27 11 2007

La 27 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârile Popovici c. Moldovei (cererea nr. 289/04 şi 41194/04), Ursu c. Moldovei (cererea nr. 3817/05), David c. Moldovei (cererea nr. 41578/05), Timpul Info-Magazin şi Anghel c. Moldovei (cererea nr. 42864/05) şi Ţurcan c. Moldovei (cererea nr. 10809/06).

*  *  *

În cauza Ursu c. Moldovei, reclamantul, Mihai URSU, a fost reţinut la 31 martie 2004, fiind suspectat că l-ar fi omorât în 1993 pe fiul Eugeniei Ostapciuc.

Între 2 aprilie şi 3 august 2004, reclamantul a fost deţinut în stare de arest în temeiul mandatelor de arest emise lunar de către Judecătoria Buiucani. Instanţa de judecată motiva arestul prin faptul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracţiuni grave pentru care legea prevedea o sancţiune de mai mult de 2 ani privaţiune de libertate, izolarea sa de societate era necesară, deoarece el putea să se ascundă de autorităţi sau să împiedice desfăşurarea anchetei prin influenţarea martorilor.

În cererile sale de recurs împotriva mandatelor de arest, reclamantul a menţionat că detenţia sa nu era necesară atât timp cât nu exista un motiv verosimil de a fi învinuit, că pe durata detenţiei sale nu s-au întreprins măsuri de investigaţie şi că suferea de epilepsie şi trebuia să urmeze un tratament medical specializat.

Toate recursurile reclamantului au fost respinse pe motiv că circumstanţele care justificau detenţia au rămas neschimbate. La 6 iulie 2004, Curtea de Apel Chişinău a redus durata mandatului de arest de la 30 la 20 de zile pe motiv că pe durata lunii anterioare nu au fost efectuate măsuri de investigaţie, învinuitul nu avea cazier judiciar, el avea familie şi un copil minor, casă, serviciu şi probleme serioase de sănătate.

La 3 august 2004, procurorul a transmis dosarul în instanţa de judecată pentru examinare. După această dată, reclamantul a continuat să fie deţinut fără mandat de arest.

La 21 decembrie 2004, cererea de eliberare de sub arest (cerere habeas corpus) a reclamantului a fost respinsă şi el a continuat să fie deţinut până la 6 iulie 2006, când a fost condamnat la 12 ani privaţiune de libertate.

În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns de violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenţiei) prin detenţia sa fără motive suficiente şi relevante între 2 aprilie şi 3 august 2004 şi violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenţiei) prin deţinerea ilegală a reclamantului fără un mandat de arest valabil după 3 august 2004.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 al Convenţiei, deoarece instanţele de judecată care au autorizat arestul între 2 aprilie şi 3 august 2004, precum şi cele care au examinat legalitatea acestuia, nu au invocat motive suficiente şi relevante pentru eliberarea mandatului de arest. Curtea a notat că instanţele naţionale s-au limitat la citarea temeiurilor pentru arest prevăzute de Codul de procedură penală, într-un mod formalist şi fără a explica cum acestea se aplică în acest caz concret. Reclamantul a fost deţinut sub arest aproape doi ani, deşi noi motive pentru detenţia sa continuă nu au fost invocate. Mai mult, Curtea este frapată de faptul că, deşi la 6 iulie 2004 Curtea de Apel Chişinău a adus motive care, în mod normal, pledau în favoarea eliberării reclamantului din detenţie, instanţa de judecată a decis reducerea duratei mandatului de arest de la 30 la 20 de zile.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenţiei, deoarece după 3 august 2004 reclamantul a fost deţinut fără mandat de arest valabil şi contrar prevederilor legale naţionale (art. 25 din Constituţie), care permit deţinerea unei persoane sub arest doar în baza unui mandat pe o perioadă de până la 30 de zile.

Curtea a acordat reclamantului EUR 4,000 cu titlu de daune morale şi EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Victor CONSTANTINOV, membru al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.

*  *  *

În cauza David c. Moldovei, reclamantul, Gheorghe DAVID, a fost recunoscut vinovat în 1987 pentru critica adusă autorităţilor Uniunii Sovietice şi pentru exprimarea părerii precum că Moldova a fost ocupată de către Uniunea Sovietică şi că ar trebui să se unească cu România. În baza unui raport medical ordonat de către instanţele de judecată, el a fost declarat bolnav mintal şi a fost trimis la tratament forţat într-un spital psihiatric în estul Ucrainei. El a fost ţinut acolo timp de 1 an şi apoi a fost eliberat şi obligat să continue tratamentul în Chişinău. În 1990, sentinţa a fost anulată şi reclamantul a fost achitat.

La o dată nedeterminată, reclamantul a aflat că putea solicita compensaţii pentru condamnarea sa ilegală şi deţinerea într-un spital psihiatric şi că nu exista nici un termen de prescripţie pentru înaintarea unei astfel de acţiuni.

În septembrie 2004, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva Ministerului Finanţelor, solicitând compensaţii. El afirma, printre altele, că după administrarea tratamentului forţat în 1987-1988, el a început să aibă probleme de sănătate, şi anume, că îşi pierdea memoria, devenise emoţional inhibat şi instabil şi din această cauză a fost forţat să trăiască din contul unei pensii de invaliditate foarte mici.

Pe durata procedurilor, Ministerul Sănătăţii a ridicat întrebarea dacă reclamantul era capabil de a pleda în faţa instanţei de judecată, având în vedere trecutul său medical.

Reclamantul nu a fost de acord cu Ministerul Sănătăţii, dar temându-se că cererea sa nu va fi examinată, a acceptat să fie examinat medical pentru a demonstra contrariul. La o dată nespecificată, reclamantul a trecut o examinare medicală efectuată de către o comisie specializată. Comisia nu a putut ajunge la o concluzie şi într-un document din 25 februarie 2004 a conchis că pentru a ajunge la o concluzie, era necesară examinarea reclamantului în condiţii de spitalizare.

La 14 martie 2005, judecătorul V.G. de la Judecătoria Râşcani a examinat posibilitatea examinării reclamantului în condiţii de spitalizare. Deoarece reclamantul a fost de acord, instanţa de judecată a ordonat în aceeaşi zi examinarea medicală a reclamantului în condiţii de spitalizare de către Spitalul Central de Psihiatrie.

La 4 aprilie 2004, reclamantul a plecat la spital, unde, spre surpriza sa, i-au fost luate toate lucrurile şi a fost internat împreună cu persoanele bolnave mintal, care aveau libertate de mişcare limitată. Potrivit reclamantului, spitalul nu mai era încălzit în luna aprilie şi, deoarece hainele cu care el era îmbrăcat erau prea subţiri, el s-a îmbolnăvit de bronşită acută. Două zile după internare, el a solicitat să fie eliberat pentru a pleca acasă, să-şi schimbe hainele şi să-şi cumpere medicamente. Medicii nu i-au permis să părăsească secţia în care fusese internat. Potrivit reclamantului, el nu putea să se plângă nimănui de detenţia sa şi nici nu putea telefona pe cineva sau să ia legătura prin alte metode cu persoanele din afara spitalului pentru a se plânge de detenţia sa.

La 29 aprilie 2005, reclamantul a fost eliberat din spital. La 16 mai 2005, spitalul a întocmit un raport, în care se conchidea că reclamantul suferea de o boală mintală care nu-i afecta discernământul şi că el era capabil să pledeze în faţa instanţei de judecată.

La 9 iunie 2005, reclamantul a solicitat procuraturii să pornească un dosar penal împotriva medicilor care l-au ţinut în detenţie contrar voinţei sale. La 30 iunie 2005, procuratura a refuzat pornirea urmăririi penale. La 21 iulie 2005, Judecătoria Centru a anulat ordonanţa din 30 iunie 2005 pe motiv că procuratura nu a clarificat condiţiile în care urma să aibă loc examinarea medicală a reclamantului şi modul cum aceasta a fost efectuată, precum şi cererea scrisă a reclamantului prin care acesta consimţea să fie internat.

La 12 octombrie 2005, procurorul a refuzat pornirea urmăririi penale, fără a aduce motive. Procurorul doar a menţionat că indicaţiile Judecătoriei Centru au fost executate şi că examinarea suplimentară nu a influenţat decizia iniţială de a nu porni dosar penal. La 19 octombrie 2005, acelaşi judecător de la Judecătoria Centru a respins plângerea reclamantului, constatând că detenţia reclamantului a fost făcută în conformitate cu încheierea din 14 martie 2005.

La 31 octombrie 2005, reclamantul a depus cererea la CtEDO, pretinzând că detenţia sa în instituţia psihiatrică a fost arbitrară, adică contrară art. 5 § 1 al Convenţiei (legalitatea detenţiei). El, de asemenea, pretindea violarea art. 5 § 4 al Convenţiei (garanţii procedurale în cazul lipsirii de libertate) prin imposibilitatea de a contesta detenţia sa.

La 21 iulie 2005, reclamantul a decedat. Sora sa a solicitat Curţii să continue examinarea cauzei. Luând în considerare că Guvernul nu a contestat faptul că sora reclamantului poate succeda reclamantul în procedurile în faţa CtEDO, Curtea nu a văzut nici un motiv de a decide altfel.

Guvernul a invocat, în esenţă, că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el nu s-a plâns imediat medicilor de refuzul de a fi eliberat. Administraţia spitalului ar fi fost obligată să transmită această plângere autorităţilor competente în termen de 24 de ore. CtEDO a respins această obiecţie, deoarece, în circumstanţele cauzei, reclamantul nu putea fi chemat să iniţieze, spre exemplu, o altă acţiune habeas corpus. Mai mult, în plângerile ulterioare cu privire la intentarea dosarului penal, reclamantul a menţionat expres că a dorit să părăsească spitalul după spitalizare. Prin urmare, medicii înşişi trebuiau să invoce prevederi legale necesare pentru a refuza externarea reclamantului.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenţiei. Curtea a notat că, deşi iniţial reclamantul a consimţit să fie internat, detenţia reclamantului din momentul în care şi-a exprimat dorinţa să părăsească spitalul, a reprezentat o „lipsire de libertate”. Art. 5 § 1 CEDO stabileşte exhaustiv excepţiile când o persoană poate fi lipsită de libertate. Detenţia unei persoane alienate în temeiul art. 5 § 1 e) CEDO poate fi admisă doar dacă se demonstrează că persoana este alienată, boala mintală este de o natură sau un grad care ar justifica detenţia forţată şi dacă detenţia continuă este justificată de prezenţa acestei boli. Din circumstanţele cauzei rezultă că nici una din aceste condiţii nu a fost satisfăcută în cazul reclamantului. Scopul încheierii din 14 martie 2004 a fost doar de a stabili capacitatea reclamantului de a pleda în faţa instanţei şi nu de a-l proteja de alte persoane. Prin urmare, detenţia forţată după momentul în care reclamantul a dorit să părăsească spitalul, a fost contrară însăşi esenţei art. 5 § 1 e) CEDO.

În lumina constatărilor cu privire la art. 5 § 1 CEDO şi a celor cu privire la neepuizare, Curtea nu a găsit necesar de a examina separat pretenţia reclamantului formulată în temeiul art. 5 § 4 CEDO.

Curtea a acordat reclamantului EUR 4,000 cu titlu de daune morale.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Alexandru POSTICĂ, director executiv al organizaţiei obşteşti „Promo-Lex”.

*  *  *

În cauza Ţurcan c. Moldovei, reclamantul, Dorel ŢURCAN, a fost reţinut la 12 octombrie 2005, fiind suspectat de corupere pasivă.

La 16 ianuarie 2006, reclamantul a fost transferat la Închisoarea nr. 13 din mun. Chişinău. La 3 februarie 2006, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arest al reclamantului pentru o perioadă de 20 de zile.

Prin hotărârea din 23 octombrie 2007, în cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei (cererea nr. 39835/05), CtEDO a constatat inter alia violarea art. 5 § 3 CEDO prin detenţia reclamantului fără motive suficiente şi relevante între 12 octombrie 2005 şi 3 februarie 2006. În prezenta cauză, reclamantul se referă la evenimentele care au avut loc după 3 februarie 2006.

La 20 februarie 2006, dosarul penal împotriva reclamantului a fost transmis instanţei de judecată pentru examinare. La 6 martie 2006, a avut loc prima şedinţă de judecată, în care reclamantul a solicitat eliberarea sa de sub arest, deoarece după transmiterea dosarului în instanţa de judecată, detenţia sa nu se baza pe o prevedere legală. El a invocat în acest sens cauza Baranowski c. Poloniei (cererea nr. 28358/95). El, de asemenea, s-a plâns de condiţiile de detenţie din Închisoarea nr.13. Judecătoria Buiucani a respins cererea reclamantului, pe motiv că el era acuzat de o infracţiune gravă şi, la acel moment, instanţa nu a găsit motive pentru schimbarea sau anularea măsurii preventive.

La 23 mai 2006, cererea a fost comunicată Guvernului. La 28 septembrie 2006, Judecătoria Buiucani a admis cererea reclamantului şi l-a eliberat, invocând circumstanţe relevante noi: că majoritatea probelor au fost deja examinate în instanţa de judecată sau colectate de către procuror, starea sănătăţii reclamantului s-a înrăutăţit şi că avea nevoie de operaţie. La 31 octombrie 2006, aceeaşi instanţă a permis ca reclamantul să fie supus unui tratament medical peste hotare.

Reclamantul pretindea violarea drepturilor sale garantate de art. 3 CEDO (interzicerea torturii) din cauza condiţiilor de detenţie din Închisoarea nr. 13 şi a asistenţei medicale insuficiente acordate lui în această închisoare; violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenţiei), prin detenţia reclamantului fără un mandat de arest după 20 februarie 2006, şi violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenţiei), prin detenţia reclamantului fără motive suficiente şi relevante după transmiterea dosarului pentru examinare în instanţa de judecată.

Curtea a declarat inadmisibilă pretenţia reclamantului în temeiul art. 3 CEDO, în privinţa neacordării asistenţei medicale, deoarece Curţii nu i-au fost prezentate probe suficiente că reclamantului nu i-a fost acordată asistenţa medicală de care el avea nevoie. Curtea a notat că, în scurt timp de la prima cerere de a fi consultat de un medic specializat, medicii au încercat să verifice dacă reclamantul are nevoie de asistenţă medicală, însă reclamantul a refuzat să coopereze. În urma examinării medicale ulterioare, la dosar nu a fost anexat vreun document care ar arăta că reclamantul are nevoie de tratament în afara închisorii. Când examinările ulterioare au arătat că starea sănătăţii reclamantului s-a deteriorat, reclamantul a fost eliberat şi i s-a permis să părăsească ţara. Deşi Curtea este îngrijorată de refuzul instanţei de judecată de a-i permite reclamantului să fie examinat de un medic ales de el, în această cauză ea nu consideră că acest refuz este contrar art. 3 CEDO, deoarece reclamantul a fost examinat rapid de câţiva medici bine-cunoscuţi, cu o reputaţie care niciodată nu a fost contestată.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în privinţa condiţiilor de detenţie în Închisoarea nr. 13. Curtea a notat că reclamantul a fost deţinut în aceeaşi celulă în care a fost deţinut reclamantul în cauza Modîrcă c. Moldovei (cererea nr. 14437/05), în care CtEDO a constatat o violare a art. 3 CEDO în privinţa condiţiilor de detenţie. Circumstanţele acestor cauze sunt similare, iar reclamantul a susţinut că acestea sunt identice. Prin urmare, Curtea ar fi putut ajunge la o altă concluzie doar dacă s-ar fi demonstrat că condiţiile de detenţie s-au schimbat de la eliberarea dlui Modîrcă şi până la transferul în această celulă a reclamantului. Dl Modîrcă a fost eliberat la 15 noiembrie 2005, iar reclamantul a fost transferat în această închisoare la 16 ianuarie 2006, adică cu 2 luni mai târziu. Deşi Curtea nu poate exclude că condiţiile s-ar fi putut schimba în acest timp, nu au fost prezentate informaţii specifice care ar demonstra că reclamantul a fost deţinut în condiţii mai bune.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenţiei. Făcând referire la standardul consfinţit în cauza Boicenco c. Moldovei (para. 154), Curtea a notat că în dosar nu există vreun element care ar permite ca în prezenta cauză să ajungă la o concluzie diferită. Modificarea art. 186 (2) CPP, la care făcea referire Guvernul, a intrat în vigoare la 3 noiembrie 2006, adică nu a afectat situaţia reclamantului, care a fost eliberat la 31 octombrie 2006. Deşi modificarea acestei legislaţii nu este relevantă în acest caz, Curtea ar putea să o ia în calcul la examinarea cererilor viitoare.

În lumina constatării cu privire la art. 5 § 1 CEDO, Curtea nu a găsit necesar de a examina separat pretenţia reclamantului formulată în temeiul art. 5 § 3 CEDO.

Curtea a acordat reclamantului EUR 9,000 cu titlu de daune morale şi EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Alexandru TĂNASE, avocat din Chişinău.

*  *  *

Sinteza hotărârilor Popovici c. Moldovei şi Timpul Info-Magazin şi Anghel c. Moldovei va fi amplasată pe pagina web la 28 noiembrie 2007.

*  *  *

Hotărârile CtEDO în aceste cauze, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curţii (http://www.echr.coe.int/).