28 05 2008

La 22 ianuarie, 29 ianuarie şi 12 februarie 2008, CtEDO a pronunţat deciziile Gruşca ş.a. c. Moldovei (cererea nr. 26916/04), Gajiu c. Moldovei (cererea nr. 18569/03) şi, respectiv, Coreiba c. Moldovei (cererea nr. 32911/03).

***

În cauza Gruşca ş.a. c. Moldovei, reclamanţii, dl Leonid GRUŞCA, dl Vitalie CHITOROAGĂ şi dl Victor UNGUREANU, fiind suspectaţi de furt, au fost reţinuţi de poliţie la 16 septembrie 2001 şi luaţi la comisariatul de poliţie Sângerei. Potrivit reclamanţilor, ei au fost bătuţi în timp ce se aflau în custodia poliţiei. La 18 septembrie 2001, Judecătoria Sângerei a constatat că reţinerea reclamanţilor a fost ilegală şi a ordonat eliberarea lor. În aceeaşi zi, dl Chitiroagă a fost spitalizat, fiind diagnosticat cu traumă la cap.

La cererea procurorului, la 19 septembrie 2001, reclamanţii au fost examinaţi de un medic, care a găsit răni numeroase pe corpurile lor, care nu puteau fi cauzate prin simple căzături. La 17 octombrie 2001, procurorul a adoptat o ordonanţă de refuz a iniţierii urmăririi penale împotriva ofiţerilor de poliţie pe motiv că nu a fost stabilit că ei au comis o infracţiune. Procurorul a constatat că reclamanţii nu s-au întors la oficiul său cu rezultatele examinării medicale şi nu au oferit mai multe detalii privind pretenţiile lor, pe când ofiţerii de poliţie au negat maltratarea reclamanţilor. Reclamanţii nu au contestat această ordonanţă în instanţa de judecată.

În 2003, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare, solicitând compensaţii pentru prejudiciul cauzat prin detenţia lor ilegală şi maltratare, precum şi prin confiscarea şi reţinerea automobilului lor timp de 6 luni şi prin percheziţii ilegale. La 10 septembrie 2003, Judecătoria Sângerei a acceptat parţial pretenţiile lor, constatând că detenţia lor ilegală de către ofiţerii de poliţie timp de 2 zile le-a cauzat prejudicii, acordându-le MDL 1,000 (EUR 65 la acea dată) fiecărui reclamant. Această hotărâre judecătorească a fost menţinută de Curtea de Apel Bălţi la 4 decembrie 2003. Recursul reclamanţilor a fost respins de Curtea Supremă de Justiţie la 3 ianuarie 2004, pe motiv că nu a fost achitată taxa de stat. Deoarece reclamanţii nu au plătit taxa de stat, hotărârea judecătorească din 10 septembrie 2003 a devenit definitivă. La 18 august 2004, aceasta a fost executată.

În faţa Curţii, reclamanţii au invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii) prin maltratarea lor de către ofiţerii de poliţie pe durata detenţiei lor în 2001, precum şi a art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece instanţele de judecată le-au oferit compensaţii inadecvate, cererea lor de recurs a fost respinsă şi procedurile au fost excesiv de lungi. 

La 25 şi 30 octombrie 2007, părţile au prezentat Curţii un acord de reglementarea amiabilă. Potrivit acordului, părţile au convenit că Guvernul va plăti reclamanţilor, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, suma totală de EUR 1,800, iar reclamanţii vor retrage cererea lor.  

Curtea a luat act de acordul semnat de părţi, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi că nu găseşte nici un motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către Ion MANOLE, avocat din Chişinău.

***

În cauza Gajiu c. Moldovei, fiica reclamantei a decedat după ce a fost călcată de un camion ce aparţinea unei companii de stat de canalizare („compania”). Reclamanta a iniţiat proceduri judiciare împotriva companiei, solicitând compensaţii pentru daune materiale şi morale. Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 25 octombrie 2001 a Curţii de Apel a Republicii Moldova, reclamantei i s-au acordat MDL 52,992 (EUR 3,843 la acea dată) cu titlu de daune materiale şi cheltuieli de reprezentare, precum şi MDL 150,000 (EUR 12,866 la acea dată) cu titlu de daune morale.

În urma recursului în anulare a Procurorului General, la 20 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat parţial hotărârea sus-menţionată, acordându-i reclamantei suma de MDL 100,000 (EUR 6,293) cu titlu de daune morale, menţinând mărimea compensaţiilor pentru daunele materiale.

La 11 septembrie şi 2 octombrie 2002, reclamantei i-a fost achitată suma de MDL 154,582 (EUR 11,635 la acea dată), după cum era prevăzut în hotărârea judecătorească din 20 martie 2002.

În urma recursului în anulare a Procurorului General în care el cerea din nou reducerea compensaţiilor pentru dauna morală, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a casat ambele hotărâri judecătoreşti menţionate mai sus şi a adoptat o nouă hotărâre, prin care a redus compensaţia acordată reclamantei până la MDL 42,192 (EUR 3,146 la acea dată) cu titlu de daune materiale şi până la MDL 50,000 (EUR 3,730 la acea dată) cu titlu de daune morale.

Compania, la rândul său, a iniţiat proceduri judiciare împotriva reclamantei, solicitând recuperarea a MDL 62,389 (EUR 3,993 la acea dată), care reprezenta diferenţa între ceea ce reclamanta a primit la 11 septembrie şi 2 octombrie 2002 şi suma care i se cuvenea potrivit hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 28 octombrie 2002. Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a Curţii de Apel Chişinău din 9 septembrie 2004, cererea companiei a fost respinsă şi procedura a fost încetată. Reclamanta nu a restituit nici o sumă companiei.

La 25 aprilie 2003, reclamanta a depus cererea sa la CtEDO, în care pretindea violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii) în urma casării, la 20 martie şi 28 octombrie 2002, a hotărârilor judecătoreşti în favoarea sa, de către Curtea Supremă de Justiţie, în urma admiterii recursurilor în anulare a Procurorului General.

A. Casarea din 28 octombrie 2002

La 14 iunie 2007, Guvernul a prezentat Curţii o declaraţie unilaterală, prin care el a recunoscut violarea drepturilor reclamantei prevăzute de CEDO în urma admiterii recursurilor în anulare a Procurorului General de către Curtea Supremă de Justiţie. Guvernul s-a angajat să plătească reclamantei suma de EUR 3,000 cu titlu de compensaţii pentru orice daună materială şi morală, precum şi pentru costuri şi cheltuieli, în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte.

Reclamanta a cerut Curţii să respingă propunerea Guvernului, deoarece ea dorea examinarea cererii sale şi pronunţarea unei hotărâri pe marginea cererii sale.

Curtea notează că, în anumite circumstanţe, ea poate să radieze o cerere potrivit art. 37 § 1 (c), în temeiul unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. În acest scop, Curtea va examina declaraţia prin prisma principiilor ce decurg din jurisprudenţa sa (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); şi Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, §§ 22-25, 14 noiembrie 2006).

În ceea ce priveşte circumstanţele acestei cauze, Curtea notează că, într-un număr de cauze, ea a specificat natura şi extinderea obligaţiilor care revin statului pârât potrivit art. 6 § 1 CEDO şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma casării unei hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Roşca v. Moldova; nr. 6267/02, 22 martie 2005; Nistas GmbH v. Moldova, nr. 30303/03, 12 decembrie 2006; şi Josan v. Moldova, nr. 37431/02, 21 martie 2006). Acolo unde Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacţie echitabilă, mărimea căreia depindea de particularităţile cauzei.

Luând în consideraţie natura recunoaşterilor conţinute în declaraţia unilaterală a Guvernului, precum şi mărimea compensaţiei propuse (care poate fi considerată rezonabilă în comparaţie cu ceea ce a acordat Curtea în cauze similare), Curtea consideră că nu există motive care ar justifica continuarea examinării acestei părţi a cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO).

B. Casarea din 20 martie 2002

Reclamanta s-a mai plâns de casarea de către Curtea Supremă de Justiţie, la 20 martie 2002, a hotărârii irevocabile a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 25 octombrie 2001.

Curtea reaminteşte că, potrivit art. 35 § 1 CEDO, ea va examina doar cererile depuse într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive. Deoarece reclamanta a depus cererea sa la Curte în care s-a plâns de casarea din 20 martie 2002 doar la 25 aprilie 2003, rezultă că această parte a cererii a fost introdusă în afara termenului şi trebuie să fie respinsă potrivit art. 35 §§ 1 şi 4 CEDO.

***

În cauza Coreiba c. Moldovei, reclamantul, Ion COREIBA, a încheiat în 1994 un contract cu ASITO (o companie de asigurări înregistrată în Republica Moldova), potrivit căruia el plătea prima de asigurare în schimbul unei pensii viagere. Reclamantul a început să primească pensia lunară, în mărime de MDL 100 (USD 21 la acea dată) la 1 februarie 1999. În ianuarie 1999, ASITO a încetat să plătească pensia, invocând schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei şi solicitând rezilierea contractului.

În 2001, reclamantul a intentat proceduri judiciare civile împotriva companiei ASITO, cerând plata restanţelor la pensie până la acea dată şi obligarea companiei să execute contractul din 1994. La 11 decembrie 2001, Judecătoria sectorului Râşcani a obligat ASITO să plătească restanţele la pensie şi să reia executarea contractului. La 29 mai 2002, apelul companiei ASITO a fost respins de către Tribunalul Chişinău, care a confirmat validitatea contractului din 1994. Deoarece nu a fost depusă o cerere de recurs, această hotărâre a devenit definitivă şi executorie. 

În urma „demersului în interesul legii” depus de Procurorul General, la 11 martie 2002, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o hotărâre prin care a soluţionat litigiul existent între ASITO şi beneficiarii pensiei în favoarea companiei. În special, ea a constatat că ASITO putea invoca inflaţia, criza economică şi schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră. De asemenea, ea a notat că hotărârea sa era obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, deşi această hotărâre nu putea afecta hotărârile deja examinate şi nici părţile din acele procese.

La o dată nespecificată, ASITO a intentat o acţiune judiciară civilă împotriva reclamantului, solicitând rezilierea contractului încheiat în 1994. La 3 septembrie 2002, Judecătoria Râşcani a dat câştig de cauză reclamantului. În urma apelului ASITO, la 18 decembrie 2002, Tribunalul Chişinău a anulat contractul din 1994, bazându-se pe temeiurile invocate de Plenul Curţii Supreme de Justiţie în hotărârea sa din 11 martie 2002. Cererea de recurs a reclamantului a fost respinsă la 22 aprilie 2003.

În faţa Curţii, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii), deoarece hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea ASITO a încălcat principiului securităţii raporturilor juridice şi a avut drept efect încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii.

La 22 noiembrie 2007, Guvernul a informat Curtea că, la aceeaşi dată, părţile au semnat un acord amiabil. Părţile au a expediat Curţii o copie a acestui acord, semnat de către Agentul Guvernamental şi reprezentantul reclamantului, conform căruia, Guvernul a recunoscut violarea drepturilor reclamantului prevăzute de Convenţie şi s-a angajat să-i plătească, în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte în temeiul încheierii acordului amiabil, suma de EUR 600 cu titlu de daune materiale, EUR 2,000 cu titlu de daune morale şi EUR 500 cu titlu de costuri şi cheltuieli. De asemenea, Agentul Guvernamental va cere Procurorului General să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie în vederea revizuirii hotărârilor judecătoreşti care au generat încălcarea drepturilor reclamantului. În schimb, reclamantul a acceptat să-şi retragă cererea sa de la Curte. Părţile au solicitat radierea cererii de pe rolul Curţii.

Curtea a luat act de acordul semnat de părţi şi a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi că nu există motive care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.    

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către dl Victor CONSTANTINOV, avocat din Chişinău.