|
|
|||||
| Despre noi Curtea Europeană Procedura în faţa Curţii Executarea hotărârilor CtEDO Cauze moldovenești DO în Moldova Jurisprudenţa | ||||||
|
CtEDO a pronunţat hotărârile Muşuc, Stepuleac şi Banca VIAS c. Moldovei 06 11 2007 La 6 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârile Muşuc c. Moldovei (cererea nr. 42440/06), Stepuleac c. Moldovei (cererea nr. 8207/06) şi Banca VIAS c. Moldovei (cererea nr. 32760/04). * * * În cauza Muşuc c. Moldovei, reclamantul, Eduard MUŞUC, a fost reţinut la 28 septembrie 2006, fiind bănuit că ar fi procurat, în calitatea sa de director al companiei Megadat.com, o clădire de la Moldinconbank la un preţ pretins a fi mai mic decât valoarea de piaţă. Instanţa de judecată a eliberat mandat de arest pe numele reclamantului, motivându-şi încheierea prin faptul că reclamantul ar fi încercat să influenţeze martorii. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenţiei) prin deţinerea reclamantului fără motive verosimile că el ar fi comis o infracţiune; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenţiei) prin detenţia reclamantului fără motive suficiente şi relevante; violarea art. 5 § 4 CEDO (garanţii în cazul lipsirii de libertate), deoarece reclamantul şi avocatul său nu au avut acces la materialele dosarului penal care justificau detenţia reclamantului, neavând posibilitatea efectivă de a contesta arestarea reclamantului şi din cauza ingerinţei în dreptul reclamantului la întrevederi confidenţiale cu avocatul său în cadrul IDP al CCCEC. Curtea a acordat reclamantului EUR 9,000 cu titlu de daune morale şi EUR 3,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către d-a Janeta HANGANU, avocat-stagiar din Chişinău. Comunicatul de presă al reprezentantului reclamantului îl puteţi găsi aici. * * * În cauza Stepuleac c. Moldovei, reclamantul, Gheorghe STEPULEAC, este directorul Tantal SRL, o companie ce oferă servicii de securitate. Reclamantul a fost arestat la 29 noiembrie 2005, arestul fiind motivat prin faptul că reclamantul a fost identificat de către o victimă şi că el putea influenţa martorii sau victima. El a rămas în detenţie până la 7 decembrie 2005, când a fost eliberat pe cauţiune. După eliberarea sa, reclamantul a dat un interviu în care a menţionat că arestul şi detenţia sa au constituit rezultatul eforturilor Ministerului Afacerilor Interne de a monopoliza piaţa serviciilor de securitate. La 18 decembrie 2005, reclamantul a fost arestat din nou şi deţinut până la 23 mai 2006. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în privinţa condiţiilor de detenţie în IDP al Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţiei al MAI, a insuficienţei asistenţei medicale acordate reclamantului în acest centru de detenţie şi a lipsei unei anchete adecvate din partea autorităţilor privind pretinsa intimidare a reclamantului în celulă; şi violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenţiei) deoarece cele două arestări ale reclamantului au avut loc fără a exista motive verosimile că el ar fi comis o infracţiune. Curtea a acordat reclamantului EUR 12,000 cu titlu de daune morale şi EUR 3,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către dl Alexandru TĂNASE, avocat din Chişinău. Comunicatul de presă al reprezentantului reclamantului îl puteţi găsi aici. * * * În cauza Banca VIAS c. Moldovei, reclamantul, Banca VIAS, se plângea de neexecutarea unei hotărâri de judecată definitive din 26 februarie 2002 în favoarea sa. A. Modificarea statutului debitorului reclamantului În urma reorganizării întreprinderii de stat „Vibropribor” („SCV”), la 3 iulie 1996, la Camera Înregistrării de Stat („CÎS”) a fost înregistrată Societatea pe Acţiuni „Vibropribor” („V.”), fondată în baza unui contract între Departamentul Privatizării şi două companii private. În 1998, Departamentul Privatizării a iniţiat proceduri judiciare în vederea anulării contractului de fondare a lui V., pretinzând că a fost încheiat cu încălcarea legislaţiei şi a solicitat restitutio in integrum. Cererea a fost respinsă de toate instanţele de judecată competente: de Judecătoria Economică de Circumscripţie la 14 septembrie 1998, de Curtea de Apel Economică la 24 mai 1999, culminând cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din 29 septembrie 1999. Departamentul Privatizării a solicitat redeschiderea procedurilor. La 22 februarie 2001, Judecătoria Economică de Circumscripţie a respins această pretenţie pe motiv de res judicata. La 25 iunie 2001, printr-o decizie definitivă, Curtea de Apel Economică a satisfăcut pretenţia Departamentului Privatizării şi a dispus lichidarea lui V. şi restitutio in integrum. În vederea executării deciziei din 25 iunie 2001, Departamentul Privatizării a creat o comisie de lichidare, care urma să determine datoriile lui V. faţă de terţi şi debitorii lui V., precum şi să dispună restituirea datoriilor lui V., în urma aprobării Departamentului Privatizării. În 2002, Procurorul General a solicitat Curţii Supreme de Justiţie redeschiderea procedurilor şi casarea hotărârilor de judecată din 1998-1999. La 11 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a satisfăcut această cerere şi a casat hotărârile din 14 septembrie 1998, din 24 mai 1999 şi din 29 septembrie 1999. Curtea Supremă de Justiţie a adoptat o nouă decizie, prin care a declarat nul contractul de fondare a lui V. Instanţa a constatat că cele două companii private nu şi-au respectat obligaţiunile de transferare a contribuţiilor lor în capitalul social al lui V. În urma acestei hotărâri, la 18 mai 2002, a fost anulată înregistrarea lui V. de la CÎS şi în locul lui V. a fost înregistrat SCV („noul SCV”). În statutul SCV se menţiona că este fondat în baza întreprinderii „Vibropribor” (existentă înainte de crearea lui V.). La 3 aprilie 2002, Departamentul Privatizării a solicitat revizuirea hotărârii definitive din 25 iunie 2001. La 24 aprilie 2002, Curtea de Apel Economică a satisfăcut această pretenţie şi a modificat formularea hotărârii din dispunerea lichidării lui V. în declaraţia că V. nu a fost fondat în mod legal şi că toate bunurile trebuie să fie reîntoarse aşa precum au fost la 3 iulie 1996. Instanţa s-a referit la decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002, prin care a fost anulat contractul de fondare a lui V. B. Creditul acordat de către reclamant lui V. şi procedurile de executare La 8 august 1997, reclamantul a acordat lui V. un credit în valoare de MDL 3,472,965. În 1999, reclamantul a iniţiat procedura de lichidare, care continuă până în prezent. La 18 septembrie 2001, Departamentul Privatizării a informat reclamantul despre iniţierea procedurii de lichidare a lui V. La 2 octombrie 2002, reclamantul a solicitat comisiei de lichidare să fie inclus în lista creditorilor lui V. Nu este clar dacă această cerere a fost satisfăcută. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva lui V. La 26 februarie 2002, Judecătoria Economică de Circumscripţie Chişinău a acordat reclamantului MDL 3,383,991 (echivalentul a EUR 294,623 la acea dată). Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă peste 15 zile. La 14 martie 2002, instanţa a eliberat un titlu executoriu. La 2 aprilie 2002, executorul judecătoresc a pus sechestru pe două dintre clădirile lui V. în vederea organizării unei licitaţii. Licitaţia nu a avut loc din cauza lipsei potenţialilor cumpărători. Procesul de executare a fost suspendat la 2 iulie 2002 de către Judecătoria sectorului Centru, la cererea lui SCV formulată cu referire la hotărârea din 11 martie 2002. V. a fost radiat din Registrul Întreprinderilor. La 18 iulie 2002, reclamantul a contestat decizia CÎS din 18 mai 2002, prin care a fost anulată înregistrarea lui V., pe motiv că aceasta a fost făcută cu încălcarea legii, autorităţile fiind obligate mai întâi să-l lichideze pe V. şi să plătească datoria acestuia către reclamant. La 23 iulie 2003, reclamantul a solicitat modificarea modului de executare a hotărârii din 26 februarie 2002, lăsând alegerea acestuia la discreţia instanţei. Reclamantul s-a referit la clădirile lui V. pe care a fost pus sechestru în 2002, în vederea vânzării la licitaţie, şi la imposibilitatea vânzării acestei clădiri, deoarece V. a fost radiat din Registrul Întreprinderilor. Reclamantul a notat că nu au fost respectate prevederile legale cu privire la modul de lichidare a unei întreprinderi. Cererea reclamantului a fost respinsă de către Judecătoria Economică de Circumscripţie şi de către Curtea de Apel Economică la 11 decembrie 2003 şi, respectiv, la 29 ianuarie 2004. Instanţele au notat că reclamantul nu a demonstrat că SCV era succesorul lui V., deoarece instanţei nu i-a fost prezentat nici un act care ar confirma că bunurile, drepturile şi obligaţiile lui V. au fost transmise lui SCV după declararea nulă a acordului de constituire a lui V.. C. În drept CtEDO a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenţiei (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO (dreptul la protecţia proprietăţii) prin neexecutarea hotărârii definitive din 26 februarie 2002. Curtea a notat că reclamantul avea o hotărârea judecătorească irevocabilă în folosul său, care nu a fost executată. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti în favoarea reclamantului se datorează „inexistenţei” debitorului şi a bunurilor acestuia. Totuşi, este evident că inexistenţa debitorului rezultă din hotărârea din 24 aprilie 2002, care a declarat nul acordul de constituire a lui V. Curtea a notat că reclamantul nu a contestat declararea nulă a acordului de constituire a lui V., ci doar modul în care proprietatea acestuia a fost împărţită ulterior. În timp ce după prima dispunere a lichidării lui V. a fost creată o comisie de lichidare, care urma să plătească datoriile lui V. creditorilor acestuia, se pare că o asemenea procedură nu a fost urmată după declararea nulă a acordului de constituire a lui V. Instanţele de judecată şi autorităţile naţionale nu s-au referit la soarta de mai departe a bunurilor lui V., cu excepţia hotărârii de judecată din 24 aprilie 2002, în care se indica că toate bunurile urmau a fi reîntoarse conform situaţiei la 3 iulie 1996. Această dispoziţie poate fi interpretată doar ca transferul bunurilor lui V. întreprinderii de stat care exista până a fi reorganizată în V. Curtea a observat că V. a încetat să existe şi că întreaga sa proprietate a fost transmisă altor persoane, fără ca datoriile lui V. să fie plătite. Curtea a considerat că posibilitatea autorităţilor de a lichida o companie, indiferent de mijloace, şi transferul proprietăţii companiei unui terţ în limita bunurilor de care le avea la momentul lichidării, fără a plăti datoriile companiei, contravine pricipiului general al echităţii. Totuşi, acest lucru s-a întâmplat. Ca rezultat, V. nu mai există, nu dispune de nici un bun şi hotărârea de judecată în favoarea reclamantului nu poate fi executată. Prin urmare, statul este direct responsabil de imposibilitatea de executare a hotărârii în folosul reclamantului. Curtea a acordat reclamantului EUR 301,000 cu titlu de daune materiale şi morale şi EUR 95 cu titlu de costuri şi cheltuieli. * * * Hotărârile CtEDO în aceste cauze, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curţii (http://www.echr.coe.int/). |
|||||
| Toate drepturile rezervate Copyright "Juriştii pentru Drepturile Omului" © 2006 |
e-mail: info@lhr.md, design de UseMouse | |||||