantul constituie tratament inuman şi degradant.

Curtea a acordat reclamantului EUR 6,000 cu titlu de daune morale şi EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, preşedintele organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”.