02 11 2007

La 23 octombrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârile Stici c. Moldovei (cererea nr. 35324/04), Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei (cererea nr. 39835/05), Deliuchin c. Moldovei (cererea nr. 14925/03) şi Lipatnikova şi Rudic c. Moldovei (cererea nr. 40541/04).

*  *  *

În cauza Stici c. Moldovei, reclamantul, Petru STICI, a fost reţinut la 14 iunie 2004, fiind suspectat că ar fi omorât în 1993 pe fiul Eugeniei Ostapciuc.

La 17 iunie 2004, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest pe numele reclamantului pe un termen de 30 zile. Reclamantul şi avocatul său nu au avut acces la documentele prezentate instanţei în justificarea arestului. Instanţa de judecată a motivat arestul prin faptul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracţiuni grave pentru care legea prevedea o sancţiune de mai mult de 2 ani privaţiune de libertate, reclamantul era şomer şi deţinea paşaport român, deci el putea să se ascundă de autorităţi şi putea să influenţeze martorii. Reclamantul nu a contestat această încheiere.

La 12 iulie 2004, procurorul a solicitat prelungirea mandatului de arest, deoarece urmau a fi efectuate câteva acte procedurale, şi anume, confruntarea cu un co-învinuit, verificarea adresei unei alte persoane şi deoarece reclamantul se putea ascunde. La 13 iulie 2004, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arest pe un termen de 30 de zile.

În cererea de recurs împotriva încheierii din 13 iulie 2004, reclamantul a menţionat că, pe parcursul celor 30 de zile cât s-a aflat sub arest, nu a fost efectuat nici un act procedural la care se referea procurorul; că co-învinuitul cu care urma să aibă o confruntare se afla de asemenea sub arest, însă nici o confruntare nu a avut loc; că el avea reşedinţă permanentă în Moldova; avea trei copii pe care trebuia să-i întreţină şi că suferea de o boală neurologică şi trebuia să urmeze un tratament medical specializat.

La 20 iulie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului, considerând că instanţa inferioară a respectat procedura şi a adoptat o hotărâre legală. Potrivit reclamantului, el şi avocatul său nu au avut acces la nici un material al dosarului.

La 27 iulie 2004, reclamantul a înaintat o cerere de eliberare de sub arest (cerere habeas corpus), în care susţinea că nu există motive pentru deţinerea sa sub arest. La 6 august 2004, fratele reclamantului a încheiat un contract cu al doilea avocat, dl V. Nagacevschi. La aceeaşi dată, dl Nagacevschi a solicitat instanţei de judecată accesul la materialele dosarului care dovedeau necesitatea deţinerii reclamantului în arest. În aceeaşi zi, Judecătoria Buiucani a examinat cererea habeas corpus a reclamantului în absenţa sa şi a respins-o din motivul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracţiuni grave pentru care legea prevedea o sancţiune de mai mult de 2 ani privaţiune de libertate, putea să se ascundă de autorităţi sau să comită noi infracţiuni şi putea să influenţeze martorii. Recursul reclamantului împotriva încheierii din 6 august a fost respins de Curtea de Apel Chişinău la 17 august 2004.

La 9 august 2004, procurorul a transmis dosarul în instanţa de judecată pentru examinare. După expirarea, la 14 august 2004, a termenului mandatului de arest emis la 13 iulie 2004, procurorul nu a mai solicitat prelungirea mandatului de arest.

La 29 noiembrie 2004, a avut loc prima şedinţă de judecată, la care instanţa a decis, inter alia, că reclamantul trebuie să rămână în detenţie, fără a specifica pentru cât timp. Potrivit Guvernului, la 3 iulie 2006, Judecătoria Rîşcani l-a condamnat pe reclamant pentru infracţiunea de care era acuzat. Această hotărâre a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău la 2 octombrie 2006. În prezent, dosarul este pendinte pe rolul Curţii Supreme de Justiţie.

În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns de violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenţiei) prin deţinerea ilegală a reclamantului fără un mandat de arest valabil; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenţiei) prin detenţia sa fără motive suficiente şi relevante; violarea art. 5 § 4 CEDO prin neexaminarea probelor prezentate de el, care combăteau necesitatea deţinerii sub arest şi prin interdicţia impusă pentru unul din avocaţii săi să participe la acea dată în aceste proceduri; violarea art. 6 § 2 CEDO (prezumţia nevinovăţiei), deoarece procurorul a afirmat că reclamantul a comis o infracţiune înainte ca vinovăţia lui să fie stabilită printr-o hotărâre de judecată şi violarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la CEDO (dreptul la un nivel dublu de jurisdicţie în materie penală) prin neexaminarea de către instanţele de judecată a unui recurs al reclamantului cu privire la refuzul de a acorda acces la materialele dosarului penal.

Curtea declarat inadmisibilă pretenţia reclamantului cu privire la violarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la CEDO, deoarece această normă nu era aplicabilă. Instanţa a menţionat că prin hotărârea care se dorea a fi contestată cu recurs reclamantul nu a fost condamnat.

Curtea a declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenţia reclamantului în temeiul art. 6 § 2 CEDO. Curtea a notat că declaraţia cu privire la vinovăţia reclamantulului, făcută până la condamarea acestuia, se conţinea în demersul procurorului de autorizare a arestului. Curtea însă a notat că este sarcina procurorului de a prezenta probele care ar demonstra vinovăţia persoanelor învinuite de comiterea unei infracţiuni şi a prezenta această acuzaţie. Acuzaţia adusă reclamantului a fost făcută doar în instanţa de judecată şi nu a fost repetată în public. 

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenţiei, deoarece după 14 august 2004 reclamantul a fost deţinut fără mandat de arest valabil şi contrar căilor legale naţionale (art. 25 alin. 4 Constituţie).

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 al Convenţiei, deoarece instanţele de judecată care au autorizat arestul între 17 iunie şi 14 august 2004, precum şi cele care au examinat legalitatea acestuia, nu au invocat motive suficiente şi relevante pentru eliberarea mandatului de arest. Curtea a notat că instanţele naţionale s-au limitat la citarea temeiurilor pentru arest prevăzute de Codul de procedură penală, fără a arăta cum se aplică în acest caz concret. Unicile argumente specifice invocate au fost deţinerea de către reclamant a paşaportului român, care i-ar permite să se ascundă peste hotare, şi lipsa unui loc de muncă permanent. Totuşi, instanţele nu au reacţionat în nici un fel la argumentul reclamantului că toate paşapoartele sale puteau fi ridicate de către autorităţi, că alte măsuri preventive (ex. arestarea la domiciliu), care ar fi înlăturat riscul că reclamantul se va ascunde, ar putea fi aplicate, sau că alţi factori care ar fi împiedicat cercetarea sa în stare de libertate (ex. neprezentarea la cererea organului de urmărire penală) nu existau. Instanţele, de asemenea, nu s-au referit la alte argumente (ex. neexecutarea măsurilor de urmările penală invocate de procuror pentru detenţia anterioară a reclamantului, reşedinţa permanentă în ţară şi trei copii, precum şi boala sa, care necesita un tratament specializat) care prima facie combăteau necesitatea detenţiei în stare de arest. Mai mult, reclamantul a fost deţinut sub arest mai mult de doi ani, deşi noi motive pentru detenţia sa continuă nu au fost invocate. 

Curtea nu a găsit necesar de a examina separat pretenţia reclamantului în temeiul art. 5 § 4 al Convenţiei, deoarece decizia care autoriza arestarea reclamantului nu se baza pe motive relevante şi suficiente, iar prezenţa celui de al doilea avocat în aceste proceduri pare să nu fi fost determinantă, deoarece în aceste proceduri reprezentantul fusese reprezentat de un alt avocat.

Curtea a acordat reclamantului EUR 4,000 cu titlu de daune morale şi EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, preşedinte al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.

*  *  *

În cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei, reclamanţii sunt dl Victor ŢURCAN şi dl Dorel ŢURCAN. Victor ŢURCAN („V.Ţ.”) este directorul Băncii Comerciale Victoriabank (banca), iar Dorel ŢURCAN („D.Ţ.”) este un avocat anagajat al băncii. Ei nu sunt rude.

În primăvara anului 2005, o firmă privată înfiinţată de către N.A. şi fratele său a depus o cerere de creditare la bancă. Cererea de creditare a fost acceptată de către Comitetul Director al Băncii la 27 septembrie 2005.

La 12 octombrie 2005, ofiţerii Centrului pentru Combaterea Crimei Organizate şi a Corupţiei (CCCEC) l-au reţinut pe D.Ţ. în timp ce acesta primea bani de la N.A., fiind suspectat împreună cu V.Ţ. pentru tentativă de luare de mită. În procesul-verbal de reţinere întocmit o oră mai târziu, ofiţerii se refereau la „prezenţa clară a unei infracţiuni”. USD 15,000 au fost marcaţi de CCCEC cu scopul de a demonstra luarea de mită de la N.A. La momentul reţinerii, D.Ţ. a declarat că N.A. îi restituia o datorie, confirmată printr-o recipisă. La semnarea procesului-verbal, D.Ţ. a scris că pe durata reţinerii sale, între orele 18 şi 22 a zilei de 12 octombrie 2005, servieta sa s-a aflat în posesia ofiţerilor CCCEC şi după aceasta din ea au dispărut USD 4,000 şi recipisa semnată de N.A., prin care se confirma împrumutul de la D.Ţ. a sumei de USD 15,800. 

În aceeaşi zi, după mai puţin de o oră de la reţinerea lui D.Ţ., V.Ţ. a fost, de asemenea, reţinut în altă parte a oraşului, motivul reţinerii menţionat în procesul-verbal fiind „un martor poate declara că V.Ţ. a comis o infracţiune”.

 La 14 octombrie 2005, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest pe numele lui V.Ţ. Instanţa de judecată a motivat arestul prin faptul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracţiuni grave pentru care legea prevedea o sancţiune de mai mult de 2 ani privaţiune de libertate; probele prezentate au fost obţinute în mod legal; exista riscul că V.Ţ. putea să influenţeze martorii, care sunt angajaţi ai băncii şi îi sunt subordonaţi; cei doi bănuiţi puteau să se înţeleagă privind o poziţie comună; excluderea posibilităţii fabricării unor noi probe; învinuitul putea să se ascundă de autorităţi. La aceeaşi dată, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest pe numele lui D.Ţ., pe care l-a motivat aproape identic.

Ambii reclamanţi au contestat încheierea Judecătoriei Buiucani din 14 octombrie 2005, considerând că motivele invocate pentru arestarea lor sunt insuficiente. Ei s-au oferit să predea paşapoartele lor, demonstrându-şi intenţia de a nu părăsi teritoriul ţării, au menţionat că în trecut nu au comis infracţiuni, au domiciliu şi loc de muncă permanent şi o bună reputaţie. La 21 octombrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursurile reclamanţilor, menţionând că exista riscul influenţării martorilor angajaţi la bancă şi distrugerea sau fabricarea unor noi probe.

La 22 octombrie 2005, procurorul a menţinut învinuirile împotriva ambilor reclamanţi. În aceeaşi zi, în absenţa cererii de prelungire a arestării preventive, V.Ţ. a fost eliberat, cu obligarea de a nu părăsi ţara.

1. Procedurile ulterioare în privinţa lui V.Ţ.

La 18 noiembrie 2005, ziarul Timpul a publicat un interviu cu V.Ţ., în care acesta menţiona, inter alia, că cunoştea că una din discuţiile cu privire la un împrumut dintre D.Ţ., N.A. şi C.N., o angajată a băncii, a fost filmată pe ascuns de către N.A., că lui C.N. i-a fost arătată acea înregistrare audio şi că acesta a fost întrebat despre credit. El a mai menţionat că interese private importante doresc să preia banca, iar operaţiunea a fost organizată în acest scop.

În urma acestui interviu, procurorul a solicitat arestarea la domiciliu a lui V.Ţ. În faţa judecătorului V.Ţ. a susţinut că el dispunea de această informaţie din alte surse decât de la C.N. şi a solicitat audierea lui C.N. pentru a demonstra că persoana nu a vorbit cu el despre investigaţiile din cadrul urmăririi penale. V.Ţ. a argumentat că audierea martorului C.N. era de o importanţă crucială, deoarece unicul motiv al detenţiei sale era presupusa influenţare a lui C.N, în urma eliberării sale la 22 octombrie 2005. La 22 noiembrie 2005, Judecătoria Buiucani a adoptat o încheiere de aplicare a măsurii preventive de arest la domiciliu al lui V.Ţ. pe un termen de 10 zile, deoarece V.Ţ, era preşedintele băncii şi putea să influenţeze angajaţii săi. Judecătoria Buiucani nu a reacţionat în nici un fel la cererea de audiere a lui C.N.. La 25 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea Judecătoriei Buiucani pe motive procedurale şi a dispus obligarea lui V.Ţ. de a nu părăsi localitatea timp de 30 de zile.  

2. Procedurile ulterioare în privinţa lui D.Ţ.

La 22 octombrie 2005, procurorul a solicitat prelungirea mandatului de arest al lui D.Ţ., pe motiv că inter alia existau martori care urmau a fi audiaţi. În aceeaşi zi, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arest pe un termen de douăzeci de zile, din următoarele motive: D.Ţ. este învinuit de comiterea unei crime grave; probele prezentate au fost obţinute în mod legal; există riscul că învinuitul va influenţa martorii care nu au fost audiaţi, deoarece învinuitul nu a dat informaţii despre ei; există în continuare necesitatea verificării depoziţiilor lui D.Ţ.; există riscul fabricării probelor şi ajungerii la o înţelegere privind o poziţie comună între D.Ţ. şi V.Ţ. şi există pericolul ascunderii învinuitului de autorităţi. Cererea de recurs a lui D.Ţ. a fost respinsă de Curtea de Apel Chişinău la 28 octombrie 2005, din motive similare celor descrise în încheierea din 22 octombrie 2005.

La 8 noiembrie 2005, instanţa de judecată a prelungit mandatul de arest al lui D.Ţ. pe un termen de alte douăzeci de zile, din motive similare celor descrise în încheierea din 22 octombrie 2005. D.Ţ. a contestat această încheiere, invocând, inter alia, că el avea dreptul la tăcere şi de a refuza divulgarea informaţiei privind martorii apărării, precum şi faptul că V.Ţ. a fost eliberat cu obligaţia de a nu părăsi localitatea. El s-a plâns, de asemenea, de lipsa de acces la cea mai mare parte a materialelor dosarului intentat împotriva sa şi a solicitat înlocuirea arestării preventive cu orice altă măsură preventivă. La 14 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins cererea de recurs a lui D.Ţ., considerând că la acel moment exista pericolul distrugerii probelor şi datorită dificultăţii extreme a procedurilor.

La 28 noiembrie 2005, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arest al lui D.Ţ. pe un termen de alte douăzeci de zile. D.Ţ. a contestat această încheiere, invocând, inter alia, că urmărirea penală a fost tergiversată, în pofida declaraţiilor procurorului care susţinea că urmărirea penală se apropie de sfârşit şi se va încheia la 1 decembrie 2005. El s-a mai plâns de lipsa de acces la materiale dosarului care justificau necesitatea lipsirii sale de libertate în continuare.

La 6 decembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a adoptat două decizii. În prima decizie, ea a constatat că, contrar art. 308 al Codului de procedură penală, procurorul nu a prezentat Judecătoriei Buiucani materialele cerute în motivarea cererii sale de prelungire a detenţiei lui D.Ţ. la 28 noiembrie 2005. Prin cea de-a doua decizie, Curtea de Apel Chişinău a respins cererea de recurs a lui D.Ţ., constatând că Judecătoria Buiucani a conchis corect că circumstanţele care au servit iniţial drept temei pentru detenţia lui D.Ţ. persistă în continuare, că există pericolul distrugerii probelor şi datorită naturii extrem de complexe a procedurilor.

Ulterior, mandatul de arest al lui D.Ţ. a fost prelungit de instanţele naţionale la 21 decembrie 2005, 13 ianuarie 2005 şi 3 februarie 2006, din motive similare celor invocate anterior.

Reclamanţii pretindeau în faţa Curţii inter alia violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea lipsirii de libertate) - prin reţinerea şi arestarea lor fără motive verosimile de a-i bănui că au săvârşit o infracţiune; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenţiei) prin detenţia reclamanţilor fără motive suficiente şi relevante; violarea art. 5 § 4 CEDO (garanţii în cazul lipsirii de libertate) în privinţa dlui D. Ţ. - prin refuzul instanţei de judecată de a acorda acces avocatului la probele dosarului penal care justificau necesitatea lipsirii de libertate; în privinţa dlui V. Ţ. - prin refuzul nemotivat al instanţei de judecată care examina necesitatea arestării de a audia un martor important.

În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, reclamanţii au solicitat CtEDO să lase fără examinare pretenţia formulată în temeiul 5 § 1 CEDO. Din acest motiv, CtEDO a lăsat fără examinare această pretenţie. 

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 CEDO prin detenţia reclamanţilor fără motive suficiente şi relevante (Dorel Ţurcan – între 12 octombrie 2005 şi septembrie 2006; Victor Ţurcan – între 12 şi 22 octombrie 2005).

Curtea a relevat că argumentarea invocată de reclamanţi urma, mai degrabă, să fie examinată prin prisma art. 5 § 1 CEDO, însă, deoarece reclamanţii au retras această pretenţie, ea o va examina prin prisma art. 5 § 3 CEDO. Curtea a notat că instanţele naţionale s-au limitat la citarea temeiurilor pentru arest prevăzute de Codul de procedură penală, fără a arăta în ce mod acestea se aplică speţei. În cazul lui V.Ţ., instanţele naţionale au motivat detenţia prin faptul că el era preşedintele băncii şi putea influenţa martorii care îi erau subordonaţi şi putea ajunge la o înţelegere cu D.Ţ. privind o poziţie de apărare comună. Totuşi, Curtea notează că la 22 octombrie 2005, când V.Ţ. a fost eliberat, procurorul a invocat necesitatea audierii unor martori, ca temei pentru prelungirea detenţiei lui D.Ţ., martori care nu au fost niciodată identificaţi, dar care se prezumă că puteau da declaraţii inconvenabile pentru ambii învinuiţi. Mai mult, nu este clar de ce instanţele naţionale au decis detenţia lui V.Ţ., pe motiv că ar putea influenţa martorii, când câteva zile mai târziu el a fost eliberat fără ca aceşti martori să fie audiaţi, aparent, fără a exista un pericol ca ei să fie influenţaţi. Pe de altă parte, instanţele de judecată nu au examinat nici unul din elementele invocate în folosul lui V.Ţ., deşi art. 176 alin. 3 al Codului de procedură penală cere expres acest lucru, iar V.Ţ. a văcut referire la argumente care prima facie erau relevante pentru a combate necesitatea deţinerii sub arest.

Curtea este frapată de motivele invocate pentru prelungirea arestului lui D.Ţ. începând cu 8 noiembrie 2005, şi anume: refuzul lui D.Ţ. de a divulga procurorului numele martorilor care ar putea demonstra nevinovăţia sa în instanţa de judecată. Curtea consideră că aceasta nu numai că nu poate constitui temei pentru detenţia unei persoane, dar contravine şi dreptului învinuitului de a păstra tăcerea, după cum acest drept este garantat de art. 6 CEDO. Curtea a notat cu îngrijorare deosebită că, în pofida insuficienţei motivelor iniţiale pentru detenţie şi lipsei altor motive noi, arestul lui D.Ţ. a fost prelungit de câteva ori, uneori chiar atunci când instanţa nu avea la dispoziţie materialele dosarului care ar fi justificat detenţia. În pofida cererii lui D.Ţ. de înlocuire a măsurii preventive, de exemplu cu arestul la domiciliu, nici o instanţă de judecată nu a examinat o asemenea posibilitate. Acestea, în conexiune cu lipsa motivelor pentru detenţie, pot pune la îndoială legalitatea detenţiei sale, după cum aceasta este garantată de art. 5 § 1 CEDO.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 4 CEDO în privinţa ambilor reclamanţi. În privinţa dlui D. Ţ., Curtea a notat că practica administrativă de refuz al instanţelor de judecată de a acorda acces învinuitului la probele dosarului penal care justifică necesitatea lipsirii de libertate l-au împiedicat pe D.Ţ. de a contesta motivele detenţiei sale. Aceasta, combinată cu detenţia fără motive suficiente relevate mai sus, conduce la impresia acuzatului că hotărârile de judecată erau arbitrare. În ceea ce-l priveşte pe dl V. Ţ., unicul motiv pentru arestarea la domiciliu a sa a fost presupusa presiune asupra unui martor. Prin urmare, pentru a stabili necesitatea detenţiei repetate era important ca acest martor să fie audiat. Neaudierea acestui martor a lipsit apărarea de posibilitatea de a convinge judecătorul de instrucţie de lipsa motivelor pentru arestare. Mai mult, în declaraţiile făcute de C.N. după apariţia articolului din 18 noiembrie 2005, martorul a recunoscut că V.Ţ. nu a vorbit cu ea şi s-au văzut doar în holul băncii. Deoarece instanţa de judecată a refuzat fără a indica vreun motiv audierea acestui martor, Curtea a conchis că a existat o violare a art. 5 § 4 CEDO.

Curtea a acordat cu titlu de daune morale EUR 4,000 dlui Dorel Ţurcan şi EUR 3,000 dlui Victor Ţurcan şi o sumă globală de EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamanţii au fost reprezentaţi la CtEDO de către Alexandru TĂNASE, avocat din Chişinău.

Comunicatul de presă al reprezentantului reclamanţilor în cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei îl puteţi găsi aici.

*  *  *

În cauza Lipatnikova şi Rudic c. Moldovei, reclamantele, Natalia LIPATNIKOVA (primul reclamant) şi Ecaterina RUDIC (al doilea reclamant), au fost proprietarii unei case în Chişinău şi a lotului aferent acesteia. Vecinul lor T., a construit o anexă neautorizată pe pământul reclamanţilor.

În 1995, prin câteva decizii Pretura sectorului Centru a dispus demolarea construcţiilor neautorizate. În 1996, Pretura a anulat autorizaţiile de construcţie iniţiale în favoarea lui T., ca fiind emise cu încălcarea legii. T. a iniţiat proceduri judiciare, reclamanţii fiind atraşi în proces în calitate de terţe persoane. Printr-o decizie definitivă, la 30 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut deciziile administrative de demolare a construcţiilor.

Reclamanţii au depus numeroase cereri pentru executarea deciziei din 30 septembrie 1998. De fiecare dată autoritatea locală răspundea că executarea nu este posibilă, fie din cauza condiţiilor climaterice, fie din cauza lipsei echipamentului necesar, fie în urma iniţierii noilor acţiuni de către T.

T. a întreprins câteva încercări de a redeschide procedurile, utilizând căi extraordinare de atac, pretinzând că soţia şi fiica acestuia nu au fost atrase în proceduri. Aceste cereri au fost respinse ca inadmisibile prin decizii din 2001, 2003, 2005 şi 2006. Procedurile de executare au fost suspendate de două ori ca rezultat al acestor proceduri: pentru şase luni în 2003 şi pentru nouă luni în 2005.

Hotărârea din 30 septembrie 1998 a fost executată în iulie 2006, după ce cererea reclamanţilor a fost comunicată de către CtEDO Guvernului.

Reclamanţii pretindeau în faţa Curţii violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii) şi a art. 3 CEDO (interzicerea torturii) din cauza neexecutării îndelungate a hotărârii din 30 septembrie 1998 şi violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) în conjuncţie cu art. 6 § 1 CEDO prin lipsa unui recurs efectiv pentru soluţionarea pretenţiilor de neexecutare la nivel naţional.

Curtea a considerat vădit nefondată pretenţia reclamanţilor referitoare la violarea art. 3 CEDO şi a respins-o ca inadmisibilă în conformitate cu art. 35 § 4 CEDO. CtEDO a notat că reclamanţii nu au prezentat probe pentru a o justifica, iar suferinţele cauzate prin executarea îndelungată a hotărârii nu par să depăşească nivelul nivelul minim de severitate necesar pentru ca art. 3 să devină aplicabil.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO şi a art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO prin neexecutarea hotărârii de judecată din 30 septembrie 1998 . Curtea a notat că hotărârea nu a fost executată timp de şapte ani şi zece luni, iar instanţele naţionale au suspendat executarea hotărârii pentru o perioadă totală de 15 luni. Chiar excluzând perioadele când executarea a fost suspendată de instanţa de judecată, autorităţile au avut nevoie de o perioadă de mulţi ani pentru a executa hotărârea, a cărei durată nu poate fi explicată de probleme tehnice. Mai mult ca atât, Curtea observă că prima suspendare a executării a fost dispusă abia în 2003, peste aproximativ cinci ani după ce hotărârea a devenit definitivă. Nici o explicaţie nu a fost dată acestei întârzieri.

Curtea a constatat, în unanimitate, şi violarea art. 13 al CEDO în conjuncţie cu art. 6 § 1 CEDO prin lipsa unui recurs efectiv pentru soluţionarea pretenţiilor de neexecutare la nivel naţional. Curtea a notat că Guvernul nu s-a referit la prevederi legale care ar fi permis reclamanţilor să iniţieze acţiuni judiciare în vederea accelerării executării hotărârii din 1998. Dimpotrivă, existenţa în dreptul intern a mai multor opţiuni de contestare a hotărârii de judecată definitive i-a permis lui T. să tergiverseze executarea hotărârii, astfel lăsând reclamanţii fără vreun remediu efectiv.

Curtea a acordat reclamanţilor EUR 3,000 cu titlu de daune morale şi EUR 600 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamanţii au fost reprezentaţi la CtEDO de către Vitalie ZAMA, membru al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.