28 11 2007

La 27 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârile Popovici c. Moldovei (cererea nr. 289/04 şi 41194/04) şi Timpul Info-Magazin şi Anghel c. Moldovei (cererea nr. 42864/05).

*  *  *

În cauza Popovici c. Moldovei, reclamantul, Petru POPOVICI, cunoscut ca „Micu”, a fost acuzat că în anii 2000 şi 2001, împreună cu alte 10 persoane, a comis mai multe infracţiuni. La 12 noiembrie 2001, reclamantul a fost arestat.

La 22 octombrie 2002, şapte dintre persoanele de mai sus au fost condamnate prin sentinţa irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie. Reclamantul şi alte două persoane au fost judecaţi separat. Reclamantul a fost acuzat de constituirea şi conducerea unei grupări criminale, de tentativa de omor a cinci persoane, de omorul a trei persoane, de privarea ilegală de libertate a două persoane, de deţinere ilegală a armei de foc, de folosirea documentelor false, de şantaj, de furt şi de posesie de droguri.

În martie 2003, secretarul Consiliului Suprem de Securitate a Moldovei, dl Valeriu GURBULEA,  a dat un interviu unui ziar de limbă rusă, în care a menţionat inter alia:  

„Людьми главы самой крупной преступной группировки - Мику - предпринимались самые энергичные попытки его освобождения из под стражи, и только личное вмешательство Президента пресекло эти попытки.”

La 7 octombrie 2003, Curtea de Apel Chişinău l-a achitat pe reclamant pe toate capetele de acuzare, din lipsă de probe, şi a dispus eliberarea lui imediată.

La ieşirea din sala de judecată, reclamantul a fost reţinut de angajaţii Direcţiei Generale de Combatere a Corupţiei şi Crimei Organizate (DGCCCO) a MAI şi plasat în detenţie. La 8 octombrie 2003, reclamantul a fost dus la Judecătoria Centru, unde a fost constatat că el a comis contravenţiile administrative prevăzute de art. 174, 174⁵ şi 174⁶ ale Codului cu privire la contravenţiile administrative (nesubordonarea cu rea-voinţă dispoziţiei sau cererii legitime a colaboratorului poliţiei, opunerea de rezistenţă colaboratorului poliţiei şi ultragierea colaboratorului poliţiei). Se pare că, în aceste proceduri, reclamantul nu a fost asistat de un avocat. Instanţa l-a sancţionat pe reclamant cu arest administrativ pe un termen de 30 de zile. La 13 octombrie 2003, avocatul reclamantului a depus recurs împotriva acestei decizii, indicând că reclamantul nu a comis nici o contravenţie. La 22 octombrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul, în lipsa reclamantului şi a avocatului acestuia.

La 6 noiembrie 2003, la expirarea termenului de arest administrativ, reclamantul nu a fost eliberat, fiind reţinut în baza unor noi acuzaţii de şantaj. La 9 noiembrie 2003, Judecătoria Buiucani a eliberat un mandat de arest pe un termen de 10 zile, invocând că reclamantul este învinuit de comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevedea o sancţiune mai mare de 2 ani privaţiune de libertate, a fost anterior condamnat şi ar putea să încerce să evite răspunderea penală, iar eliberarea sa ar putea împiedica stabilirea adevărului.

La 14 noiembrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului. La 17 noiembrie 2003, ei au avut o întrevedere şi, contrar cerinţelor reclamantului şi a avocatului acestuia, ea a avut loc în prezenţa anchetatorului penal. La 18 noiembrie 2003, avocatul reclamantului a cerut judecătorului să constate că prezenţa anchetatorului penal la întrevedere era contrară art. 8 CEDO şi să indice organelor de urmărire penală să-i asigure întrevederi cu reclamantul în condiţii de confidenţialitate. La 24 noiembrie 2003, un judecător de la Judecătoria Buiucani a admis integral plângerea avocatului reclamantului.

Se pare că arestarea reclamantului a fost autorizată periodic până la 1 martie 2004, în baza unor motive identice cu cele indicate în hotărârea din 9 noiembrie 2003.

La 1 martie 2004, Curtea Supremă de Justiţie (judecătorii M. Plămădeală, V. Timofti şi S. Furdui) a examinat recursul procurorului împotriva sentinţei din 7 octombrie 2003, în lipsa reclamantului, însă în prezenţa avocatului acestuia. În recurs, procurorul a invocat aceleaşi motive ca şi în faţa primei instanţe. Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul şi l-a recunoscut vinovat pe reclamant de comiterea tuturor infracţiunilor incriminate, cu excepţia posesiei ilegale de arme. Constatările Curţii Supreme de Justiţie nu făceau referire la probele invocate de prima instanţă şi nici la argumentele invocate de apărare în faţa ei. Prin cumul de pedepse, reclamantul a fost condamnat la privaţiune de libertate pe viaţă.

În opinia parţial separată a judecătorului S. Furdui, se menţiona că nu au fost prezentate probe suficiente pentru constatarea vinovăţiei reclamantului de comiterea infracţiunilor de constituire şi conducere a unei grupări criminale, de tentativa de omor a cinci persoane, de omorul a trei persoane, de privare ilegală de libertate a două persoane şi de posesie de droguri. Judecătorul a conchis, în final, că la condamnarea reclamantului nu au fost respectate garanţiile art. 6 CEDO.

Pe perioada arestului administrativ, reclamantul a fost deţinut în IDP al DGCCCO, iar pe perioada arestării preventive – în IDP al Comisariatului General de Poliţie Chişinău.

În faţa Curţii, reclamantul pretindea violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii) din cauza condiţiilor în care a fost deţinut între 7 octombrie 2003 şi 1 martie 2004; a art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenţiei) prin detenţia sa fără motive suficiente şi relevante pe durata arestului preventiv; a art. 5 § 4 CEDO (garanţii procedurale în cazul lipsirii de libertate) din cauză că la 17 noiembrie 2003 la întrevederea dintre el şi avocat a fost prezent un anchetator penal şi deoarece judecătorii care au dispus arestarea sa preventivă nu au fost independenţi şi imparţiali; a art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece la examinarea dosarului contravenţional de către Curtea de Apel Chişinău, nu au fost prezenţi nici el şi nici avocatul său şi deoarece procedura penală împotriva sa, care a culminat cu hotărârea din 1 martie 2004, nu a fost echitabilă; a art. 6 § 2 CEDO (prezumţia nevinovăţiei), din cauza declaraţiilor făcute de dl Gurbulea şi a art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) combinat cu art. 3 CEDO, prin imposibilitatea de a se opune încălcării drepturilor sale garantate de art. 3 CEDO.

Curtea a declarat inadmisibilă, din cauza pierderii calităţii de victimă, pretenţia formulată în temeiul art. 5 § 4 CEDO cu privire la prezenţa unui anchetator penal la întrevederea din 17 noiembrie 2003, pe motiv că Judecătoria Buiucani a admis cererea avocatului reclamantului şi a dispus asigurarea întrevederilor confidenţiale, iar reclamantul nu a solicitat compensaţii în cererea sa din 18 noiembrie 2003.

Curtea a mai declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenţia formulată în temeiul art. 5 § 4 CEDO cu privire la independenţa şi imparţialitatea judecătorilor care au dispus arestarea preventivă, deoarece, în acest caz, ea nu vede nici o probă directă a implicării Preşedintelui ţării în arestarea preventivă a reclamantului.

Curtea a mai declarat inadmisibilă, ca depusă cu omiterea termenului de 6 luni, pretenţia formulată în temeiul art. 6 § 1 CEDO cu privire la examinarea dosarului contravenţional de către Curtea de Apel Chişinău în lipsa reclamantului şi a avocatului acestuia, deoarece această pretenţie a fost pentru prima dată invocată la 1 mai 2006, iar şedinţa judiciară a avut loc la 8 octombrie 2003.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. În ceea ce priveşte detenţia în IDP al DGCCCO, descrierea condiţiilor de detenţie făcută de reclamant este consistentă cu descrierea dată de CPT, insuficienţa hrănii în închisorile din Moldova a fost confirmată de către adjunctul Procurorului General, iar în acest centru de detenţie, reclamantul a fost deţinut aproape 4 luni. În ceea ce priveşte detenţia în IDP al Comisariatului General de Poliţie Chişinău, Curtea a reiterat că în cauza Becciev c. Moldovei, ea a constatat că detenţia dlui Becciev, între februarie şi aprilie 2003, a fost contrară art. 3 CEDO datorită condiţiilor de detenţie. Guvernul nu a prezentat Curţii informaţii cu privire la îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie în acest centru de detenţie între aprilie şi octombrie 2003, şi din acest motiv Curtea prezumă că condiţiile de detenţie au rămas neschimbate.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 al Convenţiei. În această cauză, referindu-se la standardele consfinţite în cauzele Şarban şi Becciev, Curtea a notat că, instanţele de judecată care au autorizat şi prelungit arestul preventiv al reclamantului, nu au invocat motive suficiente şi relevante pentru detenţia reclamantului, instanţele naţionale doar citând temeiurile legale pentru arest, fără a arăta de ce ele considerau că bănuiala că reclamantul se va ascunde sau va influenţa urmărirea penală este întemeiată. Guvernul nu a prezentat motive care ar permite Curţii să distingă această cauză de cauzele Şarban şi Becciev. Prin urmare, Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a ajunge la o altă concluzie în acest caz.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenţiei. Curtea a notat că împuternicirile Curţii Supreme de Justiţie (CSJ), în calitate de instanţă de recurs, sunt stabilite de art. 449 Cod de procedură penală. Potrivit acestui articol, CSJ poate, ca instanţă de recurs, pronunţa o nouă hotărâre în fond, ceea ce ea a şi făcut. Conform art. 451 şi 436 CPP, la pronunţarea unei noi hotărâri, CSJ urma să examineze în fond cauza penală conform regulilor generale pentru examinarea ei. Totuşi, casând hotărârea de achitare a reclamantului, CSJ l-a condamnat pe reclamant la privaţiune de libertate pe viaţă pe aproape toate capetele de acuzare, fără a lua declaraţii de la el şi fără a examina probele în prezenţa sa, în cadrul unei şedinţe publice pentru a asigura o argumentare contradictorie. Curtea consideră că casarea sentinţei primei instanţe şi condamnarea reclamantului nu putea avea loc fără aprecierea directă a declaraţiilor făcute de reclamant şi de unii martori. Cu adevărat, acest lucru pare să fie contrar art. 451 şi 436 CPP.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 2 al Convenţiei. Curtea a notat că, principiul prezumţiei nevinovăţiei va fi încălcat dacă declaraţiile unei persoane oficiale, cu privire la un acuzat în comiterea unei infracţiuni, reflectă opinia că acuzatul este vinovat, până ce vinovăţia acestuia nu a fost legal stabilită. În acest sens, este importantă alegerea cuvintelor de către persoanele oficiale, până ce persoana nu a fost judecată şi vinovăţia sa în comiterea unei infracţiuni nu este stabilită. Declaraţiile dlui Gurbulea reprezentau o declaraţie clară a vinovăţiei reclamantului, care, în primul rând, a încurajat publicul să creadă să reclamantul este vinovat şi, în al doilea rând, a prejudecat aprecierea faptelor de către autorităţile judiciare competente.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 al Convenţiei combinat cu art. 3 al Convenţiei. Curtea a reiterat că o violare similară a art. 13 CEDO a fost constatată în cauza Ostrovar c. Moldovei (imposibilitatea de a obţine schimbarea condiţiilor de detenţie), iar perioada de detenţie a dlui Ostrovar a coincis parţial cu cea a reclamantului în această cauză. Prin urmare, Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a ajunge la o altă concluzie în acest caz.

Curtea a acordat reclamantului EUR 8,000 cu titlu de daune morale şi EUR 7,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Curtea a notat în para. 87 al hotărârii că, acolo unde, ca şi în această cauză, persoana a fost condamnată în urma unor proceduri pe care Curtea le-a găsit ca fiind contrare art. 6 CEDO, o reexaminare sau o redeschidere a cauzei la nivel naţional, dacă este cerută, constituie, în principiu, un mod adecvat de redresare a violării constatate.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, preşedinte al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.

*  *  *

În cauza Timpul Info-Magazin şi Anghel c. Moldovei, reclamantul, ziarul Timpul, a publicat la 16 ianuarie 2004 articolul intitulat „Luxul în ţara sărăciei”, semnat de Alina ANGHEL. În acest articol, ziarul se referea la cumpărarea unor automobile de către Guvern de la compania Daac-Hermes. În articol, se menţiona că procurarea automobilelor a avut loc fără tender, iar hotărârea cu privire la procurarea acestor automobile nu a fost publicată în Monitorul Oficial. În articol, se mai menţiona:

„Gurile rele şi, cu siguranţă, prost informate din Chişinău afirmă că în momentul accederii comuniştilor la guvernare, Vladimir Voronin a vrut să „taie” nodul gordian al fondului de investiţii Daac-Hermes, înfiinţat în baza bonurilor de investiţii, adică să-l ia la bani mărunţi. Ca acest lucru să nu se întâmple, se zice că cineva i-a plătit altcuiva 500 mii de dolari. Sunt simple speculaţii şi învinuiri nefondate – nu se ştie. Realitatea e că azi, Daac-Hermes şi distribuitorul său 'Skoda' sunt bine mersi, prosperă şi vând Cancelariei de Stat loturi uriaşe de automobile de lux, spre ciuda concurenţilor.”

Compania Daac-Hermes a fost fondată de compania Daac-Prom. La 23 ianuarie 2004, ambele companii au acţionat în judecată ziarul Timpul şi pe Alina ANGHEL, în temeiul art. 16 Cod civil, invocând că prin publicarea articolului din 16 ianuarie 2004, le-a fost lezată reputaţia profesională şi au solicitat compensaţii în mărime de USD 500,000 şi MDL 20,000,000. Pentru asigurarea acţiunii, reclamanţii au solicitat sechestrarea conturilor ziarului. În aceeaşi zi, instanţa de judecată a dispus sechestrarea conturilor bancare ale ziarului. La 6 februarie 2004, executorul judecătoresc a pus sechestru pe echipamentul de la sediul ziarului şi a sechestrat contul bancar al acestuia.

La 28 aprilie 2004, Judecătoria Buiucani a admis în parte pretenţiile din cererea de chemare în judecată. Instanţa a constatat că pârâţii au răspândit declaraţii de fapt. Instanţa a citat pasajul de mai sus şi a constatat că acesta nu corespunde realităţii, deoarece pârâţii nu au demonstrat aceasta. Instanţa de judecată a notat că răspândirea acestui pasaj a cauzat prejudicii grave reputaţiei profesionale a celor două companii reclamante în procedurile naţionale şi le-a acordat, cu titlu de daune morale, MDL 1,350,000 (echivalentul a EUR 95,725 la acea dată). Această sumă urma a fi plătită de către pârâţi în mod solidar, iar pârâţii urmau să publice o dezminţire. În final, judecătorul a menţionat că „pârâţii au depăşit în mod clar limitele criticii constructive tolerabile într-o societate democratică şi au distribuit cu rea-credinţă relatări de fapt prin care ei, direct şi nejustificat, au acuzat reclamanţii de unele acţiuni criminale cu privire la darea de mită”.

La 22 iulie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul ziarului, notând că ziarul nu a demonstrat adevărul declaraţiilor citate mai sus. Instanţa a mai menţionat că mărimea compensaţiei acordate este adecvată. La 14 septembrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a admis în parte recursul ziarului. Instanţa a constatat că informaţia din pasajul de mai sus este defăimătoare şi nu corespunde realităţii, şi anume, că companiile reclamante au dat mită şi, prin urmare, au comis o infracţiune. Referindu-se la jurisprudenţa CtEDO, Curtea Supremă de Justiţie a respins argumentul ziarului precum că persoanele juridice nu pot pretinde daune morale. Totuşi, instanţa a considerat cuantumul acordat de instanţele ierarhic inferioare excesiv, menţionând că limitarea libertăţii de exprimare nu trebuie să fie de natură să afecteze supravieţuirea economică a persoanei sancţionate şi a redus cuantumul compensaţiei acordate la MDL 130,000 (echivalentul a EUR 8,430 la acea dată).

La 28 noiembrie 2005, ziarul Timpul Info-Magazin şi Alina ANGHEL au depus o cerere la CtEDO, în care pretindeau violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare) prin obligarea lor la plata despăgubirilor şi publicarea dezminţirilor în cauza în defăimare intentată de companiile Daac-Hermes şi Daac-Prom. La examinarea acestei cereri, judecătorul S. Pavlovschi s-a abţinut de la participarea în Cameră, iar preşedintele Camerei a numit un alt judecător, care l-a substituit pe judecătorul numit din partea Moldovei.

În observaţiile prezentate CtEDO de către reclamanţi, Alina ANGHEL a solicitat Curţii să lase fără examinare pretenţia formulată în numele său. Curtea a satisfăcut cererea reclamantei.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Ea a notat că în această cauză a existat o ingerinţă în libertatea de exprimare a ziarului reclamant, care era „prevăzută de lege” şi urmărea „un scop legitim” de protecţie a reputaţiei companiei Daac-Hermes, însă care nu era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a menţionat că posibila omisiune a unei persoane publice de a respecta legea, chiar dacă aceasta vizează sfera privată, poate, în anumite circumstanţe, constitui o chestiune de interes public. Urmează a fi invocate motive deosebit de convingătoare pentru orice măsură care ar afecta rolul presei sau ar limita accesul la informaţia pe care publicul are dreptul să o primească.

Deşi Guvernul a declarat că ziarul a avut scopul de a leza reputaţia lui Daac-Hermes şi de a afecta libera concurenţă, Curtea nu a putut subscrie acestui argument. Articolul a avut scopul clar de a critica Guvernul pentru modul netransparent şi excesiv de cheltuire a banilor publici, ce reprezintă o chestiune veritabilă de interes public. Articolul s-a axat pe procesul de procurare a automobilelor de către Guvern, în care Daac-Hermes a fost implicat de cel puţin două ori, iar instanţele naţionale nu au constatat că orice altă parte a articolului este neadevărată, inclusiv declaraţiile că preţul plătit pentru automobile a fost prea mare, că oferta de tender nu a fost publicată în Monitorul Oficial şi că automobilele au fost procurate de la Daac-Hermes, care îi generau reclamantului suspiciuni legitime cu privire la legalitatea afacerii. Prin urmare, Curtea nu a avut dubii că, la publicarea articolului, ziarul a fost de bună-credinţă.

Curtea a conchis că, atunci când o companie privată decide să participe la tranzacţii în care sunt implicate fonduri publice importante şi când există suspiciuni că aceste tranzacţii sunt în detrimentul finanţelor publice, compania ar trebui să accepte critica publicului. În acest caz, opinia publică ar avea un interes legitim de a cunoaşte onestitatea tranzacţiei, deoarece autorităţile publice nu au făcut publice detaliile cu privire la procurarea automobilelor şi, mai mult, deoarece preşedintele Daac-Hermes deţine funcţii consultative importante pe lângă Guvern.

Curtea a reiterat că ea va examina ingerinţa în contextul cauzei în întregime. Cu adevărat, pasajul invocat de către autorităţile naţionale putea crea impresia unui cititor că Daac-Hermes a dat mită Preşedintelui Republicii Moldova, care este de fapt o acuzaţie serioasă. Totuşi, citit în întregime, paragraful relevă mai degrabă numeroşii paşi întreprinşi de ziar pentru a atrage atenţia cititorului asupra caracterului incert al zvonului la care se referea. Lipsa unor informaţii detaliate despre tranzacţie din partea Guvernului sau a companiei Daac-Hermes, în pofida încercărilor ziarului de a obţine astfel de detalii şi alte fapte necontestate care puteau genera suspiciuni legitime cu privire la legalitatea afacerii, ar fi putut, în mod rezonabil, să-l determine pe jurnalist să relateze despre tot ce era disponibil, inclusiv despre zvonurile care nu au fost confirmate.

Curtea a mai notat că doar fragmentul cu privire la pretinsa dare de mită putea fi considerat o relatare cu privire la fapte. Cealaltă parte a pasajului reprezintă judecăţi de valoare. Instanţele nu au făcut distincţie dintre fapte şi judecăţi de valoare, obligând reclamantul să demonstreze adevărul judecăţilor de valoare, care nu sunt susceptibile unei astfel de probaţiuni.

Articolul în întregime a fost scris în contextul apropiatelor alegeri locale şi al discuţiilor despre posibilul scop politic al procurării automobilelor, chemând alegătorii la alegeri să sancţioneze pe cei de la putere, responsabili de corupţia în organele supreme de stat. Prin urmare, articolul includea o exprimare politică, care reprezenta o critică în adresa Guvernului, care permiteau limite de critică mai largi.

Curtea, de asemenea, a notat că, ca urmare a compensaţiei acordate companiilor Daac-Hermes şi Daac-Prom, ziarul a trebuit să se închidă, fapt care nu a fost contestat de Guvern. Deşi mărimea amenzii este irelevantă pentru soluţia dată în această cauză, Curtea ia în calcul efectul descurajator al acesteia asupra ziarului, care a dus la tăcere orice opinie diferită.

În lumina celor de mai sus şi a bunei-credinţe a ziarului la relatarea chestiunilor de interes public, a substratului factologic relevant şi a lipsei detaliilor despre tranzacţia dintre Daac-Hermes şi Guvern, care genera suspiciuni legitime cu privire la legalitatea afacerii şi datorită neaprecierii acestor elemente de către instanţele de judecată naţionale în hotărârile lor, Curtea a conchis că ingerinţa în libertatea de exprimare a ziarului nu a fost „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a acordat ziarului Timpul EUR 12,000 cu titlu de daune materiale şi morale şi EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Alexandru TĂNASE, avocat din Chişinău.

Comunicatul de presă al reclamantului îl puteţi accesa aici.

Comunicatul de presă al reprezentantului reclamantului îl puteţi accesa aici.