13 02 2008

La 12 februarie 2008, Marea Cameră a Curţii Europene a pronunţat hotărârea Guja c. Moldovei (cererea nr. 14277/04), iar Secţiunea a Patra a Curţii – hotărârea Flux (nr. 4) c. Moldovei (cererea nr. 17294/04).

***

În cauza Guja c. Moldovei, reclamantul, Iacob GUJA, era şeful Secţiei relaţii cu mijloacele de informare în masă din cadrul Procuraturii Generale.

În ianuarie 2003, Preşedintele Republicii Moldova a vizitat Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, unde a fost pusă în discuţie problema presiunii exercitată de persoanele cu funcţii de răspundere pentru a soluţiona anumite dosare. Preşedintele a accentuat necesitatea luptei împotriva corupţiei şi a chemat instituţiile de drept să nu dea curs presiunii din partea persoanelor cu funcţii de răspundere.

Câteva zile mai târziu, reclamantul a transmis angajaţilor publicaţiei periodice „Jurnal de Chişinău” două scrisori parvenite în adresa Procuraturii Generale. Niciuna dintre aceste scrisori nu purtau semne care ar fi indicat că erau confidenţiale.

Prima scrisoare venea din partea vicepreşedintelui Parlamentului Republicii Moldova, dl Vadim MIŞIN, şi a fost expediată la 21 iunie 2002. Dl Mişin îi cerea Procurorului General să „intervină personal în cazul” a patru ofiţeri de poliţie acuzaţi de privaţiune ilegală de libertate şi de maltratare a deţinuţilor şi îi solicita să soluţioneze acest caz „în strictă conformitate cu legea”. După aceasta, urmărirea penală împotriva celor patru ofiţeri de poliţie a fost încetată.

Cea de-a doua scrisoare era din partea viceministrului Afacerilor Interne, dl Alexandru URSACHI. În scrisoare se releva faptul că unul dintre ofiţerii de poliţie menţionaţi în prima scrisoare a fost recunoscut culpabil de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 185 alin. 2, art. 193 alin. 2 şi art. 116 alin. 2 ale Codului penal. Acestuia i-a fost stabilită o pedeapsă în formă de amendă în sumă MDL 1,440, de plata căreia a fost absolvit în urma amnistiei. În scrisoare se mai menţiona că, în urma atestării la Comisia de Atestare a MAI, acestui ofiţer de poliţie i s-a permis în continuare activitatea în cadrul organelor afacerilor interne.

La 31 ianuarie 2003, publicaţia periodică „Jurnal de Chişinău” a publicat un articol intitulat „Vadim Mişin intimidează procurorii”, în care erau înserate cele două scrisori. În articol se descria iniţiativa de luptă împotriva corupţiei a Preşedintelui şi se nota că abuzul de putere devenise un fenomen de amploare în Moldova. Articolul făcea referire, cu titlu de exemplu, la aparentele încercări ale dlui Mişin de a proteja cei patru ofiţeri de poliţie.

După publicarea acestui articol şi a scrisorilor în publicaţia periodică „Jurnal de Chişinău”, la 3 martie 2003, reclamantul a fost eliberat din funcţia pe care o deţinea, pe motiv că ar fi răspândit documente confidenţiale fără a respecta procedura stabilită în cadrul Procuraturii Generale. Acţiunea de restabilire în funcţie a reclamantului a fost respinsă de către instanţele judecătoreşti ca neîntemeiată.

Nici Procuratura Generală şi nici vicepreşedintele Parlamentului, dl. V. Mişin, nu au contestat autenticitatea scrisorilor publicate în „Jurnal de Chişinău” sau veridicitatea informaţiei conţinute în articolul din 31 ianuarie 2003 şi nu au întreprins nici un fel de alte măsuri cu privire la acest subiect.  

La 30 martie 2004, dl Guja a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care pretindea încălcarea art. 10 al Convenţiei Europene (libertatea de exprimare), în urma concedierii pentru răspândirea celor două documente.

La 20 februarie 2007, Camera a Patra a CtEDO, a decis, în temeiul art. 30 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, să se desesizeze în favoarea Marii Camere a Curţii.

La 6 iunie 2007, au avut loc audieri în faţa Marii Camere a Curţii.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 al Convenţiei.

Curtea a notat că concedierea reclamantului pentru răspândirea scrisorilor constituie o ingerinţă a autorităţii publice în libertatea de exprimare, după cum aceasta este prevăzută în art. 10 § 1 CEDO. O asemenea ingerinţă va constitui violarea art. 10, decât dacă ea „era prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime conform para. 2 şi era „necesară într-o societate democratică” în vederea atingerii acelor scopuri.

Curtea a admis că ingerinţa era „prevăzută de lege” şi că urmărea scopul legitim de prevenire a divulgării informaţiei confidenţiale. Urmează a fi examinată chestiunea dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică, în particular dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopul urmărit.

Curtea reiterează că art. 10 se aplică, de asemenea, şi locurilor de muncă şi că funcţionarii publici beneficiază de dreptul la libertatea de exprimare. În acelaşi timp, Curtea este conştientă de faptul că angajaţii au faţă de angajatori o datorie de loialitate şi discreţie. Aceasta se aplică îndeosebi în cazul funcţionarilor publici (a se vedea De Diego Nafría v. Spain, nr. 46833/99, § 37, 14 martie 2002). Având în vedere natura funcţiei lor, funcţionarii publici adesea au acces la informaţii pe care guvernul, pentru diverse motive legitime, poate să dorească să le păstreze confidenţiale sau secrete. Astfel, datoria de discreţie a funcţionarilor publici va fi, în acest mod, una puternică.

Până la acest moment, Curtea nu a examinat cauze în care un funcţionar public ar fi dezvăluit o informaţie internă. În această măsură, această cauză ridică o nouă problemă care poate fi distinsă de ceea ce a fost constatat în cauza Stoll v. Switzerland ([GC], nr. 69698/01, 10 decembrie 2007), unde dezvăluirea a avut loc fără intervenţia unui funcţionar public. În acest sens, Curtea notează că un funcţionar public, în cadrul serviciului său, poate afla informaţii interne, inclusiv informaţii secrete, a căror divulgare sau publicare corespunde unui puternic interes public. Astfel, semnalarea către public, de către un funcţionar public sau un angajat, a conduitei ilegale sau a fărădelegilor de la locul de lucru, în anumite circumstanţe, poate să beneficieze de protecţie. Aceasta este situaţia când angajatul sau funcţionarul public implicat este unica persoană sau o parte a unei categorii restrânse de persoane, care este conştientă de ceea ce se petrece la locul de lucru şi, astfel, este cel mai bine plasată pentru a acţiona în interesul public, alertând angajatorul sau publicul larg.

Curtea va examina chestiunea dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică” prin prisma următoarelor elemente:

(i) Dacă reclamantul a dispus de căi alternative pentru divulgare. Curtea notează că nici legislaţia naţională, nici Regulamentul serviciului de presă al Procuraturii Generale nu conţineau prevederi referitoare la raportarea iregularităţilor de către angajaţi. Astfel, se pare că, cu excepţia superiorilor reclamantului, nu existau alte autorităţi cărora reclamantul le-ar fi putut raporta preocupările sale şi nu exista nici o procedură de raportare a acestor chestiuni. De asemenea, se pare că divulgarea se referea la conduita vicepreşedintelui Parlamentului, care era un oficial de rang înalt, precum şi la faptul că Procurorul General nu avea intenţia de a răspunde acelei scrisori, deşi trecuseră circa 6 luni de la primirea ei, şi se părea că el a cedat presiunii politice. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanţele acestei cauze, raportarea externă, chiar şi unui ziar, poate fi justificată.

(ii) Interesul public privind informaţia divulgată. Reclamantul a susţinut că nota dlui Mişin demonstra ingerinţa politică în administrarea justiţiei. Guvernul a argumentat că acţiunile dlui Mişin erau în conformitate cu Legea privind statutul deputatului în Parlament. În acest context, Curtea consideră necesar de a reitera că, într-o societate democratică, atât instanţele de judecată, cât şi autorităţile de urmărire penală, trebuie să fie libere de presiunea politică. Orice interpretare a oricărei legislaţii care stabileşte drepturile deputaţilor trebuie să respecte acest principiu.

Examinând nota pe care dl Mişin a expediat-o Procurorului General, Curtea nu poate să accepte că el a avut intenţia doar de a transmite scrisoarea ofiţerilor de poliţie organului competent, după cum a fost sugerat de către Guvern. Mai mult, având în vedere contextul şi limbajul folosit de dl Mişin, nu poate fi exclus faptul că scopul acestei note era să impună o presiune asupra Procuraturii Generale, indiferent de includerea în notă a frazei precum că cazul trebuia să fie soluţionat „în strictă conformitate cu legea”.

În acest context, Curtea notează că Preşedintele Republicii Moldova s-a pronunţat împotriva practicii de imixtiune a politicienilor la soluţionarea dosarelor penale şi că acest subiect a fost dezbătut pe larg de mass-media din Moldova. De asemenea, Curtea notează că rapoartele organizaţiilor neguvernamentale internaţionale (International Commission of Jurists, Freedom House şi Open Society Justice Initiative) se refereau la eşecul separării puterilor şi la lipsa independenţei judecătoreşti în Moldova. Curtea consideră că scrisorile divulgate de reclamant au o importanţă în subiecte precum separarea puterilor, comportamentul necorespunzător al politicienilor de rang înalt şi atitudinea Guvernului faţă de brutalităţile poliţiei. Nu există nici un dubiu că aceste chestiuni sunt foarte importante într-o societate democratică, despre care publicul are un interes legitim de a fi informat şi care cad sub incidenţa unei dezbateri politice.

(iii) Autenticitatea informaţiei dezvăluite. Este un fapt stabilit că scrisorile dezvăluite de reclamant ziarului „Jurnal de Chişinău” sunt autentice (para. 26 al hotărârii).

(iv) Prejudiciul cauzat Procuraturii Generale. Curtea consideră că interesul public de a avea informaţii despre presiunea necuvenită şi fărădelegile din Procuratura Generală era atât de important într-o societate democratică, încât el a cântărit mai greu decât menţinerea încrederii publicului în Procuratura Generală. În acest context, Curtea reiterează că discutarea deschisă a chestiunilor de preocupare publică este esenţială pentru o democraţie şi trebuie de avut în vedere importanţa deosebită de a nu descuraja membrii publicului de a-şi exprima opiniile vis-a-vis de aceste chestiuni (a se vedea Barfod v. Denmark, hotărâre din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, § 29).

(v) Dacă reclamantul a acţionat cu bună-credinţă. Reclamantul a argumentat că unicul motiv pentru care el a făcut publice acele scrisori a fost de a contribui la lupta împotriva corupţiei şi a traficului de influenţă. Pe de altă parte, Guvernul şi-a exprimat îndoiala privind buna-credinţă a reclamantului, argumentând inter alia că el nu a invocat aceste explicaţii în faţa instanţelor naţionale.

Având în vedere documentele de care dispune, Curtea nu găseşte nici un motiv de a crede că reclamantul a urmărit vreun avantaj personal, că a avut vreo supărare personală faţă de angajatorul său sau faţă de dl Mişin sau că ar fi avut vreun scop ulterior pentru acţiunile sale. Prin urmare, reclamantul a acţionat cu bună-credinţă.

(vi) Severitatea sancţiunii. Curtea notează că reclamantului i-a fost impusă cea mai severă sancţiune posibilă. Chiar dacă autorităţile puteau să aplice o sancţiune mai puţin severă, ele au ales să concedieze reclamantul, ceea ce, în mod incontestabil, este o măsură extrem de aspră. Această sancţiune nu numai că a influenţat în mod negativ cariera reclamantului, dar şi putea să aibă un efect serios de descurajare asupra altor angajaţi ai Procuraturii Generale, precum şi asupra funcţionarilor publici în general, şi să-i descurajeze în raportarea oricărui comportament nepotrivit.

Curtea observă că Guvernul a argumentat că, de fapt, reclamantul a furat scrisoarea care, din punctul lor de vedere, era secretă şi făcea parte dintr-un dosar penal. De asemenea, Guvernul a statuat că scrisoarea dlui Mişin nu a pus sub o presiune necuvenită Procurorul General. Aceasta era o comunicare normală între organele de stat şi nu avea nici o legătură cu decizia de a înceta urmărirea penală împotriva ofiţerilor de poliţie. În aceste circumstanţe, Curtea găseşte că este dificil de a justifica aplicarea unei sancţiuni atât de severe.

Concluzii. Având în vedere importanţa dreptului la libertatea de exprimare în privinţa chestiunilor de interes public, dreptul funcţionarilor publici şi a altor angajaţi de a raporta comportamentul ilegal şi fărădelegile de la locul de muncă, obligaţiile şi responsabilităţile angajaţilor faţă de angajatori şi dreptul angajatorilor de a-şi administra personalul, şi cântărind alte diferite interese implicate în această cauză, Curtea ajunge la concluzia că ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în particular dreptul său de a răspândi informaţii, nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a avut loc o violare a art. 10 al Convenţiei.

Curtea a acordat reclamantului EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu material şi moral şi EUR 8,413 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către Vladislav GRIBINCEA şi Vitalie ZAMA, membri ai organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.

***

În cauza Flux (nr. 4) c. Moldovei, reclamantul, ziarul Flux, a publicat la 6 decembrie 2002 un articol intitulat „Sabatul Parveniţilor”. În acest articol, ziarul se referea la pretinsa îmbogăţire peste noapte a Preşedintelui Parlamentului, Eugenia OSTAPCIUC, şi a liderului fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor, Victor STEPANIUC. Ideea principală a articolului era că, înainte de a deveni persoane publice, ei erau simpli cetăţeni, fără o avere considerabilă, însă, după victoria comuniştilor, averea lor a crescut semnificativ. Articolul conţinea, printre altele, următorul pasaj: „Cine era Victor Stepaniuc înainte de a prinde deputăţia? Un simplu învăţătoraş de limba rusă din satul Costeşti. Modest la intelect şi puţin isteric. Cine este el acum? Nu este numai un fel de Sulla al Parlamentului, adică un dictator peste fracţiunea PCRM, fără aprobarea căruia nu zboară nici muştele prin clădirea fostului Comitet Central, ci şi un afacerist prosper. Este dealer la combinatul de tutun din Chişinău, scoate profituri enorme din vânzarea ţigărilor, are microbuze, controlează ruta Chişinău - Ialoveni şi în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean – cu cravată de mătase, cu straie italieneşti, pantofi nemţeşti şi negru sub unghii”.

La 12 decembrie 2002, Victor Stepaniuc a înaintat o acţiune împotriva ziarului şi autorului articolului, prin care pretindea că pasajul „adică un dictator peste fracţiunea PCRM, fără aprobarea căruia nu zboară nici muştele prin clădirea fostului Comitet Central, ci şi un afacerist prosper. Este dealer la combinatul de tutun din Chişinău, scoate profituri enorme din vânzarea ţigărilor, are microbuze, controlează ruta Chişinău - Ialoveni şi în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean – cu cravată de mătase, cu straie italieneşti, pantofi nemţeşti şi negru sub unghii” nu corespundea realităţii şi îi lezează onoarea şi demnitatea, solicitând dezminţirea ei şi compensaţii morale pentru defăimarea sa. Dl Stepaniuc nu a achitat taxa de stat, nu s-a prezentat la nici o şedinţă de judecată şi nici nu a fost reprezentat în instanţa de judecată.

Cauza a fost repartizată spre examinare judecătorului I.M., preşedintele de atunci al Judecătoriei Buiucani.

În apărarea sa, ziarul a prezentat instanţei de judecată copia unor scrisori deschise adresate Preşedintelui Republicii Moldova de către o companie de transport, în care dl Stepaniuc era acuzat de comiterea mai multor iregularităţi. La 17 februarie 2003, ziarul a solicitat amânarea examinării cauzei până la data când va putea obţine de la Serviciul de Informaţie şi Securitate copia actului de control efectuat la Combinatul de tutun, care demonstra implicarea dlui Stepaniuc în afacerile ilegale în business-ul cu tutun. Instanţa de judecată a respins această cerere, fără a motiva acţiunea sa. Şedinţe de judecată în această cauză au mai avut loc la 24 şi 26 martie 2003 şi la 15 aprilie 2003.

La 30 aprilie 2003, judecătorul I.M. a examinat cauza în absenţa părţilor şi a admis integral cererea de chemare în judecată. Instanţa a obligat ziarul şi autorul articolului să plătească dlui Stepaniuc MDL 3,600 (EUR 228 la acea dată) şi, respectiv, MDL 1,800 (EUR 114 la acea dată), precum şi să publice o dezminţire a pasajului de mai sus în termen de 15 zile.

Instanţa de judecată inter alia a conchis că „denumirea, textul şi sensul informaţiei publicate despre reclamant se impun a fi calificate ca defăimătoare, deoarece pârâţii fără a invoca careva probe au răspândit informaţii cu caracter factologic. … Pe parcursul judecării cauzei instanţa a acordat pârâţilor posibilitatea de a prezenta dovezi plauzibile în confirmarea faptelor publicate despre Victor Stepaniuc, însă nici redacţia ziarului, nici autorul articolului nu au adus nici o dovadă care ar confirma veridicitatea informaţiei răspândite. … În cazul dat informaţia răspândită de pârâţi nu poate fi încadrată şi tratată ca o afirmaţie de opinie şi prin urmare nu poate fi protejată prin prisma Convenţiei”. La stabilirea cuantumului daunei morale, instanţa a ţinut cont de „atacul vehement” întreprins de pârâţi şi tirajul sporit al ziarului.

În cererea de apel împotriva hotărârii din 30 aprilie 2003, ziarul Flux a susţinut că declaraţiile publicate constituiau judecăţi de valoare, care se bazau pe fapte. În plus, ziarul susţinea că judecătorul I.M. nu a fost independent şi imparţial din cauza legăturilor sale apropriate cu dl Stepaniuc şi Partidul Comunist, precum şi din cauza comportamentului său în toate dosarele între dl Stepaniuc şi Flux. La 26 iunie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul reclamantului ca neîntemeiat.

În cererea sa de recurs, ziarul a reiterat acuzaţiile sale de lipsă a independenţei şi imparţialităţii judecătorului I.M., precum şi a anexat copia actului de control efectuat de Serviciul de Informaţie şi Securitate la Combinatul de tutun, care demonstra implicarea ilegală a dlui Stepaniuc în afacerile cu tutun. La 5 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a redus compensaţia care urma a fi achitată dlui Stepaniuc de către ziar şi autorul articolului până la MDL 1,350 şi, respectiv, MDL 180. Instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor suplimentare anexate la dosar.

În faţa Curţii, ziarul Flux  pretindea violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare), prin obligarea sa la plata despăgubirilor şi publicarea dezminţirilor în cauza în defăimare intentată de dl Stepaniuc.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Ea a notat că, în această cauză, a existat o ingerinţă în libertatea de exprimare a ziarului reclamant, care era „prevăzută de lege” şi urmărea „un scop legitim” de protecţie a reputaţiei dlui Stepaniuc, însă care nu era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a notat că ziarul Flux a fost obligat la plata despăgubirilor, deoarece nu a putut demonstra veridicitatea pasajului publicat despre dl Stepaniuc. În opinia Curţii, pasajul urmează a fi divizat în trei grupe de declaraţii: prima viza implicarea dlui Stepaniuc în afacerile de transport, a doua – în afacerile de tutun şi a treia - din descrierea dlui Stepaniuc la începutul şi sfârşitul pasajului.

În ceea ce priveşte prima grupă de declaraţii, este clar că ea reprezintă fapte şi că ziarul trebuia să-i demonstreze veridicitatea. Totuşi, ziarul a prezentat instanţelor naţionale copii ale unor scrisori deschise adresate Preşedintelui de către o companie de transport, care îl acuza pe dl Stepaniuc de abuz de putere. Cu toate acesta, instanţele naţionale nu au acordat nici o importanţă aceste dovezi şi se pare că le-au tratat ca irelevante.

Referitor la cea de-a doua grupă de declaraţii, Curtea consideră că ea, de asemenea, reprezintă fapte şi notează că reclamantul a cerut de câteva ori amânarea şedinţelor de judecată în vederea prezentării actului serviciului secret privind pretinsa implicare a dlui Stepaniuc în activităţi ilegale în afaceri cu tutun. În pofida acestui fapt, instanţele de judecată nu numai că au respins cererile reclamantului fără a da careva motive, dar chiar după primirea copiei actului serviciului secret, Curtea Supremă de Justiţie nu a menţionat în hotărârea sa dacă îl acceptă sau îl respinge.

Curtea reiterează că, cerând reclamantului să dovedească adevărul declaraţiilor sale, iar în acelaşi timp privându-l de o posibilitate efectivă de a aduce probe în susţinerea declaraţiilor sale sau ignorând probele prezentate, constituie o ingerinţă disproporţionată în dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea, spre exemplu, Busuioc v. Moldova, nr. 61513/00, § 88, 21 decembrie 2004 şi Savitchi v. Moldova, nr. 11039/02, § 59, 11 octombrie 2005).

În ceea ce priveşte cea de-a treia grupă de declaraţii, ea constituie judecăţi de valoare. Curtea a reamintit că existenţa faptelor poate fi demonstrată, pe când cerinţa de a demonstra că judecăţile de valoare corespund adevărului este irealizabilă şi afectează libertatea de opinie, care este un element fundamental garantat de art. 10 CEDO.

Curtea observă anumite stranietăţi în modul în care s-au derulat procedurile în faţa instanţelor naţionale. Astfel, Curtea notează o serie de elemente care, fiind examinate cumulativ, au dus la o asemenea concluzie. În particular, acţiunea dlui Stepaniuc a fost examinată în pofida faptului că el nu a achitat taxa de stat. Mai mult, el nu numai că nu a apărut în faţa instanţei de judecată, dar nici măcar nu a fost reprezentat. În acelaşi timp, cererea reclamantului de amânare a şedinţei a fost respinsă fără nici un motiv. Curtea de Apel Chişinău şi Curtea Supremă de Justiţie nu s-au expus asupra pretenţiilor reclamantului cu privire la pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a judecătorului I.M.

Luând în consideraţie circumstanţele de mai sus, faptul că pasajul contestat a fost publicat de un jurnalist în contextul dezbaterii unei probleme de interes public şi că reclamantul în procedurile naţionale era un politician de rang înalt, Curtea a conchis că ingerinţa în libertatea de exprimare a ziarului nu a fost „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a acordat ziarului Flux EUR 100 (echivalentul în euro la ziua pronunţării hotărârii naţionale a compensaţiilor acordate dlui Stepaniuc şi a taxei de stat) cu titlu de daune materiale, EUR 3,000 cu titlu de daune morale şi EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Vladislav GRIBINCEA, membru al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.