27 03 2008

La 27 martie 2008, Curtea Europeană a pronunţat hotărârile Roşca, Secăreanu ş.a. c. Moldovei (cererile nr. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02 şi 25235/02) şi Vacarencu c. Moldovei (cererea nr. 10543/02).

***

În cauza Roşca, Secăreanu ş.a. c. Moldovei, reclamanţii, Iurie ROŞCA, Ştefan SECĂREANU, Petru BUBURUZ, Anatol ROŞCOVAN şi Anatol EREMIA, sunt membri şi/sau simpatizanţi ai Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD), partid de opoziţie la momentul evenimentelor care au avut loc la sfârşitul anului 2001, când Guvernul şi-a exprimat intenţia de a introduce în şcoli studierea obligatorie a limbii ruse.

La 26 decembrie 2001, fracţiunea parlamentară a PPCD a informat Consiliul municipal Chişinău despre intenţia sa de a organiza o întâlnire cu alegătorii săi la 9 ianuarie 2002, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa clădirii Guvernului. El a declarat că întâlnirea cu alegătorii va viza introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în şcoli şi s-a bazat pe articolul 22 al Legii despre statutul deputatului în Parlament, care, potrivit PPCD, nu cere membrilor Parlamentului să obţină autorizaţie prealabilă pentru întâlnirile cu alegătorii lor.

Printr-o decizie din 3 ianuarie 2002, Consiliul municipal a calificat adunarea care urma să aibă loc la 9 ianuarie 2002 drept o „demonstraţie” conform Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor şi a autorizat grupul parlamentar al PPCD să o desfăşoare în scuarul Operei Naţionale. El nu a motivat în niciun fel schimbarea locului desfăşurării adunării. Mai târziu, la 23 ianuarie 2002, Consiliul municipal a adresat o scrisoare Ministerului Justiţiei, informându-l că exista o discrepanţă între prevederile Legii despre statutul deputatului în Parlament şi cele ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor şi că Consiliul nu ştia pe care dintre ele s-o aplice. El a declarat inter alia că numeroşi avocaţi cu renume susţineau ideea că deputaţii PPCD aveau dreptul să organizeze întâlniri cu alegătorii lor în Piaţa Marii Adunări Naţionale conform prevederilor articolelor 22 şi 23 ale Legii despre statutul deputatului în Parlament, fără a obţine autorizaţie prealabilă. Consiliul municipal a cerut Ministerului Justiţiei să solicite Parlamentului o interpretare oficială a legislaţiei în cauză. La 26 ianuarie 2002, Consiliul municipal a emis o decizie prin care a suspendat decizia sa din 3 ianuarie 2002 până la interpretarea oficială care urma a fi dată de Parlament.

Între timp, la 9 ianuarie 2002, grupul parlamentar al PPCD a desfăşurat o adunare în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa sediului Guvernului. El, de asemenea, a desfăşurat adunări la 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002. PPCD a informat Consiliul municipal din timp despre fiecare adunare, totuşi, el nu a cerut autorizaţie în conformitate cu Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor.  

La 14 ianuarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o avertizare oficială PPCD, afirmând inter alia că PPCD a încălcat prevederile articolului 6 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor prin organizarea demonstraţiilor în Piaţa Marii Adunări Naţionale la 9, 10, 11 şi 13 ianuarie 2002, în pofida autorizaţiei emise de Consiliul municipal, care a permis doar organizarea demonstraţiei din 9 ianuarie 2002 în scuarul Operei Naţionale. Ministerul Justiţiei a cerut încetarea imediată a acţiunilor, pe care le considera ilegale şi neconstituţionale şi care, după cum pretindea el, nu erau întâlniri cu alegătorii în sensul Legii despre statutul deputatului în Parlament, ci demonstraţii care cădeau sub incidenţa Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. El i-a cerut PPCD o explicaţie scrisă în termen de trei zile şi l-a avertizat că dacă nu se va conforma avertizării, ministerul va suspenda activitatea partidului în conformitate cu articolul 29 al Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice.

La 17 ianuarie 2002, preşedintele PPCD a scris Ministerului Justiţiei o scrisoare în care a declarat că adunările nu au fost organizate de către PPCD, ci de membrii grupului său parlamentar şi că, prin urmare, deputaţii în cauză erau responsabili, nu partidul. In fine el a afirmat că suspendarea activităţii partidului, cu care a fost ameninţat, ar constitui o măsură politică luată de Partidul Comunist în scopul reprimării opoziţiei.

La 18 ianuarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care a dispus suspendarea activităţii PPCD timp de o lună. Măsura a fost impusă pentru organizarea de către PPCD a demonstraţiilor neautorizate la 9, 10, 11, 13, 15, 16 şi 17 ianuarie 2002. La 24 ianuarie 2002, PPCD a contestat decizia Ministerului Justiţiei.

La 8 februarie 2002, Ministerul Justiţiei a emis o decizie prin care a revocat suspendarea activităţii PPCD. El a subliniat că PPCD a încălcat toate legile menţionate în decizia din 18 ianuarie 2002 şi că suspendarea a fost necesară şi justificată. Totuşi, datorită solicitării făcute de Secretarul General al Consiliului Europei, în temeiul articolului 52 al Convenţiei şi având în vedere apropiatele alegeri locale, PPCD a fost autorizat să-şi reînceapă activitatea. Decizia din 8 februarie 2002 nu a anulat decizia din 18 ianuarie 2002.

La 7 martie 2002, Curtea de Apel i-a dat câştig de cauză Ministerului Justiţiei şi a hotărât că decizia din 18 ianuarie 2002 a fost legală. Ea a respins argumentul PPCD că partidul nu putea fi responsabil pentru acţiunile membrilor săi, şi anume ale grupului său parlamentar. Ea a constatat că adunările organizate de PPCD erau de fapt demonstraţii, întâlniri şi marşuri, care cădeau sub incidenţa prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, şi nu întâlniri cu alegătorii. Chiar dacă s-ar presupune că adunările au fost planificate ca întâlniri cu alegătorii, acestea au fost transformate treptat în demonstraţii şi, prin urmare, PPCD avea nevoie de autorizaţie pentru a le organiza. De asemenea, ea a statuat că, în urma demonstraţiilor, compania de transport public a suferit pierderi în mărime de MDL 12,133 (echivalentul a EUR 1,050 la acea dată).

PPCD a depus recurs împotriva acestei decizii la Curtea Supremă de Justiţie, bazându-se inter alia pe articolele 10 şi 11 ale Convenţiei. La 17 mai 2002, un colegiu al Curţii Supreme de Justiţie a pronunţat decizia sa prin care a respins recursul depus de PPCD. El a reprodus argumentele Curţii de Apel şi a constatat inter alia că, deoarece demonstraţiile organizate de PPCD erau ilegale, sancţiunea care i-a fost aplicată nu a fost disproporţională. El a stabilit, de asemenea, că în orice caz, decizia Ministerului Justiţiei nu a avut un efect negativ asupra PPCD, deoarece ea nu a fost executată, conturile PPCD nu au fost sechestrate, iar partidul a putut să-şi continue activitatea în mod nestingherit.

Ministerul Justiţiei nu a răspuns la cererea Primăriei din 23 ianuarie 2002 pentru interpretarea legii şi nici nu a adresat Parlamentului vreo solicitare. Totuşi, la 21 februarie 2002, Guvernul a depus o cerere la Curtea Supremă de Justiţie, solicitând acesteia inter alia să declare ilegale demonstraţiile organizate de PPCD şi să dispună încetarea lor. La 25 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât în favoarea Guvernului şi a declarat adunările ilegale. Reclamanţii au depus recurs. La 15 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, iar hotărârea din 25 februarie 2002 a devenit irevocabilă.

La o dată nespecificată, poliţia a întocmit dosare administrative în legătură cu participarea reclamanţilor la demonstraţii neautorizate. Dosarele au fost transmise la Judecătoria Buiucani. Prin deciziile sale din 21 februarie 2002, 21 februarie 2002, 24 ianuarie 2002, 29 ianuarie 2002 şi, respectiv, 24 ianuarie 2002, Judecătoria Buiucani a constatat vinovăţia reclamanţilor de comiterea contravenţiei administrative prevăzută de art. 174/1 Cod cu privire la contravenţiile administrative şi i-a obligat pe reclamanţi să achite amenzi în sumă de MDL 450 (EUR 40), MDL 450 (EUR 40), MDL 90 (EUR 8), MDL 90 (EUR 8) şi, respectiv, MDL 90 (EUR 8). Recursurile reclamanţilor au fost respinse de Tribunalul Chişinău, care nu a motivat decizia sa.

În faţa Curţii, reclamanţii au pretins că obligarea lor de a plăti amenzi administrative a constituit o încălcare a dreptului lor garantat de art. 10 CEDO (libertatea de exprimare) şi de art. 11 CEDO (libertatea de întrunire şi de asociere).

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 11 CEDO. Curtea a notat că reclamanţii au fost amendaţi pentru participarea la întrunirile neautorizate organizate de PPCD. Curtea a reiterat că în cauza PPCD c. Moldovei, partidul reclamant a fost sancţionat pentru organizarea acestor întruniri. În acest mod, acuzaţiile aduse împotriva reclamanţilor care au participat la acele întruniri nu pot fi disociate de acuzaţiile împotriva PPCD în acea cauză. Curtea a reiterat constatările sale din hotărârea PPCD c. Moldovei, şi anume:

«71. Curtea notează că, la momentul evenimentelor, PPCD era un partid parlamentar de opoziţie minoritar, care deţinea aproximativ zece procente din locurile din Parlament, în timp ce Partidul Comunist majoritar avea aproximativ şaptezeci de procente din locuri. Suspendarea activităţii i-a fost impusă reclamantului ca rezultat al adunărilor pe care el le-a organizat pentru a-şi exprima dezacordul şi pentru a protesta împotriva planurilor Guvernului de a face obligatorie studierea limbii ruse în şcoli. La acel moment, acesta constituia subiectul unor dezbateri aprinse în societatea moldovenească. Ţinând cont de interesul public pentru libera exprimare în aceste circumstanţe şi faptul că reclamantul era un partid politic parlamentar de opoziţie, Curtea consideră că marja de apreciere a statului a fost, prin urmare, limitată şi că numai motive foarte convingătoare ar fi putut justifica ingerinţa în dreptul PPCD la libertatea de exprimare şi de întrunire (a se vedea paragraful 68 de mai sus). 

72. Ministerul Justiţiei şi, ulterior, instanţele judecătoreşti naţionale, atunci când au justificat suspendarea activităţii PPCD, s-au bazat pe trei motive principale: că PPCD nu a obţinut autorizaţie pentru adunările sale în conformitate cu Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, că la adunări au fost prezenţi copii şi că unele declaraţii făcute la adunări au constituit incitări la violenţă publică.

73. În ceea ce priveşte primul motiv, Curtea notează că a existat o dispută cu privire la aplicabilitatea prevederilor Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor faţă de adunările PPCD. Consiliul municipal, care era unica autoritate împuternicită să elibereze autorizaţii în conformitate cu acea lege, a considerat legislaţia ca fiind neclară şi a refuzat s-o aplice faţă de PPCD, până când Parlamentul nu va da interpretarea sa oficială (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Astfel, ar părea dubios faptul dacă nerespectarea legislaţiei în acele circumstanţe ar fi justificat o asemenea măsură severă precum este suspendarea. Totuşi, chiar admiţănd faptul că legislaţia era clară, Curtea nu este convinsă că nerespectarea acelei legislaţii, care, de altfel, se pedepsea cu amendă administrativă în mărime de MDL 180 - 450 (EUR 16 - 40) (a se vedea paragraful 41 de mai sus), ar putea fi considerată un motiv relevant şi suficient pentru a impune suspendarea activităţii unui partid de opoziţie.

74. În ceea ce priveşte prezenţa copiilor, Curtea notează că nu a fost stabilit de către instanţele judecătoreşti naţionale că ei se aflau acolo din cauza acţiunilor sau a politicii întreprinse de reclamant. Deoarece adunările se desfăşurau într-un loc public, oricine, inclusiv copiii, puteau să participe la ele. Mai mult, în opinia Curţii, acest lucru constituia mai degrabă o chestiune de alegere personală a părinţilor de a decide dacă să permită copiilor lor să participe la acele adunări şi ar părea contrar libertăţii de întrunire a părinţilor şi a copiilor de a-i împiedica să participe la astfel de evenimente, care, trebuie de reamintit acest fapt, erau desfăşurate pentru a protesta împotriva politicii Guvernului în domeniul educaţiei. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că acest motiv a fost relevant şi suficient.  

75. Referitor la cel de-al treilea motiv pentru aplicarea suspendării activităţii, Curtea nu este convinsă că interpretarea unui cântec studenţesc destul de moderat putea fi, în mod rezonabil, interpretată ca o instigare la violenţă publică. Nici Ministerul Justiţiei şi nici instanţele judecătoreşti naţionale n-au încercat să explice în ce mod versurile contestate ale refrenului cântecului au constituit o instigare la violenţă. Prin urmare, acest motiv, de asemenea, nu poate fi considerat relevant şi suficient.    

76. Curtea reiterează că doar încălcările foarte grave, precum cele care pun în pericol pluralismul politic sau principiile democratice fundamentale ar putea justifica suspendarea activităţilor unui partid politic. Deoarece adunările PPCD au fost totalmente paşnice, nu au existat instigări la răsturnarea violentă a Guvernului sau orice alte acţiuni care ar submina principiile pluralismului şi ale democraţiei, nu poate fi în mod rezonabil susţinut faptul că măsura aplicată a fost proporţională cu scopul urmărit şi că a reprezentat „o necesitate socială imperioasă”.»

În lumina constatărilor sale referitor la violarea art. 11 CEDO, Curtea nu consideră necesar examinarea separată a art. 10 CEDO.

Curtea a acordat reclamanţilor următoarele sume: cu titlu de prejudiciu material – EUR 28 dlui Roşca, EUR 28 dlui Secăreanu, EUR 6 dlui Buburuz, EUR 6 dlui Roşcovan şi EUR 6 dlui Eremia; cu titlu de prejudiciu moral – câte EUR 2,000 dlui Buburuz, dlui Roşcovan şi dlui Eremia şi o sumă totală de EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamanţii au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, dl Vladislav GRIBINCEA şi dl Victor CONSTANTINOV, preşedinte şi, respectiv, membri ai organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”

***

În cauza Vacarencu c. Moldovei, reclamantul, Tudor VACARENCU, în anii ’70 a primit de la autorităţile locale o casă care a fost confiscată de autorităţile sovietice de la o terţă persoană.

În 1993, fostul proprietar a pretins retrocedarea imobilului naţionalizat şi, potrivit Legii nr. 1225-XII, consiliul local a recunoscut dreptul său de proprietate asupra imobilului. Reclamantul a fost evacuat din casă, însă consiliul local i-a promis o locuinţă alternativă, promisiune care nu a fost realizată. În martie 2000, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva consiliului local, solicitând compensaţii în locul locuinţei promise. Printr-o hotărâre de judecată definitivă din 5 iunie 2001, consiliul local a fost obligat să-i plătească reclamantului MDL 52,797.00 (aproximativ EUR 5,000 la acea dată). Această hotărâre de judecată nu a fost executată.

În mai 2001, hotărârea din 5 iunie 2001 a fost casată în urma procedurii de revizuire şi procedurile judiciare au fost redeschise. Acestea s-au finalizat cu adoptarea unei hotărâri de judecată definitive din 13 iulie 2004, conform căreia consiliul local era obligat de a asigura reclamantul cu locuinţă. Această hotărâre nu a fost executată până în prezent. Din documentele prezentate de către părţi, se pare că reclamantul dispune de o locuinţă într-o localitate vecină, unde el locuia împreună cu familia.

În faţa Curţii, reclamantul a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii), a art. 3 (interzicerea torturii) şi a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) în urma neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 5 iunie 2001 şi 13 iulie 2004, precum şi violarea art. 6 § 1 CEDO în urma casării abuzive a hotărârii judecătoreşti din 5 iunie 2001 (printr-o scrisoare din 10 mai 2004).

În ceea ce priveşte pretenţia referitor la neexecutarea hotărârii de judecată din 5 iunie 2001, Curtea a notat că această hotărâre a fost casată în mai 2002 în urma procedurilor de revizuire. Luând în considerare jurisprudenţa sa cu privire la acest subiect (a se vedea Timofeyev c. Rusiei, nr. 58263/00, § 37, 23 octombrie 2003) şi faptul că durata de neexecutare a fost doar circa zece luni, Curtea nu poate constata că această durată a fost excesiv de lungă. Mai mult ca atât, reclamantul nu a prezentat nici o probă care ar fi indicat că hotărârea urma a fi executată în regim de urgenţă. Prin urmare, potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO, Curtea a respins această pretenţie ca vădit nefondată (a se vedea decizia Osoian c. Moldovei, nr. 31413/03, 28 februarie 2006).

Curtea a mai declarat inadmisibilă pretenţia formulată în temeiul art. 6 § 1 CEDO referitor la casarea abuzivă a hotărârii judecătoreşti din 5 iunie 2001, deoarece ea a fost depusă la Curte cu omiterea termenului de 6 luni.

Curtea a mai declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenţia cu privire la violarea art. 3 şi a art. 5 CEDO, deoarece din materialele de care dispune nu rezultă nici o aparenţă de violare a drepturilor garantate de aceste articole.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO  şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO din motivul neexecutării hotărârii judecătoreşti din 13 iulie 2004.

Curtea a acordat reclamantului EUR 12,000 cu titlu de prejudiciu material şi moral şi EUR 875 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către Elena BOTNARI, avocat din Chişinău.