18 03 2008

La 18 martie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea Dacia SRL c. Moldovei (cererea nr. 3052/04).

În această cauză, reclamantul a privatizat în 1999 hotelul „Dacia” în urma licitaţiei anunţate de către Departamentul Privatizării.

Hotelul „Dacia” a fost inclus în lista întreprinderilor de stat ce urmau a fi privatizare, în conformitate cu Legea cu privire la programul de privatizare pentru anii 1997-1998, adoptată la propunerea Guvernului. Departamentul Privatizării („Departamentul”), care era responsabil de aceasta, a creat o comisie de licitaţie. Această comisie a anunţat în presă despre privatizarea hotelului şi a stabilit ca preţ minim suma de MDL 20 de milioane (USD 2,006,782). Pentru a putea participa la licitaţie, fiecare participant trebuia să depună MDL 1 milion în contul Departamentului.

Predecesorul reclamantului, compania „Selikat-Mix” („S”) a participat la licitaţie, care a avut loc la 23 ianuarie 1999, a oferit MDL 20,150,000 şi a fost anunţat câştigător. Pentru a putea plăti această sumă, S. a încheiat un contract de împrumut a USD 2,2 milioane cu compania austriacă „Kungan Overseas Corp.”. La cererea lui S., la 29 ianuarie 1999, comisia de licitaţie a decis să extindă termenul de plată a sumei oferite la licitaţie până la 17 februarie 1999. S. a transferat MDL 20,150,000 în termenul indicat de comisia de licitaţie. La 18 februarie 1999, el a încheiat cu Departamentul contractul de cumpărare a hotelului. În iunie 1999, S. a fost reînregistrat ca „Dacia SRL” (compania reclamantă). La 13 septembrie 1999, compania reclamantă a cumpărat de la Primăria mun. Chişinău 0,21 ha de teren pe care era situat hotelul contra sumei de MDL 50,840 (EUR 4,395). Potrivit reclamantului, în anii ce au urmat după privatizare, el a investit sume mari pentru renovarea hotelului şi achiziţionarea mobilei şi a echipamentului.

În 2000, Procuratura Generală a iniţiat o urmărire penală pe faptul pretinsei privatizări ilegale a hotelului. Urmărirea penală a fost încetată la 30 august 2000, procuratura stabilind că nu au fost comise acte ilegale.

La 11 ianuarie 2003, Procuratura Generală a iniţiat o acţiune civilă în interesul Cancelariei de Stat împotriva reclamantului şi a Departamentului, solicitând anularea privatizării hotelului. Procurorul General nu a plătit taxa de stat la iniţierea acestor proceduri. La 6 iunie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a admis cererea Procurorului General şi a anulat decizia comisiei de licitaţie din 23 ianuarie 1999 şi contractul de vânzare a hotelului din 18 februarie 1999. Compania reclamantă a fost obligată să înapoieze hotelul Cancelariei de Stat, iar Ministerul Finanţelor a fost obligat să-i plătească companiei reclamante MDL 20,150,000 (EUR 1,219,055 la acea dată). Judecătoria Economică a ajuns la concluzia că privatizarea a fost ilegală din următoarele motive: (a) Cancelaria de Stat, care administra hotelul, nu şi-a dat acordul la privatizare; (b) S. (predecesorul companiei reclamante) nu a plătit toată suma în termen de 7 zile de la licitaţie, după cum era prevăzut de lege şi (c) preţul plătit a fost cu circa MDL 5 milioane (EUR 511,996) mai mic decât valoarea reală a hotelului. Instanţa a notat că decizia comisiei de licitaţie de extindere a perioadei de achitare a preţului a fost luată ultra vires. Totodată, instanţa nu a anulat decizia de extindere a termenului limită de achitare a preţului. Instanţa, de asemenea, a notat că S. a fost unicul participant la licitaţie, dar nu a indicat dacă aceasta era contrar legii. Instanţa a obligat ambele părţi să plătească câte o jumătate din taxa de stat, adică câte MDL 302,340 (EUR 18,291), stabilind că atât autorităţile naţionale, cât şi reclamantul au acţionat cu rea-credinţă. Instanţa a conchis că compania reclamantă ar fi contribuit la diminuarea preţului de privatizare, fără însa a aduce mai multe detalii.

Compania reclamantă a depus recurs la hotărârea din 6 iunie 2003. La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a notat că reclamantul a achitat MDL 50,000 (EUR 3,114) cu titlu de taxă de stat, în loc de MDL 453,100 (EUR 28,227). Reclamantul a solicitat permisiunea de a achita taxa de stat în termen de 3 luni, dar i s-au acordat doar 16 zile. La 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a refuzat să examineze recursul pe motiv că reclamantul nu a achitat întreaga sumă a taxei stat. Astfel, hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003 a devenit irevocabilă.

Ulterior, Procurorul General a iniţiat noi proceduri judiciare în interesul statului, solicitând anularea contractului încheiat între reclamant şi Primăria mun. Chişinău de cumpărare a lotului de pământ pe care era situat hotelul. Printr-o decizie irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 19 februarie 2004, cererea Procurorului General a fost satisfăcută.

La 25 iulie 2003, pentru executarea hotărârii din 6 iunie 2003, Comisia de transfer a bunurilor Dacia SRL către stat şi-a început activitatea. Până la 7 august 2003, hotelul a fost transferat noului proprietar, Cancelaria de Stat. La 29 iulie 2003, reclamantul a transmis titlul executor în baza hotărârii din 6 iunie 2003 Departamentului de executare a deciziilor judiciare.

Departamentul a cerut o interpretare a textului hotărârii din 6 iunie 2003. Reclamantul, de asemenea, a cerut o interpretare şi o reevaluare a sumei care i-a fost acordată prin hotărâre, luând în consideraţie efectele inflaţiei. La 8 octombrie 2003, Curtea de Apel Economică a adoptat o decizie explicativă în care a indicat că Ministerul Finanţelor este responsabil de restituirea preţului hotelului. Instanţa a respins cererea reclamantului. La 13 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărâre.

Hotărârea din 6 iunie 2003 a fost executată în rate în perioada între 13 aprilie şi 27 octombrie 2004.

Compania reclamantă a iniţiat proceduri judiciare împotriva Guvernului, solicitând compensaţii pentru prejudiciul cauzat, deoarece el era cumpărător de bună-credinţă a hotelului. Prejudiciul cerut de reclamant se ridica la MDL 16,157,774 (EUR 979,259 la acea dată). La 10 martie 2005, Curtea de Apel Economică a respins pretenţiile reclamantului. Instanţa a constatat inter alia că reclamantul nu poate pretinde că este cumpărător de bună-credinţă, deoarece el nu a plătit preţul hotelului în termen de 7 zile, după cum era prevăzut de lege şi că hotărârea din 6 iunie 2003 a stabilit complicitatea reclamantului la reducerea preţului hotelului. Instanţa a respins argumentul că statul a obţinut o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece exista o bază legală pentru sporirea bunurilor sale, şi anume contractul de cumpărare a hotelului încheiat cu reclamantul.

Reclamantul a depus recurs împotriva hotărârii din 10 martie 2005, solicitând amânarea plăţii taxei de stat până după pronunţarea hotărârii. La 4 mai 2005, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamantului de amânarea plăţii taxei de stat. Ea a informat reclamantul că cererea de recurs nu putea fi examinată, deoarece nu a fost achitată taxa de stat şi a stabilit un nou termen limită pentru aplata acesteia pentru 25 mai 2005. Reclamantul nu a achitat taxa de stat în acest termen.

În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns de violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, în urma anulării privatizării hotelului şi violarea art. 6 § 1 CEDO, din motivul inechităţii procedurilor şi limitării accesului la o instanţă.

Curtea a constatat în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Curtea a notat că nu s-a contestat de către părţi că reclamantul avea un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, în temeiul contractelor de cumpărare a hotelului şi a terenului. Curtea observă că, în urma adoptării hotărârilor de judecată în această cauză, reclamantul a pierdut proprietatea sa asupra hotelului şi a lotului de teren, precum şi diverse investiţii, şi a primit înapoi doar preţul iniţial plătit pentru hotel. În aceste circumstanţe, a existat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, care trebuie să fie considerată ca lipsire de proprietate. Curtea a reiterat că o lipsire de proprietate poate fi justificată doar dacă este operată în interesul public şi în condiţiile prevăzute de lege şi dacă satisface cerinţa proporţionalităţii între interesul general al comunităţii şi protejarea dreptului individual.

Curtea reaminteşte că instanţele naţionale au anulat privatizarea hotelului de către compania reclamantă din 3 motive, şi anume: reducerea preţului real al hotelului, lipsa acordului Cancelariei de Stat şi neachitarea preţului hotelului în termen de 7 zile de la licitaţie. S-a mai constatat că decizia comisiei de licitaţie de extindere a perioadei de achitare a preţului a fost luată ultra vires şi că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă.

Curtea nu vede nici un element de rea-credinţă în comportamentul reclamantului pe durata privatizării. În privinţa primului motiv de anulare a privatizării, Curtea notează că autorităţile au stabilit preţul iniţial al hotelului în sumă de MDL 20 de milioane, iar reclamantul a plătit adiţional MDL 150,000. Deşi instanţele naţionale s-au referit la o evaluare a hotelului în sumă de MDL 25 de milioane, Guvernul nu a prezentat Curţii o astfel de evaluare. Mai mult, în 2000, Procuratura Generală efectuase un control al legalităţii privatizării şi nu a găsit nereguli. Nu există nici o probă care ar dovedi că reclamantul ştia despre „preţul real”, iar preţul plătit de reclamant nu pare a fi, în mod rezonabil, într-atât de mic, încât să ridice îndoieli legitime de îmbogăţire fără justă cauză. Curtea mai notează că autorităţile nu au solicitat niciodată diferenţa între preţul de privatizare şi pretinsul preţ real, pentru a acoperi pretinsul prejudiciu adus interesului general al societăţii, dar mai degrabă au cerut anularea privatizării în întregime.

În privinţa celui de-al doilea motiv de anulare a privatizării, este adevărat că Cancelaria de Stat nu şi-a dat acordul formal la privatizare. Totuşi, Cancelaria de Stat este o parte a Guvernului care a oferit hotelul spre privatizare, ceea ce a fost prevăzut în legea publicată în Monitorul Oficial. Mai mult, fiind administrator al hotelului, ea trebuia să fi realizat că altcineva administra hotelul din 1999. Cu toate acestea, ea nu s-a plâns instanţelor de judecată până în 2003.

În ceea ce priveşte ultimul motiv de anulare a privatizării, Curtea notează că, deşi comisia de licitaţie a acţionat ultra vires la extinderea termenului limită de plată a preţului hotelului, nici o instanţă nu a anulat această decizie. Curtea a notat că, chiar admiţând că comisia de licitaţie a acţionat peste împuternicirile sale, doctrina „ultra vires” a fost aplicată în mod neproporţional circumstanţelor cauzei, deoarece hotelul a rămas în posesia statului până la achitarea deplină, ceea ce excludea orice acţiune abuzivă; reclamantul a depus MDL 1 milion în contul Departamentului, sumă care ar fi rămas ca compensaţie în caz de neachitare a întregii sume; instanţele naţionale nu au identificat nici un prejudiciu cauzat de termenul de achitare a preţului hotelului de către reclamant; nu se pune în discuţie că compania reclamantă avea nevoie de timp pentru a putea obţine resursele financiare necesare, ceea ce se demonstrează prin dificultatea Guvernului de a plăti aceeaşi sumă reclamantului, aceasta a fost realizat doar după 16 luni de la adoptarea hotărârii de judecată; iar regulile de licitaţie şi preţul hotelului au fost stabilite de către autorităţi, reclamantul fiind într-o poziţie de inegalitate, deoarece trebuia să accepte condiţiile stabilite de stat, ceea ce el a şi făcut.

În aceste circumstanţe, luând în consideraţie că iregularităţile în privatizarea hotelului erau formale şi nesusţinute şi nu erau comise din vina reclamantului, şi , chiar admiţând că lipsirea sa de proprietate putea să servească interesului general al societăţii, Curtea constată că nu a fost respectată o justă balanţă şi că reclamantul a suportat şi continuă să suporte o povară individuală şi excesivă. Prin urmare, a avut loc violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Curtea a mai constatat, cu cinci voturi pro şi două împotrivă, violarea art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că autorităţile de stat, inclusiv Cancelaria de Stat, erau împuternicite prin lege (art. 86 al Codului civil în vigoare la acea dată) să pretindă restituirea proprietăţii de stat fără limită în timp. Curtea a considerat că afectarea unei situaţii juridice care a devenit irevocabilă în virtutea termenului de prescripţie sau care – ca în această cauză –ar fi trebuit să devină irevocabilă dacă termenul de prescripţie ar fi fost aplicat fără discriminare în favoarea statului, este incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice.

Chestiunea privind satisfacţia echitabilă a fost rezervată pentru o hotărâre separată.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Vitalie NAGACEVSCHI, preşedintele organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.