15 01 2008

La 15 ianuarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârile sale în cauzele Ceachir c. Moldovei (cererea nr. 11712/04), Rusu c. Moldovei (cererea nr. 3479/04) şi Cravcenco c. Moldovei (cererea nr. 13012/02).

În cauza Ceachir c. Moldovei, reclamanţii, Gheorghe Ceachir şi Ion Ceachir, sunt fraţi ai căror părinţi au fost persecutaţi de către autorităţile sovietice şi averea lor a fost confiscată. Ulterior, ei au fost reabilitaţi.

La 2 august 2002, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare împotriva Ministerului Finanţelor (Ministerul) în vederea restituirii prejudiciului cauzat prin confiscarea averii. La 27 mai 2003, Judecătoria sectorului Râşcani, mun. Chişinău, a satisfăcut pretenţiile reclamanţilor şi a obligat Ministerul la plata către fiecare dintre ei a sumei de MDL 150,500 (EUR 8,988 la acea dată). Judecătoria sectorului Râşcani a emis un titlu executor.

La 14 august 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul Ministerului şi a menţinut hotărârea din 27 mai 2003. Reprezentantul Ministerului nu a fost prezent la acea şedinţă.

La 29 august 2003, Ministerul a înaintat recurs la Curtea Supremă a Justiţiei, datat din 28 august 2003. La 15 septembrie 2003, vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie a restituit cererea de recurs Ministerului, pe motiv că a fost depusă fără plata taxei de stat. De asemenea, el a informat Ministerul că poate depune o nouă cerere de recurs după lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru declararea lui.

La 1 octombrie 2003, executorul judecătoresc a primit titlul executor din 27 mai 2003 şi, la 7 octombrie 2003, a solicitat Ministerului să-l execute.

La 18 noiembrie 2003, Ministerul a expediat o scrisoare Curţii Supreme de Justiţie în care a argumentat că, potrivit legii cu privire la taxa de stat, el era scutit de la plata taxei de stat la examinarea recursului. La 8 decembrie 2003, Ministerul a depus la Curtea Supremă de Justiţie o nouă cerere de recurs împotriva deciziei din 14 august 2003. Această cerere era identică cu cea depusă la 29 august 2003 şi în această cerere era menţionată aceeaşi dată - 28 august 2003. Ministerul nu a solicitat repunerea în termenul legal de depunere a recursului şi nici nu s-a referit la plata taxei de stat. La 20 mai 2004, reclamanţii au depus la Curtea Supremă de Justiţie o referinţă cu privire la recursul Ministerului în care s-au referit inter alia la omiterea termenului de depunere a cererii de recurs.

La 26 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţia a casat hotărârile din 27 mai şi 14 august 2003 şi a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria Sângerei. În decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie a menţionat expres că cererea de recurs a fost depusă la 8 decembrie 2003.

La 4 octombrie 2004, Judecătoria Sângerei a satisfăcut parţial pretenţiile reclamanţilor şi a acordat fiecăruia dintre ei câte MDL 36,250 (EUR 2,402 la acea dată). Cererea de apel a reclamanţilor a fost respinsă de Curtea de Apel Bălţi pe motiv că a fost depusă cu omiterea termenului legal de depunere a apelului. În urma recursului reclamanţilor, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel Bălţi şi a dispus reexaminarea apelului. În urma reexaminării, Curtea de Apel Bălţi a respins apelul reclamanţilor împotriva hotărârii din 4 octombrie 2004. La 9 noiembrie 2005, pe parcursul examinării cauzei la Curtea Supremă de Justiţie, reclamanţii au solicitat retragerea recursului şi încetarea procedurii. Curtea Supremă de Justiţie a admis retragerea recursului în aceeaşi zi. Ulterior, reclamanţii au solicitat anularea încheierii Curţii Supreme de Justiţie din 9 noiembrie 2005, însă fără succes.

La 28 martie 2007, executorul judecătoresc a executat hotărârea de judecată din 4 octombrie 2004 şi a plătit fiecărui reclamant câte MDL 36,250.

În faţa Curţii, reclamanţii pretindeau violarea art. 6 § 1 al Convenţiei (dreptul la un proces echitabil) prin faptul că, la 26 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 27 mai 2003 în urma unui recurs depus peste termen, fără a-şi motiva decizia sa în acest sens.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenţiei. Curtea a notat că, potrivit art. 434 al Codului de procedură civilă (CPC), recursul se declară într-un termen de 2 luni, iar acest termen este de decădere şi nu poate fi restabilit. Acest termen se calculează de la data pronunţării deciziei sau de la data când partea a luat cunoştinţă de hotărâre. Curtea notează că, în această cauză, reprezentantul Ministerului a lipsit la şedinţa de judecată în faţa Curţii de Apel Chişinău, la care s-a pronunţat decizia din 14 august 2003. În absenţa oricăror probe privind data când Ministerul a luat cunoştinţă de hotărârea din 14 august 2003, Curtea va calcula termenul de 2 luni din data la care, aparent, Ministerul cunoştea despre această hotărâre (data la care Ministerul a depus recursul – 29 august 2003). Astfel, termenul limită de declarare a recursului a expirat la 29 octombrie 2003. Guvernul a argumentat că, la 13 noiembrie 2003, Ministerul a expediat o scrisoare Curţii Supreme de Justiţie pentru a clarifica chestiunea cu privire la plata taxei de stat. Totuşi, Curtea observă că această scrisoare pare a fi expediată după expirarea termenului de 2 luni prevăzut de art. 434 al CPC, iar art. 434 prevede expres că termenul de 2 luni nu poate fi restabilit.

Curtea acordă o deosebită importanţă faptului că, în pofida referinţei reclamanţilor din 20 mai 2004 în care se invoca depăşirea termenului de declarare a recursului, Curtea Supremă nu a motivat respingerea acestui argument şi se pare că l-a tratat ca fiind irelevant. În final, Curtea notează că în hotărârea sa din 26 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a specificat expres că ea a examinat recursul Ministerului depus la 8 decembrie 2003, şi nu recursul depus la 29 august 2003.

Curtea a menţionat că ea a examinat deja situaţii similare în cauzele Popov c. Moldovei (nr. 2) (6 decembrie 2005) şi Melnic c. Moldovei (14 noiembrie 2006), în care ea a constatat că, prin lipsa motivării admiterii actului de procedură depus peste termen, instanţele de judecată naţionale au încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.

Curtea a acordat reclamanţilor următoarele sume: cu titlu de prejudiciu material - fiecărui reclamant câte EUR 6,586 (diferenţa dintre sumele acordate de hotărârea Judecătoriei sectorului Râşcani din 27 mai 2003 şi hotărârea Judecătoriei Sângerei din 4 octombrie 2004), în calitate de prejudiciu propriu-zis, şi câte EUR 7,279 fiecărui reclamant, în calitate de venit ratat calculat în modul stabilit de art. 619 Cod civil; suma totală de EUR 3,600 cu titlu de prejudiciu moral şi suma totală de EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamanţii au  fost reprezentaţi la CtEDO de către dl Vladislav GRIBINCEA, membru al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.

*  *  *

În cauza Rusu c. Moldovei, reclamantul, Valeriu RUSU, se plângea de neexecutarea unei hotărâri de judecată definitive din 25 aprilie 2002 privind obligarea Consiliului local Feteşti de a-i aloca un teren de pământ cu suprafaţa de 1.09 ha. Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit executorie după 15 zile. Hotărârea judecătorească nu a fost executată nici până astăzi.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii), deoarece hotărârea din 25 aprilie 2002 nu a fost executată timp de 5 ani şi 7 luni.

Curtea a acordat reclamantului EUR 1,217 (valoarea exprimată în bani a lotului de pământ, estimată de Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru) cu titlu de daune materiale, EUR 1,800 cu titlu de daune morale şi EUR 30 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

*  *  *

În cauza Cravcenco c. Moldovei, reclamanta, Elena CRAVCENCO, era angajată la Teatrul Republican Muzical – Dramatic “B.P. Haşdeu” din Cahul (angajatorul).

1. Primul set de proceduri

La 22 octombrie 2006, reclamanta a fost concediată. Ea a iniţiat proceduri judiciare, solicitând restabilirea în funcţie. La 5 februarie 1997, Judecătoria sectorului Cahul a dispus restabilirea reclamantei la locul de muncă. În urma refuzului angajatorului de a se conforma hotărârii de judecată, reclamanta s-a plâns Ministerului Culturii (Ministerul) la 6 februarie 1997. Ministerul a asigurat-o că angajatorul se va conforma hotărârii de judecată.

Reclamanta a fost restabilită la locul de muncă la 31 martie 1997. În pofida acestui fapt, o altă persoană continua să fie menţionată în lista statelor de personal în calitate de contabil-şef.

La 3 iunie 1997, Tribunalul Cahul a casat hotărârea Judecătoriei judecătoriei Cahul din 5 februarie 1997. Instanţa a emis hotărârea motivată şase luni mai târziu.

La 3 iunie 1997, reclamanta a fost concediată din nou. La 26 august 1998, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia din 3 iunie 1997 şi a menţinut hotărârea din 5 februarie 1997.

La 15 septembrie 1998, ordinul de concediere din 3 iunie 1997 a fost anulat; concomitent, reclamanta a fost concediată din nou.

2. Cel de-al doilea set de proceduri

Procuratura a iniţiat proceduri judiciare în interesul reclamantei, solicitând anularea ordinului de concediere din 15 septembrie 1998. La 16 septembrie 1998, Judecătoria sectorului Cahul a solicitat iniţierea urmăririi penale împotriva angajatorului, deoarece cel din urmă se opunea executării hotărârii din 5 februarie 1997. Judecătoria sectorului Cahul a adresat astfel de cereri de încă 2 ori, la 26 mai 1999 şi 27 iulie 1999. Această instanţă de judecată a informat Ministerul de 2 ori – la 17 iulie 1999 şi 27 iulie 1999 – că angajatorul refuză să execute hotărârea în favoarea reclamantei din 5 februarie 1997.

La 6 aprilie 1999 şi 13 decembrie 1999, executorul judecătoresc a confirmat că reclamanta nu a fost de facto restabilită la locul de muncă în modul potrivit. Angajatorul a prezentat instanţei de judecată un alt ordin, datat din 26 martie 1999, prin care se anula concedierea reclamantei din 15 septembrie 1998.

La 17 iulie 1999, reclamanta a fost concediată din nou . La 8 decembrie 1999, Judecătoria sectorului Cahul a anulat ordinul din 17 iulie 1999 şi a dispus restabilirea imediată a reclamantei în funcţie.

La 11 decembrie 1999, angajatorul a adoptat un alt ordin (primul ordin din 11 decembrie 1999), potrivit căruia reclamanta a fost restabilită în funcţia de contabil principal. La 1 februarie 2000, angajatorul a adoptat un nou ordin, potrivit căruia funcţia de contabil-şef nu va mai exista după 2 aprilie 2000. La 2 februarie 2000, reclamanta a fost informată că a fost adoptat un nou ordin, datat din 11 decembrie 1999 (cel de-al doilea ordin din 11 decembrie 1999), care a fost înregistrat cu acelaşi număr ca şi ordinul precedent din aceeaşi dată, prin care reclamanta a fost restabilită în funcţia iniţială de contabil-şef. De asemenea, ea a fost avertizată că funcţia sa va fi lichidată începând cu 2 aprilie 2000.

La 15 februarie 2000, Tribunalul Cahul a menţinut hotărârea din 8 decembrie 1999.

Reclamanta a iniţiat noi proceduri judiciare, solicitând anularea ordinului din 1 februarie 2000, ca fiind ilegal. La 19 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Cahul a declarat nul primul ordin din 11 decembrie 1999 (ordinul nr. 1, prin care reclamanta a fost restabilită în funcţia de contabil principal) şi a declarat valid cel de-al doilea ordin, cu acelaşi număr şi adoptat la aceeaşi dată (ordinul nr. 2, prin care reclamanta a fost restabilită în funcţia iniţială de contabil-şef). La 24 august 2000, Tribunalul Cahul a casat această hotărâre, adoptând concomitent o nouă decizie, prin care, de asemenea a anulat primul ordin şi a menţinut cel de-al doilea ordin. La 10 octombrie 2000, Curtea de Apel Cahul a casat ambele hotărâri şi a dispus rejudecarea deplină a cauzei.

3. Cel de-al treilea set de proceduri – reexaminarea întregii cauze

La 5 martie 2001, Judecătoria sectorului Cahul a dispus restabilirea reclamantei în funcţia de contabil-şef. La 30 octombrie 2001, Tribunalul Chişinău a casat această hotărâre, a încetat procesul în privinţa anulării ordinului din 1 februarie 2000 şi a dispus rejudecarea cauzei în privinţa anulării ordinului din 11 decembrie 1999, restabilirii de facto a reclamantei la locul de muncă şi plata salariului pentru perioada lipsei forţate de la locul de muncă. Recursul reclamantei a fost respins de Curtea de Apel a Republicii Moldova la 15 ianuarie 2002.

La 14 iunie 2002, Judecătoria sectorului Cahul a încetat procesul în privinţa în privinţa anulării ordinului din 11 decembrie 1999 şi a restabilirii de facto a reclamantei la locul de muncă, pe motiv că examinarea acestor chestiuni ţinea de competenţa instanţei de contencios administrativ. În urma cererii de apel a reclamantei, la 13 iulie 2004, Tribunalul Comrat a casat încheierea din 14 iunie 2002 şi a dispus rejudecarea cauzei, notând că părţile nu au fost informate despre data şedinţei şi nu le-a fost expediată o copie a încheierii.

La 12 aprilie 2005, Judecătoria Cahul a constatat că restabilirea în funcţie a reclamantei a fost dispusă de 3 ori prin hotărâri de judecată definitive (din 5 februarie 1997, 8 decembrie 1999 şi 15 februarie 2002) şi că reclamanta a fost restabilită în funcţia sa la 11 decembrie 1999 într-un mod potrivit. Instanţa a admis pretenţia reclamantei privind plata salariului pentru perioada lipsei forţate de la locul de muncă din 15 februarie 2000 până la 25 august 2000, dată la care reclamanta a fost concediată printr-un ordin pe care ea nu l-a contestat în instanţa de judecată. Reclamanta a susţinut că ea nu a fost informată despre ordinul din 25 august 2000, iar acest ordin nu a fost niciodată prezentat în instanţele de judecată. La 17 aprilie 2006, Judecătoria Cahul a admis parţial pretenţiile reclamantei şi a constatat că angajatorul nu i-a achitat salariul pentru anumite perioade în anul 2000 şi a declarat valid cel de-al doilea ordin din 11 decembrie 1999.

Reclamanta a prezentat certificate medicale care confirmau că, pe durata procedurilor, de câteva ori ea a fost internată în spital.

Potrivit unui certificat din partea oficiului Cahul al Departamentului de executare a deciziilor judiciare, la 3 martie 2006, reclamanta a primit MDL 1,680 în contul salariului pe anul 1999.

Potrivit unei scrisori a Ministerului Justiţiei, datată din 26 iunie 2006 şi adresată Agentului Guvernamental, cererea de apel a reclamantei a fost expediată Curţii de Apel Cahul la 19 mai 2006. Curtea de Apel a expediat dosarul Curţii Supreme de Justiţie, informând-o despre imposibilitatea examinării apelului, deoarece toţi judecătorii Curţii de Apel Cahul au luat deja parte anterior la examinarea acestei cauze. Cauza a fost transferată la Curtea de Apel Chişinău, care, la 1 noiembrie 2006, a menţinut hotărârea din 17 aprilie 2006. Această decizie a fost, de asemenea, menţinută de Curtea Supremă de Justiţie la 25 aprilie 2007 printr-o decizie irevocabilă.

În faţa Curţii, reclamanta pretindea violarea art. 6 § 1 al Convenţiei (dreptul la un proces echitabil) prin faptul că durata procedurilor judiciare, inclusiv neexecutarea hotărârii din 26 august 1998, a fost excesiv de lungă. Reclamanta mai pretindea violarea art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi a art. 17 (interzicerea abuzului de drept) ale Convenţiei, deoarece sistemul judiciar din Moldova a fost ineficient şi a lucrat împotriva intereselor ei.

Curtea a declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenţia formulată în temeiul art. 17 CEDO, deoarece la dosar nu a fost anexată nici o probă în susţinerea acestei pretenţii.

Curtea a mai declarat inadmisibilă, ca depusă cu omiterea termenului de 6 luni, pretenţia cu privire la neexecutarea hotărârii din 5 februarie 1997 (menţinută prin decizia Curţii Supreme de Justiţie la 26 august 1998) şi din 8 decembrie 1999, deoarece instanţele naţionale au constatat că reclamanta a fost restabilită în funcţie prin ordinul din 11 decembrie 1999, iar cererea reclamantei la CtEDO a fost depusă la 11 februarie 2002, astfel pretenţia fiind invocată la CtEDO peste mai mult de 2 ani după executarea hotărârilor.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenţiei. Curtea a reiterat că durata rezonabilă a procedurilor trebuie să fie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi a autorităţilor relevante şi ce era important pentru reclamant.

Curtea a conchis că toate cele 3 proceduri iniţiate de reclamantă vizau acelaşi subiect, şi anume restabilirea sa în funcţie şi obţinerea compensaţiilor. Prin urmare, Curtea va examina procedurile ca un tot întreg. Curtea notează că, în această cauză, reclamanta a iniţiat proceduri judiciare în octombrie 1996 care s-au finalizat la 25 aprilie 2007. De asemenea, ea notează că Moldova a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997 şi, prin urmare, aceasta este data de la care va fi calculată durata procedurilor. Astfel, perioada care rezultă este de aproximativ 9 ani şi 7 luni.

Complexitatea cauzei. Curtea nu consideră că acest caz a fost dificil din punct de vedere factologic sau legal. De fapt, în urma adoptării deciziei irevocabile a Curţii Supreme de Justiţiei în august 1998, cauza s-a axat pe executarea acestei hotărâri, ceea ce nu cerea un lucru îndelungat asupra cauzei. Existenţa unui număr mare de hotărâri a fost rezultatul modului în care instanţele au gestionat cauza, dar nu a complexităţii în sine a cauzei. Curtea reiterează că „deşi nu este în măsură să analizeze calitatea jurisprudenţei instanţelor naţionale, ea consideră că, atât timp cât trimiterea cauzelor la reexaminare este de obicei dispusă în urma erorilor comise de instanţele inferioare, repetarea acestora mai mult decât într-un set de proceduri dezvăluie o deficienţă serioasă a sistemului judiciar” (a se vedea Wierciszewska v. Poland, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Pavlyulynets v. Ukraine, nr. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005)

Comportamentul reclamantei. Reclamanta nu pare să fi contribuit în nici o măsură la durata procedurilor, în afară de folosirea drepturilor sale procedurale. Guvernul a prezentat 3 cereri ale reclamantei prin care aceasta solicita amânarea cauzei. Curtea a notat că nu s-a demonstrat că şedinţele de judecată au fost amânate în urma acestor cereri, iar chiar dacă aceasta s-a întâmplat, aceste cereri reprezintă o parte nesemnificativă pentru întreaga perioadă şi par a fi motivate prin certificate medicale.

Comportamentul autorităţilor. Curtea notează câteva perioade de inactivitate ale instanţelor naţionale la examinarea prezentei cauze, spre exemplu, între 30 octombrie 2001, când Tribunalul Chişinău a dispus rejudecarea cauzei, şi 13 iulie 2004, când Tribunalul Comrat a examinat cauza din nou. Hotărârea adoptată în acea perioadă, din 14 iunie 2002, fără citarea părţilor, nu poate fi considerată un act judecătoresc potrivit, deoarece a fost adoptată în lipsa oricăror garanţii ale unui proces echitabil şi ridică dubii serioase privind autenticitatea sa, prin urmare ea este irelevantă.

Altă perioadă de inactivitate este, aparent, între 12 aprilie 2005, când Judecătoria Cahul a reexaminat cauza şi a adoptat hotărârea sa pe fondul cauzei, şi 17 aprilie 2006, când a fost adoptată următoarea hotărâre de judecată. Deşi Curtea ia în consideraţie dificultatea cauzată de faptul că toţi judecătorii Curţii de Apel Cahul au luat deja parte la examinarea anterioară a acestei cauze şi că dosarul trebuia transferat în altă instanţă, ea, de asemenea, reaminteşte lipsa complexităţii chestiunii date, precum şi faptul că cauza fusese deja examinată de un considerabil număr de ori în diverse instanţe.

Curtea consideră că autorităţile statului nu au întreprins suficiente măsuri în vederea executării hotărârii judecătoreşti în favoarea reclamantei într-un termen rezonabil. Trebuie de notat faptul că, în această cauză, persoana care nu executa hotărârea de judecată era directorul teatrului care era direct subordonat şi finanţat de Minister. Prin urmare, statul dispunea de numeroase posibilităţi pentru a obliga angajatorul de a se conforma hotărârii de judecată. Deşi au existat câteva tentative de a sancţiona directorul teatrului, acestea s-au limitat la amenzi administrative relativ mici, iar urmărirea penală nu a avut nici un rezultat.

Ce era important pentru reclamant. În final, Curtea notează că procedurile vizau un subiect deosebit de important pentru reclamantă, şi anume angajarea sa. Legislatorul a confirmat importanţa acestor proceduri pentru angajaţi, prevăzând-o expres în legislaţia privind examinarea urgentă şi cu prioritate a litigiilor de angajare şi privind executarea imediată a hotărârilor referitoare la restabilirea la locul de muncă. Curtea consideră că instanţele naţionale nu au dat dovadă de suficientă diligenţă, care este cerută atât de legislaţia naţională, cât şi de art. 6 § 1 al Convenţiei.

Concluzie. În lumina celor expuse mai sus, în primul rând perioadele menţionate de inactivitate şi durata excesivă a procedurilor în litigiul de angajare şi luând în consideraţie ceea ce era important pentru reclamant, Curtea conchide că cerinţa „termenului rezonabil” consfinţită de art. 6 § 1 CEDO nu a fost respectată în această cauză.

 Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 al Convenţiei. Curtea a notat că, în pofida numeroaselor acţiuni întreprinse de autorităţi în vederea executării hotărârilor în favoarea reclamantei, aceasta nu a dispus de nici un mijloc pentru a accelera procedurile sau de a obţine compensaţii.

Curtea a acordat reclamantei EUR 3,000 cu titlu de daune morale şi EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamanta a fost reprezentată la CtEDO de către Ion MANOLE, avocat din Chişinău.

*  *  *

Hotărârile CtEDO în aceste cauze, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curţii (http://www.echr.coe.int/).