26 10 2007

La 23 octombrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârile Cazacu c. Moldovei (cererea nr. 40117/02), Colibaba c. Moldovei (cererea nr. 29089/06), Flux şi Samson c. Moldovei (cererea nr. 28700/03).

*  *  *

În cauza Cazacu c. Moldovei, reclamantul, dl Vasile CAZACU, a fost concediat de la locul său de muncă (Primăria Cimişlia) la 29 decembrie 1999 în urma reducerii numărului de personal, în rezultatul reorganizării instituţiei angajatoare. La 12 ianuarie 2000, el a fost informat în scris despre concediere.

Reclamantul a solicitat de la fostul angajator, în conformitate cu legislaţia muncii, plata unor compensaţii (o indemnizaţie de concediere în mărimea câştigului mediu lunar, salariul mediu pe perioada a două luni, salariul mediu pe perioada a trei luni după concediere, salariul pentru concediul nefolosit pe anul 1999 şi salariul pentru luna decembrie 1999 şi o parte pentru luna ianuarie 2000). În urma refuzului angajatorului, el a iniţiat acţiuni judiciare, solicitând compensaţii în urma concedierii. Instanţele judecătoreşti naţionale i-au respins pretenţiile, invocând, printre altele, că Primăria se autofinanţa şi nu avea surse financiare suficiente pentru a-i plăti reclamantului compensaţiile solicitate, că reclamantul nu a oferit servicii noi după octombrie 1999 şi nu putea să ceară salariul pentru lunile noiembrie-decembrie 1999, că reclamantul nu s-a înregistrat la oficiul forţei de muncă ca şomer şi, prin urmare, nu putea solicita compensaţii de concediere.

Reclamantul şi membrii familiei sale se plângeau în faţa Curţii de încălcarea drepturilor sale garantate de art. 6 al Convenţiei (dreptul la un proces echitabil), din cauza lipsei de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor şi a înrăutăţirii situaţiei sale în urma recursului depus de el, şi de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii), din cauza refuzului instanţelor naţionale de a-i acorda compensaţii de concediere care i se cuveneau conform legislaţiei muncii.

Curtea a considerat în mod vădit nefondate pretenţiile membrilor familiei reclamantului şi pretenţiile reclamantului referitor la violarea art. 6 CEDO şi le-a respins ca inadmisibile în conformitate cu art. 35 § 4 CEDO. În ceea ce priveşte pretenţiile membrilor familiei reclamantului, Curtea a notat că reclamantul putea singur să se plângă în instanţele de judecată de refuzul de a-i plăti compensaţiile de concediere şi de pretinsa încălcare a drepturilor lui procedurale, ceea ce el a şi făcut. Deşi familia reclamantului se afla într-o situaţie financiară dificilă, în această cauză afectarea familiei reclamantului nu este suficientă pentru a reprezenta o ingerinţă suficient de distinctă de cea a reclamantului, care ar acorda membrilor familiei reclamantului calitatea de victimă. În ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, Curtea a notat că reclamantul nu a prezentat probe care ar demonstra că întregul sistem judiciar din Moldova şi instanţele de judecată care au examinat cauza au fost dependente de executiv, sau că judecătorii au fost părtinitori în detrimentul reclamantului. În ceea ce priveşte înrăutăţirea situaţiei reclamantului în recurs, Curtea a notat că o asemenea soluţie nu era contrară legislaţiei naţionale (art. 296 al Codului de procedură civilă în vigoare până la 12 iunie 2003) şi ea nu vede nici o problemă prin prisma art. 6 CEDO în această privinţă.  

Curtea a notat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO nu garantează un drept de a dobândi proprietăţi. Totuşi, o pretenţie poate reprezenta un „bun” în sensul art. 1 dacă reclamantul poate argumenta că avea cel puţin o „speranţă legitimă” că va obţine un drept de proprietate. Pentru a stabili dacă aşteptarea este „legitimă”, Curtea trebuie să stabilească dacă pretenţia reclamantului se baza pe un fundament legal suficient. Curtea a reiterat că două dintre pretenţiile reclamantului au fost respinse de către instanţele naţionale, deoarece el nu s-a conformat cerinţelor legale, şi anume: reclamantul nu a oferit servicii după octombrie 1999 şi nu putea solicita salariu pentru acea perioadă şi nu s-a înregistrat la oficiul forţei de muncă pentru a putea solicita salariul mediu pentru a treia lună, după cum era prevăzut de art. 45/3 Codul muncii în vigoare la acea dată. Curtea a respins aceste două pretenţii ale reclamantului, deoarece în privinţa lor reclamantul nu avea o „speranţă legitimă”.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO referitor la celelalte pretenţii (plata unei indemnizaţii de concediere în mărimea câştigului mediu lunar, salariul mediu pe perioada a două luni după concediere şi compensaţia pentru concediul nefolosit). Curtea a considerat că aceste pretenţii ale reclamantului se bazau pe un fundament legal suficient, deoarece angajatorii din Moldova erau obligaţi necondiţionat prin lege la plata compensaţiilor de concediere (art. 45 şi art. 80 ale Codului muncii), iar instanţele naţionale nu s-au referit la vreo prevedere legală sau alte circumstanţe care ar permite o excepţie de la prevederile sus-menţionate ale Codului muncii. Prin urmare, ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale a fost contrară legii.

Curtea a acordat reclamantului EUR 805 cu titlu de daune materiale, EUR 2,000 cu titlu de daune morale şi EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către d-a Luciana IABANGI, membru al Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova.

*  *  *

În cauza Colibaba c. Moldovei, reclamantul, Vitalie COLIBABA, a fost reţinut la 21 aprilie 2006 fiind învinuit că ar fi agresat un poliţist. Reclamantul susţine că la 25 şi 27 aprilie, pe perioada aflării sale în custodia poliţiei, el a fost torturat de către trei poliţişti, fiind obligat să-şi recunoască vina. Potrivit reclamantului, mâinile şi picioarele sale erau legate împreună la spate şi o bară de metal era plasată sub braţele sale şi pusă pe două scaune, fiind suspendat astfel timp de 40 de minute. Având corpul suspendat şi capul acoperit cu un mantou, el era bătut cu un scaun în partea posterioară a craniului. Mâinile sale erau acoperite cu haine pentru ca funia să nu lase urme, iar muzica cânta tare, pentru a acoperi ţipetele sale. Aceste acţiuni erau însoţite de agresiuni verbale şi psihologice.

Mai târziu, în aceeaşi zi, reclamantul şi-a tăiat venele, încercând să se sinucidă. La 27 aprilie, pentru prima dată i-a fost permisă o întrevedere cu avocatul său, dar numai în prezenţa poliţiştilor. Reclamantul s-a plâns avocatului că a fost torturat. Potrivit reclamantului, ulterior, ca pedeapsă pentru aceasta, el a fost torturat din nou: a fost lovit în cap cu o sticlă de plastic de 2 litri umplută cu apă şi bătut cu pumnii şi picioarele. Guvernul neagă toate aceste alegaţii.

La 28 aprilie 2006, avocatul reclamantului a depus o plângere la Procuratura Buiucani, în care reclama maltratările la care a fost supus clientul său.

La 29 aprilie 2006, dl Colibaba a fost dus de poliţiştii acuzaţi de reclamant că l-au maltratat la Centrul de Medicină Legală, unde a fost examinat în prezenţa poliţiştilor. Această procedură a avut loc în absenţa avocatului reclamantului şi, potrivit reclamantului, examinarea medicală a durat câteva minute şi a fost superficială. Raportul medical a Centrului de Medicină Legală, care era datat din 28 aprilie 2006, conchidea că în afară de rănile cauzate de tentativa de suicid, dl Colibaba nu avea alte semne de violenţă pe corp.

La 2 mai 2006, avocatul reclamantului a solicitat procurorului de la Procuratura Buiucani numirea unei expertize medicale neurologică, oftalmologică, psihiatrică, care ar fi fost efectuată de către medici independenţi în prezenţa rudelor reclamantului. Această cerere a fost respinsă.

La 16 mai 2006, reclamantul a fost eliberat din detenţie. În aceeaşi zi, el a solicitat asistenţă medicală la Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”. O concluzie medicală eliberată de Centru la 16 iunie 2006 statua că reclamantul suferea consecinţele unei traume craniene, otită post-traumatică, surditate mixtă a părţii stângi şi hipoacuzie a părţii stângi. Acelaşi diagnostic a fost confirmat printr-un raport al Institutului de Neurologie şi Neurochirugie a Ministerului Sănătăţii, redactat în urma examinării medicale a reclamantului la 18 mai 2006.

La 24 mai 2006, procurorul G.B. de la Procuratura Buiucani a respins plângerea avocatului reclamantului din 28 aprilie 2006. Procurorul a indicat că poliţiştii implicaţi în pretinsele acte de tortură au negat acuzaţiile aduse împotriva lor, raportul medical din 28 aprilie 2006 nu confirma că reclamantul nu avea semne de violenţă pe corp, iar în biroul unde reclamantul pretinde că a fost torturat nu a fost descoperit nici un cuier. În ceea ce priveşte tentativa de suicid, procurorul a considerat că aceasta a fost simulată pentru a evita răspunderea penală.

Reclamantul a contestat în Judecătoria Buiucani decizia din 24 mai 2006, invocând faptul că procurorul a refuzat efectuarea unei expertize medicale independente, contrar art. 3 CEDO şi prezentând raportul medical efectuat de Institutul de Neurologie şi Neurochirugie, care a fost admis la dosar. La 15 iunie 2006, Judecătoria Buiucani a respins cererea reclamantului despre maltratarea sa de către poliţişti, invocând aceleaşi motive care fuseseră indicate de Procuratura Buiucani, fără a se expune asupra raportul anexat de reprezentantul reclamantului.

La 22 iunie 2006, reclamantul a sesizat CtEDO cu o cerere individuală, prin care se plângea de violarea art. 3 CEDO, deoarece a fost supus maltratărilor şi deoarece plângerea cu privire la matratare nu a fost examinată adecvat.

La 26 iunie 2006, Procurorul General al Republicii Moldova, dl Valeriu BALABAN, a adresat o scrisoare Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, în care se referea la „fenomenul” implicării de către unii avocaţi din Republica Moldova a organizaţiilor internaţionale specializate în protecţia drepturilor omului în examinarea cauzelor penale administrate de autorităţile naţionale. În scrisoare era citată cauza reclamantului, în care avocatul s-a adresat la organizaţia Amnesty International. În scrisoare se menţiona că „aceste organizaţii sunt folosite ca un instrument pentru servirea intereselor personale şi pentru evitarea responsabilităţii penale a persoanelor învinuite” şi că acest gen de practici ale avocaţilor constituie o defăimare a statului. În consecinţă, Procuratura Generală urma să examineze intentarea urmăririi penale împotriva avocatului reclamantului în temeiul art. 335 § 2 Cod penal. Această scrisoarea a fost larg discutată în presă. Printr-o declaraţie din 30 iunie 2006, Baroul Avocaţilor a calificat această scrisoare ca o tentativă de intimidare a avocaţilor.

Reclamantul pretindea violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii) prin maltratarea reclamantului pe când se afla în custodia poliţiei, neasigurarea cu mâncare şi apă între 25 şi 27 aprilie 2006 şi lipsa unei anchete efective din partea autorităţilor cu privire la plângerile cu privire la maltratare; violarea art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) prin lipsa unui recurs efectiv pentru a se opune încălcării dreptului său garantat de art. 3 CEDO şi violarea art. 34 CEDO (cereri individuale) deoarece, prin scrisoarea sa din 26 iunie 2006, Procurorul General a ameninţat avocatul reclamantului cu intentarea unui dosar penal pentru depunerea cererii la CtEDO.

Curtea a declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenţia reclamantului referitor la violarea art. 3 CEDO prin pretinsa neasigurare cu mâncare şi apă a reclamantului între 25 şi 27 aprilie 2006, pe motiv că reclamantul nu a prezentat probe în susţinerea acestei pretenţii.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO prin maltratarea reclamantului pe perioada detenţiei. Curtea a notat că îi aparţine statului să aducă explicaţii plauzibile leziunilor cauzate unei persoane când se afla în custodia autorităţilor, iar neonorarea acestei obligaţii determină o prezumţie puternică că persoana a fost maltratată de autorităţi. Este indisputabil faptul că între 21 aprilie şi 16 mai 2006 reclamantul s-a aflat în custodia poliţiei. Autorităţile naţionale nu au constatat că reclamantul a fost maltratat şi au motivat decizia lor prin raportul medical din 28 aprilie 2006. Curtea a avut dubii în privinţa credibilităţii raportului medical din 28 aprilie 2006. Ea a menţionat că reclamantul a fost dus la Centrul de Medicină Legală de către poliţiştii acuzaţi de maltratare şi că examinarea medicală a avut loc în prezenţa lor. Este posibil ca reclamantul să se fi simţit intimidat de persoanele pe care el le-a acuzat de tortură. Cu atât mai mult, cu cât reclamantul pretindea că la 27 aprilie 2006 a fost torturat după ce s-a plâns avocatului despre maltratări. În aceste circumstanţe, Curtea nu poate acorda credibilitate unui asemenea raport medical. În observaţiile depuse la CtEDO, Guvernul pretindea că rapoartele medicale din 16 iunie şi 18 mai 2006 nu demonstrau că reclamantul suferea de o traumă cerebrală la momentul eliberării sale din detenţie, iar eventualele semne de maltratare ar fi putut fi cauzate după eliberarea reclamantului din detenţie. Curtea a respins aceste argumente, menţionând că, deşi raportul întocmit de către Centrul „Memoria” era datat din 16 iunie 2006, în el era indicat expres că examinarea medicală a avut loc la 16 mai 2006; iar raportul din 18 mai 2006 confirma diagnosticul stabilit de Centru. Prin urmare, Curtea a conchis că trauma craniană a reclamantului a fost provocată pe perioada detenţiei sale, iar autorităţile naţionale nu au furnizat nici o explicaţie plauzibilă cu privire la originea traumei craniene.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO din cauza lipsei unei anchete efective din partea autorităţilor cu privire la plângerea despre maltratare. Curtea a notat că orice plângere credibilă de maltratare de către agenţii statului impune statului obligaţia de a efectua o anchetă efectivă pentru stabilirea şi atragerea la răspundere a persoanelor responsabile de maltratare. Ea a constatat existenţa mai multor lacune în ancheta efectuată de autorităţile naţionale. În primul rând, cererea reclamantului de examinare medicală independentă adresată procuraturii a fost respinsă fără nici un motiv rezonabil. În al doilea rând, Judecătoria Buiucani nu a examinat argumentul avocatului reclamantului cu privire la refuzul procurorului de efectuare a unei expertize medicale independente, fără a oferi motive în acest sens. Instanţa de recurs nu a atras atenţia asupra argumentului avocatului precum că în urma examinării medicale din 16 mai 2006, pe corpul reclamantului s-au constatat urme de maltratare, precum nici nu s-a expus asupra raportului medical din 18 mai 2006, care menţiona prezenţa semnelor de maltratare. Mai mult, procuratura a refuzat să examineze cererea avocatului relcamantului de reexaminare a cauzei în lumina documentelor întocmite de Centrul „Memoria”. Prin urmare, Curtea a conchis că autorităţile naţionale nu au depus eforturi serioase de a investiga plângerea reclamantului cu privire la maltratare.

Curtea a considerat că nu este necesar de a examina separat pretenţia cu privire la violarea art. 13 CEDO, deoarece aceasta este, în esenţă, identică cu pretenţia examinată cu privire la lipsa unei anchete efective prin prisma art. 3 CEDO.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, că Moldova nu şi-a respectat obligaţiile prevăzute de art. 34 CEDO.  Guvernul a argumentat că scrisoarea Procurorului General din 26 iunie 2006 nu avea scopul de intimida pe cineva, ci de a chema avocaţii să se conformeze normelor deontologice. Curtea a respins acest argument, considerând că limbajul folosit de Procurorul General; faptul că el a menţionat expres numele avocatului reclamantului; şi avertizarea de intentare a unui dosar penal, în urma depunerii de către avocat a cererii la organizaţii internaţionale, pot fi interpretate ca o intimidare a avocatului reclamantului şi a avocaţilor în general. Aceasta a fost percepţia avocaţilor din Moldova şi a Amnesty International. Curtea a notat că, deşi în scrisoarea Procurorului General nu se face referire la cererea reclamantului şi Curtea nu este sigură că Procurorul General cunoştea despre depunerea cererii la Curte, nici unul din aceste elemente nu este determinant, deoarece limbajul din scrisoare a avut un efect descurajator asupra intenţiei avocatului reclamantului de a depune şi a menţine cererea clientului său la Curte.

Curtea a acordat reclamantului EUR 14,000 cu titlu de daune morale şi EUR 2,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Roman ZADOINOV, avocat din Chişinău.

*  *  *

În cauza Flux şi Samson c. Moldovei, ziarul Flux (primul reclamant) a publicat la 13 decembrie 2001 un articol intitulat „Un fost demnitar îşi înalţă castele”. Acest articol se baza pe informaţia furnizată de către dna Z. Samson cu privire la un conflict între fiica sa, Aurelia SAMSON (al doilea reclamant), şi ex-ministrul Construcţiilor, Gheorghe CĂLUGĂRU. În articol, printre altele, se afirma că „ex-ministrul Construcţiilor, Gheorghe Călugăru, a hotărât să se îmbogăţească pe sărăcia altora”, „prin diverse metode, acesta îi forţa pe bătrânii care locuiau într-o curte cu Aurelia, să-şi părăsească casele în schimbul unor sume mizere”, „Gheorghe Călugăru a înălţat adevărate curţi împărăteşti”. În afară de aceasta, în final, articolul conţinea opinia dlui Călugăru oferită la telefon privind acea situaţie, care reclama o construcţie neautorizată ridicată de familia Samson.

La 17 septembrie 2001, dl Călugăru a înaintat o acţiune împotriva celor doi reclamanţi, prin care pretindea că informaţia din pasajele de mai sus nu corespundea realităţii şi îi lezează onoarea şi demnitatea, solicitând dezminţirea ei şi compensaţii morale pentru defăimarea sa. Din iniţiativa dnei Samson, înainte de pronunţarea hotărârii de judecată a primei instanţe, ziarul Flux a publicat scuzele sale faţă de fostul ministru pentru dauna morală cauzată, fără a recunoaşte însă pretenţiile acestuia din acţiunea de judecată.

La 17 octombrie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a satisfăcut parţial pretenţiile dlui Călugăru, în urma publicării scuzelor. Instanţa a apreciat ca necorespunzând adevărului următoarea „informaţie”: „un fost demnitar îşi înalţă castele”, „vecinii spun că el le dă în chirie, agonisind o groază de bani”, „ex-ministrul Construcţiilor, Gheorghe Călugăru, a hotărât să se îmbogăţească pe sărăcia altora”, „prin diverse metode, acesta îi forţa pe bătrânii care locuiau într-o curte cu Aurelia, să-şi părăsească casele în schimbul unor sume mizere”, „Gheorghe Călugăru a înălţat adevărate curţi împărăteşti”, „el i-a spus Aureliei că-şi va atinge scopul cu orice preţ” şi „că-i va face viaţa imposibilă”. Instanţa a obligat ziarul să publice o dezminţire pe aceeaşi pagină a ziarului şi la aceeaşi rubrică şi să plătească dlui Călugăru MDL 1,404 (EUR 105 la acea dată) cu titlu de prejudiciu moral şi taxa de stat.

În cererea de apel împotriva hotărârii din 17 octombrie 2002, ziarul Flux a susţinut că declaraţiile publicate constituiau judecăţi de valoare, veridicitatea cărora nu era susceptibilă de a fi demonstrată şi a subliniat că nu a existat nici o reacţie asupra faptului că mama celui de-al doilea reclamant şi-a confirmat afirmaţiile în instanţa de judecată. La 14 ianuarie 2003, Tribunalul Chişinău a respins apelul reclamantului şi a menţinut hotărârea de judecată din 17 octombrie 2002. Cererea de recurs a reclamantului împotriva deciziei Tribunalului Chişinău a fost respinsă de Curtea de Apel a Republicii Moldova la 20 martie 2003.

În faţa Curţii, ziarul Flux  pretindea violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare) prin obligarea sa la plata despăgubirilor şi publicarea dezminţirilor în cauza în defăimare intentată de Gheorghe Călugăru, ex-ministru al Construcţiilor. Aurelia SAMSON pretindea violarea art. 8 CEDO.

După depunerea cererii, Aurelia SAMSON a informat Curtea că nu mai doreşte să menţină pretenţia sa. Din acest motiv, Curtea a decis să lase pretenţia ei fără examinare. 

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Ea a notat că în această cauză a existat o ingerinţă în libertatea de exprimare a ziarului reclamant, care era „prevăzută de lege” şi urmărea „un scop legitim” de protecţie a reputaţiei dlui Călugăru, însă care nu era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a notat că ziarul Flux a fost obligat la plata despăgubirilor, deoarece nu a putut demonstra veridicitatea informaţiei publicate. Chiar dacă ziarul a susţinut că cea mai mare parte a informaţiei publicate constituia judecăţi de valoare şi, în cererile sale de apel şi recurs, s-a referit la câteva fapte suplimentare, nici una dintre instanţele naţionale nu a comentat şi nu a răspuns la aceste argumente. Curtea a considerat că expresiile „un fost demnitar îşi înalţă castele”, „ex-ministrul Construcţiilor, Gheorghe Călugăru, a hotărât să se îmbogăţească pe sărăcia altora” constituie judecăţi de valoare care exprimau opinia ziarului asupra activităţilor de construcţie ale dlui Călugăru şi consecinţele lor asupra vecinilor acestuia şi nu se poate spune că acestea nu se bazau pe un substrat factologic suficient. Curtea a reamintit că cerinţa de a demonstra că judecăţile de valoare corespund adevărului este irealizabilă şi afectează libertatea de opinie, care este un element fundamental garantat de art. 10 CEDO.

Curtea a notat că obligarea ziarului de a proba adevărul informaţiei răspândite şi, pe de altă parte, ignorarea probelor prezentate în acest sens nu poate fi justificată într-o societate democratică.  În procedurile naţionale ziarul a făcut referire la declaraţiile mamei celui de al doilea reclamant pentru a demonstra că faptele răspândite de el nu sunt false. Instanţele de judecată nu s-au expus asupra acestei probe prezentate de ziar.

Curtea a reiterat că „pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru”. În articol se conţineau următoarele declaraţii ale unor terţe persoane: „vecinii spun că el le dă în chirie, agonisind o groază de bani”, „el i-a spus Aureliei că-şi va atinge scopul cu orice preţ” şi „că-i va face viaţa imposibilă”. Curtea a ţinut cont de tonul balansat al articolului şi de faptul că după ce a prezentat punctul de vedere al uneia din părţi, ziarul a dat posibilitate cititorului de a afla punctul de vedere al celeilalte părţi şi s-a referit la unele documente care sugerau că al doilea reclamant nu a respectat unele prevederi legale. Chiar dacă în articol se conţinea o doză de exagerare sau de provocare, ziarul Flux a respectat principiile inerente unui jurnalism responsabil. Pe lângă acestea, articolul punea în discuţie întrebări de interes public, şi anume, pretinsele abuzuri ale unui fost funcţionar de stat şi incapacitatea justiţiei moldave de a reacţiona în mod adecvat. În circumstanţele de mai sus, Curtea nu a găsit motive suficient de convingătoare pentru a admite pedepsirea ziarului pentru declaraţiile terţilor.

Ţinând cont de cele expuse şi de faptul că orice prejudiciere care ar fi putut fi adusă reputaţiei dlui Călugăru a fost reparată prin publicarea promptă a scuzelor, Curtea a considerat că ingerinţa în libertatea de exprimare a ziarului nu a fost „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a acordat ziarului Flux EUR 112 cu titlu de daune materiale (echivalentul în euro la ziua pronunţării hotărârii naţionale a sumelor acordate lui Gheorghe CĂLUGĂRU şi echivalentul în euro a taxei de stat plătite pentru examinarea cauzei în apel şi recurs), EUR 3,000 cu titlu de daune morale şi EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

Reclamanţii au fost reprezentaţi la CtEDO de către Vladislav GRIBINCEA, membru al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.