09 04 2008

La 8 aprilie 2008, Curtea Europeană a pronunţat hotărârile Megadat.com SRL c. Moldovei (cererea nr. 21151/04) şi Grădinar c. Moldovei (cererea nr. 7170/02).

***

În cauza Megadat.com SRL c. Moldovei, reclamantul, o companie din Moldova, la momentul evenimentelor era cel mai mare internet provider din Moldova. Compania reclamantă activa în baza a două licenţe eliberate de Agenţia Naţională pentru Reglementări în Telecomunicaţii şi Informatică (ANRTI), care erau valabile până la 18 aprilie 2007 şi, respectiv, 16 mai 2007, iar adresa str. Armenească nr. 55 era indicată în ele în calitate de adresă oficială a companiei.

La 11 noiembrie 2002, sediul central al companiei şi-a schimbat adresa de pe strada Armenească pe bulevardul Ştefan cel Mare. Schimbarea adresei a fost notificată Camerei Înregistrării de Stat şi Inspectoratului Fiscal, dar nu şi ANRTI. Totodată, la 20 mai 2003, compania reclamantă a cerut ANRTI eliberarea celei de-a treia licenţe, indicând în cerere noua adresă a sediului central. ANRTI a eliberat licenţa, menţionând adresa veche.

La 17 septembrie 2003, ANRTI a constatat că 91 de companii din domeniul comunicaţiilor, inclusiv compania reclamantă, nu au achitat plăţile de reglementare sau nu au prezentat informaţia despre schimbarea adresei în termenul stabilit. ANRTI a anunţat aceste companii că ele urmau să elimine aceste iregularităţi în termen de 10 zile, în caz contrar răscând ca licenţele lor să fie suspendate. Companiei reclamante i-a fost expediată această notificare la 24 septembrie 2003. Potrivit ANRTI, doar 32 de companii, inclusiv compania reclamantă, s-au conformat cerinţei ANRTI. Astfel, la 29 şi 30 septembrie 2003, compania reclamantă a depus la ANRTI documentele care indicau noile adrese, a solicitat modificarea licenţelor în modul corespunzător şi a achitat plăţile de reglementare.

Joi, 3 octombrie 2003, ANRTI a informat compania reclamantă că are câteva întrebări privind documentele prezentate, şi anume contractul de închiriere a noului sediu central şi denumirea companiei. Luni, 6 octombrie 2003, ANRTI a adoptat o decizie prin care licenţele companiei reclamante au fost declarate nevalabile în temeiul art. 15 al Legii privind licenţierea unor genuri de activitate şi al art. 3.5.7 al Regulamentului ANRTI privind eliberarea licenţelor în domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii, potrivit cărora licenţele care nu au fost modificate în termen de 10 zile urmează a fi retrase. La aceeaşi dată, ANRTI a anunţat Procuratura Generală, Inspectoratul Fiscal de Stat, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei (CCCEC) şi Ministerul de Interne despre faptul că, în noiembrie 2002, compania reclamantă şi-a schimbat adresa, dar nu a anunţat ANRTI pentru a introduce modificările în licenţă şi a cerut sancţionarea companiei reclamante, deoarece a activat mai mult de 11 luni cu o licenţă nevalabilă. Din documentele prezente de către părţi, se pare că compania reclamantă a fost unica a cărei licenţe au fost declarate nevalabile.

La 24 octombrie 2003, compania reclamantă a iniţiat proceduri judiciare împotriva deciziei ANRTI din 6 octombrie 2003. La 2 decembrie 2003, în absenţa reclamantului, Curtea de Apel Chişinău a respins cererea acestuia. Deşi a solicitat examinarea cauzei într-o altă zi, cererea de amânare a reclamantului a fost lăsată fără examinare. Recursul companiei reclamante a fost respins ca nefondat de Curtea Supremă de Justiţie la 3 martie 2004. Unul dintre judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, D. Visterniceanu, a formulat o opinie separată, potrivit căreia Curtea Supremă de Justiţie trebuia să caseze hotărârea primei instanţe şi să trimită cauza la reexaminare.

Între timp, compania reclamantă a transferat toate contractele sale cu clienţii la o companie care făcea parte din concernul Megadat.com International şi ale cărei licenţe erau valabile. Totuşi, Moldotelecom, compania de stat care deţine monopolul în telecomunicaţii, a refuzat să semneze contracte cu această companie.

La 16 martie 2004, ANRTI şi Moldotelecom a informat clienţii companiei reclamante că din 17 martie 2004 conexiunea internet va fi oprită şi le-au oferit servicii internet de la Moldtelecom fără taxă de conectare.

În iulie 2004, licenţele companiei Megadat.com International au fost retrase de către ANRTI. Ca rezultat, compania reclamantă şi Megadat.com International au fost forţate să-şi înceteze afacerile şi să vândă toate bunurile. O săptămână mai târziu, dl E. Muşuc, directorul companiei reclamante, a fost arestat în timpul unei demonstraţii paşnice împotriva închiderii companiei sale. În urma scrisorii ANRTI din 6 octombrie 2003, Inspectoratul Fiscal a obligat compania reclamantă să plătească o amendă pentru faptul că a activat timp de 11 luni fără o licenţă valabilă, iar CCCEC a iniţiat urmăriri penale şi a pus sechestru pe toate documentele contabile ale companiei reclamante.

În faţa Curţii, reclamantul a invocat violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii) în urma declarării nevalabile a licenţelor sale , precum şi a art. 14 CEDO (interzicerea discriminării) combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, deoarece compania reclamantă a fost tratată diferit de alte 90 de companii care se aflau într-o situaţie similară. 

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Nu a fost contestat de către părţi că licenţele companiei reclamante constituie un „bun” potrivit art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că, potrivit jurisprudenţei sale, retragerea unei licenţe de activitate a unei companii poate reprezenta o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Examinând dacă în acest caz a avut loc o îngerinţă, Curtea a notat că, înainte de 6 octombrie 2003, compania reclamantă a activat nestingherit. Mai mult, din depoziţiile părţilor rezultă clar că ANRTI a fost conştientă cu mult timp înainte de 6 octombrie 2003 că compania reclamantă nu a solicitat modificarea adresei în licenţele sale. ANRTI a fost informată de către compania reclamantă despre schimbarea adresei în mai 2003 şi mai târziu a solicitat o nouă licenţă, indicând noua adresă. Din motive necunoscute, ANRTI nu a considerat necesar de a declara nevalabile licenţele companiei existente la acea dată şi chiar i-a eliberat una nouă. În aceste circumstanţe, Curtea nu poate decât să noteze că decizia ANRTI din 6 octombrie 2003 a avut un efect imediat şi intenţionat de a împiedica compania reclamantă să continue activitatea sa şi să-i retragă licenţele existente.

Deşi reclamantul nu a putut să-şi continuie afacerea, el şi-a menţinut drepturile economice asupra sediilor şi bunurilor sale şi, din aceste motive, ca şi în cauza Bimer c. Moldovei, retragerea licenţelor trebuie să fie privită nu ca o lipsire de proprietate potrivit celei de-a doua propoziţii a art. 1 al Protocolului nr. 1, ci ca o măsură de control al folosirii proprietăţii care urmează a fi examinată prin prisma paragrafului 2 al acestui articol.

Examinând proporţionalitate între metodele folosite, Curtea a notat că are dubii că măsurile întreprise împotriva reclamantului au urmărit un scop legitim prevăzut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, însă a lăsat această chestiune deschisă şi a examinat proporţionalitatea ingerinţei.

Examinând natura şi seriozitatea încălcării comise de către reclamant, fără a subestima importanţa controlului de stat în domeniul comunicaţiilor internet, Curtea nu a putut decât să noteze că Guvernul a fost capabil de a cita doar consecinţe teoretice şi abstracte negative ale neconformării reclamantului cu cerinţele ANRTI. Guvernul nu a putut indica nici un detriment concret cauzat de omisiunea reclamantului de a modifica adresa în licenţă. Mai mult, ANRTI nu a avut dificultăţi de a contacta Megadat.com la 24 septembrie 2003. În plus, nu a fost demonstrat că clienţii companiei ar fi avut probleme în a contacta compania. Reclamantul şi-a păstrat vechea adresă şi orice tentativă de a contacta compania reclamantă, cu siguranţă, s-ar fi soldat cu succes. Megadat.com nu poate fi suspectată de intenţia de evaziune fiscală, deoarece, îndată după modificarea adresei, ea a notificat despre aceasta Camera Înregistrării de Stat şi Inspectoratul Fiscal. De asemenea, este important de notat că, de fapt, compania reclamantă a informat ANRTI despre schimbarea adresei sale în mai 2003 şi chiar a solicitat cea de-a treia licenţă, indicând noua adresă. Din motive care nu au fost indicate de către ANRTI, a treia licenţă a fost eliberată indicând vechea adresă.

Curtea a notat că măsurile aplicate companiei reclamante au fost de o aşa o severitate, încât compania, care era cea mai mare din Moldova în domeniul internet comunicaţiilor, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea şi să-şi vândă bunurile în câteva luni. Măsurile au avut efecte nu doar pentru viitor, dar au fost aplicate şi retroactiv, prin aplicarea sancţiunilor şi investigaţiile efectuate de către diverse autorităţi de stat, cum ar fi Inspectoratul Fiscal şi CCCEC.

În continuare, Curtea a notat că în scrisoarea ANRTI din 24 septembrie 2003, compania reclamantă a fost lăsată să înţeleagă că va putea să continue să activeze dacă se va conforma cu cerinţele ANRTI în termen de 10 zile. În pofida încurajărilor ANRTI, ea a declarat nevalabile licenţele companiei la 6 octombrie 2003. Curtea a reiterat că, atunci când este vorba despre o chestiune de interes general, se incumbă autorităţilor publice să acţioneze în termen rezonabil, într-un mod potrivit şi cu o consecutivitate maximă(a se vedea Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000‑I). Nu se poate spune că comportamentul ANRTI este conform cu aceste principii.

De asemenea, Curtea a examinat şi garanţiile procedurale oferite reclamantului în procedurile naţionale. A fost notat în această privinţă că reclamantului nu i-a fost acordată posibilitatea de a apărarea în faţa ANRTI pentru a-şi expune poziţia. Deşi conform legislaţiei naţionale această cauză nu trebuie examinată cu prioritate, în acest caz Curtea de Apel pare să fi dat dovadă de o diligenţă specifică, schimbând data examinării cauzei la cererea ANRTI şi respingând cererea de amânare a reclamantului fără a prezenta motive, deşi chestiunea examinată viza supravieţuirea economică a companiei.

Mai mult, instanţele judecătoreşti nu s-au expus asupra unor argumente de importanţă majoră invocate de reclamant. Examinarea cauzei a fost una formalistă şi s-a limitat doar la stabilirea faptului dacă reclamantul a informat în mod corespunzător ANRTI despre schimbarea adresei, fără a încerca să se stabilească dacă a fost asigurată a balanţă între interesul general şi sancţiunea aplicată.

Curtea a făcut referire în continuare la pretenţia reclamantului precum că el a fost unica companie in cele inspectate căreia i-a fost retrasă licenţa. Spre regret, se pare că Curtea Supremă de Justiţie a tratat acest argument ca irelevant, iar el pare să fie adevărat.  

Luând în consideraţie caracterul arbitrar al procedurilor, tratamentul discriminatoriu faţă de compania reclamantă şi măsura disproporţionat de aspră aplicată ei, Curtea ajunge la concluzia că nu a fost probat că autorităţile publice au urmărit politici veritabile şi consecventa atunci când au invalidat licenţele companiei, cefiind astfel respectată o balanţă echitabilă, iar reclamantul a suportat o povară individuală şi excesivă.

În lumina constatărilor făcute în temeiul art. 1 al Protocolului nr. 1  la CEDO, Curtea nu a considerat necesar examinarea separată a art. 14 CEDO combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1.

Chestiunea privind satisfacţia echitabilă a fost rezervată pentru o hotărâre separată.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Janeta HANGANU, avocat din Chişinău. 

Comunicatul de presă al reprezentantului reclamantului îl puteţi accesa aici.

***

În cauza Grădinar c. Moldovei, reclamanta, Nina GRĂDINAR, a acţionat în procedurile în faţa Curţii din partea soţului său decedat, Petru GRĂDINAR („G.”).

G. era în conflict cu poliţia locală din Comrat. În 1993, G. a depus o cerere împotriva mai multor ofiţeri de poliţie, inclusiv împotriva lui D., care era şeful comisariatului de poliţie Comrat. Urmărirea penală împotriva poliţiştilor a fost încetată din lipsă de probe.

La 16 septembrie 1995, în pădurea de lângă Comrat a fost găsit un automobil ars cu rămăşiţe umane în salonul automobilului. Potrivit raportului de expertiză, rămăşiţele aparţineau lui D. A fost pornită o urmărire penală şi primii trei bănuiţi au fost G. şi fraţii C. (D.C. şi G.C.).

Potrivit procuraturii, evenimentele din noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995, au decurs în felul următor. D. a vizitat un bar din Comrat unde i-a întâlnit pe fraţii C., cu care se afla în relaţii de conflict, şi pe G. D. a fost insultat de ei şi împins afară. Ei au convenit să se întâlnească la ora 4 dimineaţa şi să finiseze disputa. Când s-au întâlnit la 4 dimineaţa, fraţii C. şi G. l-au bătut pe D., l-au împins în maşina poliţiei şi au şofat până la pădure, urmaţi de G. în propriul automobil. În pădure, ei au dat foc maşinii poliţiei, unde se afla D. Reclamanta a contestat această versiune.

La 20 mai 1997, Tribunalul Chişinău a achitat cei trei învinuiţi. La 21 octombrie 1997, Curtea de Apel a Republicii Moldova a menţinut această hotărâre.

La 5 decembrie 1997, în apropierea casei lui G. a explodat o bombă, după are G. a solicitat măsuri de protecţie. Cererea sa nu a fost satisfăcută, deoarece el nu a fost ameninţat şi nu exista nici un motiv de a crede că aceasta se va repeta.

La 12 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile instanţelor inferioare şi a trimis cauza la reexaminare.

În iunie 1999, G. şi fiul său au fost împuşcaţi în automobilul lor. Identitatea ucigaşilor nu a fost descoperită. La 6 iulie 1999, reclamanta a insistat ca procedura împotriva soţului ei să continue, pentru a-i putea demonstra nevinovăţia.

La 16 septembrie 1999, Tribunalul Chişinău a constatat că învinuiţii au fost supuşi formelor ilegale de presiune de către colaboratorii de poliţie, iar martorii au fost forţaţi de către colaboratorii de poliţie să depună mărturii false. Instanţa a constatat că, în jurul orei 4 dimineaţa, învinuiţii se aflau în casa părinţilor fraţilor C. şi nu puteau să se afle în pădure. Instanţa a constatat că urmărirea penală a fost unilaterală, că nu a fost dovedit că rămăşiţele din automobilul ars aparţineau victimei, iar majoritatea probelor au fost obţinute cu încălcarea procedurii şi nu puteau servi temei pentru condamnare şi i-a achitat pe toţi cei 3 învinuiţi.

La 31 ianuarie 2000, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârea Tribunalului Chişinău din 16 septembrie 1999 şi a adoptat o nouă hotărâre, prin care i-a condamnat pe toţi 3 învinuiţi. Instanţa s-a bazat inter alia pe declaraţiile învinuiţilor de recunoaştere a vinovăţiei, respingând constatarea instanţei inferioare precum că aceste declaraţii au fost date în urma maltratărilor. La 30 mai 2000, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia din 31 ianuarie 2000, confirmând constatarea instanţei inferioare precum că declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei constituiau o „probă decisivă” în acea cauză. Ambele instanţe nu s-au referit la faptul că învinuiţii aveau un alibi la momentul presupus al comiterii infracţiunii, precum şi la faptul că probele au fost obţinute cu încălcarea procedurii, iar martorii au fost influenţaţi de poliţie.

În faţa Curţii, reclamanta a invocat violarea art. 2 CEDO (dreptul la viaţă) prin omisiunea autorităţilor de a proteja viaţa soţului său, în pofida plângerilor sale împotriva poliţie locale; a art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) prin inechitatea procedurilor penale împotriva soţului său; precum şi violarea art. 18 CEDO (limitarea aplicării restrângerilor drepturilor) prin lipsa autorităţilor de a-l proteja pe soţul său.

Curtea a declarat inadmisibile, ca vădit nefondate, pretenţiile cu privire la violarea art. 2 şi a art. 18, deoarece din materialele de care dispune nu rezultă că autorităţile sunt responsabile de omisiunea de a-l proteja pe G. (a se compara, de exemplu, Osman v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VIII).

În privinţa pretenţiei prin prisma art. 6 CEDO, Curtea a notat că cererea a fost depusă de către reclamantă după moartea soţului său. Curtea reiterează că, pentru ca o persoană să poată înainta o cerere în temeiul art. 34 CEDO, ea trebuie să poată demonstra că este „victimă” a pretinsei încălcări, adică să poată demonstra că a fost direct şi personal afectată prin pretinsa încălcare. Curtea a subliniat că este important de a face distincţie între cererile care sunt continuate în faţa Curţii de către rudele reclamanţilor atunci când reclamanţii personal au depus cererea, dar au decedat în perioada examinării cauzei la Curte şi cererile care au fost depuse de către rude după moartea reclamanţilor. Curtea notează că G. a murit după ce cauza sa a fost trimisă la reexaminare şi până la adoptarea hotărârilor în noile proceduri. Deşi era decedat, G. a fost condamnat.

Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că dreptul de a se bucura de o bună reputaţie şi de a cere stabilirea acesteia în instanţa de judecată atunci când este atacată, trebuie să fie examinată prin prisma art. 6 § 1 CEDO şi poate fi legitim pretins de soţul defunct. Curtea consideră că reclamanta a fost afectată în mod direct de condamnarea post-mortem a lui G. ( a se vedea, Nölkenbockhoff v. Germany, nr. 10300/83, 25 august 1987, § 33). Mai mult, însăşi legislaţia Republicii Moldova permitea rudelor defunctului să intervină în proceduri după decesul defunctului. Astfel, se permitea continuarea dosarului penal împotriva defunctului dacă acest lucru era solicitat pentru reabilitarea acestuia (art. 5 alin. 8 Cod de procedură penală al RSSM) şi exprimarea scuzelor faţă de rudele defunctului pentru atragerea ilegală a defunctului la răspundere penală (art. 15 al Legii 1545). Instanţele penale nu au obiectat împotriva calităţii de victimă a reclamantului, permiţându-i să intervină în proceduri, să prezinte probe, să formuleze pretenţii civile şi să conteste hotărârile judecătoreşti. Toate acestea sunt "drepturi cu caracter civil" ale reclamantului. Astfel, orice omisiuni care ar fi dus la examinarea inechitabilă a acuzaţiilor împotriva lui G. ar rezulta implicit în încălcarea drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, deoarece toate drepturile sale erau dependente de constatarea vinovăţiei sau nevinovăţiei lui G.

Curtea a constatat, cu cinci voturi pro şi două împotrivă, violarea art. 6 § 1 CEDO.

În această cauză, deşi G. a decedat înainte de reexaminarea cauzei împotriva sa, el a fost condamnat. Curtea are rezerve serioase în privinţa unui sistem de drept care permite judecarea şi condamnarea persoanelor decedate, luând în consideraţie imposibilitatea evidentă a acestor persoane de a se autoapăra. Totuşi, datorită circumstanţelor foarte speciale ale acestei cauze, inclusiv cererea reclamantei de a continua procedurile pentru a demonstra nevinovăţia soţului ei, Curtea nu consideră necesar de a decide dacă condamnarea lui G. după moartea lui constituie prin sine o violare a art. 6 CEDO.

Curtea notează că, în observaţiile sale, reclamanta s-a referit la constatările Tribunalului Chişinău care au confirmat încălcările de procedură pe durata urmăririi penale. Curtea menţionează că anumite constatări ale Tribunalului Chişinău nu au fost în contradicţie cu constatările instanţelor superioare şi, prin urmare, trebuie să fie considerate ca fapte stabilite (a se vedea, Bimer S.A. v. Moldova, nr. 15084/03, §§ 57-59, 10 iulie 2007). Acestea includ faptul că G. şi alţi învinuiţi au fost arestaţi şi deţinuţi în baza unui dosar administrativ fabricat, pe perioada acestei detenţii ei au fost interogaţi şi au făcut declaraţii prin care au recunoscut comiterea infracţiunii în lipsa oricăror garanţii procedurale. În continuare, Curtea notează că instanţele superioare nu s-au referit la constatarea instanţei inferioare precum că învinuiţii aveau un alibi la momentul presupus al comiterii infracţiunii şi că rapoartele de expertiză nu puteau fi luate în consideraţie din cauza încălcării procedurii. Instanţele superioare s-au bazat pe depoziţiile martorilor, dar nu au comentat constatarea instanţei inferioare, conform căreia o parte din depoziţiile martorilor a fost fabricată de poliţie.

Curtea a concluzionat că, în timp ce a acceptat ca „probă decisivă” declaraţiile învinuiţilor de recunoaştere a vinovăţiei, instanţele naţionale nu s-au referit la numărul serios de violări indicate de către instanţa inferioară şi la chestiuni fundamentale, cum ar fi faptul că învinuiţii aveau un alibi la momentul presupus al comiterii infracţiunii. Curtea nu poate găsi nici o explicaţie pentru astfel de omisiuni în hotărârile instanţelor de judecată şi nici Agentul Guvernamental nu a adus clarificări la acest subiect. În lumina constatărilor de mai sus şi luând în consideraţie întreaga procedură de judecată, Curtea consideră că instanţele de judecată nu au adus motive suficiente pentru condamnarea lui G. Ţinând cont de constatările de mai sus cu privire la statutul de victimă a reclamantului, Curtea a conchis că prin condamarea lui G. a fost încălcat dreptul reclamantului garantat de art. 6 § 1 CEDO.

Judecătorii Sir Nicolas BRATZA şi dl Stanislav PAVLOVSCHI au formulat opinii separate, iar dl Lech GARLICKI şi dl Ján ŠIKUTA – o opinie concordantă.

Deoarece reclamanta nu a prezentat pretenţiile cu privire la satisfacţia echitabilă, Curtea nu acordă nici o sumă cu acest titlu.

În faţa Curţii reclamanta a fost reprezentată de către dl N. Arnăut, avocat din Chişinău.