10 07 2007

La 10 iulie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa în cauza Bimer S.A. c. Moldovei (cererea nr. 15084/03).

*  *  *

În această cauză cererea a fost depusă de o întreprindere care a fost fondată de investitori străini. În anul 1998 reclamantul a obţinut 2 licenţe pentru deschiderea a două localuri duty-free în incinta Biroului Vamal Leuşeni. Aceste licenţe au fost eliberate pe o perioadă nedeterminată. Pentru deschiderea celor două localuri reclamantul a procurat echipamentul necesar şi a construit un imobil.

La 24 aprilie 2002 Parlamentul a modificat Codul Vamal, interzicând amplasarea localurilor duty-free pe teritoriul vamal al Republicii Moldova, cu excepţia aeroporturilor internaţionale şi a bordurilor aeronavelor. La 18 mai 2002 Departamentul Vamal a dispus închiderea localurilor duty-free ale reclamantului.

Reclamantul a contestat în instanţa de judecată decizia Departamentului Vamal. El a indicat, printre altele, că modificările introduse în Codul Vamal nu pot avea efect retroactiv şi că aplicarea retroactivă a acestor prevederi contravine Legii privind investiţiile străine, care împiedica pe o perioadă de 10 ani aplicarea legilor care înrăutăţesc situaţia investitorilor străini.

La 26 iunie 2002 Curtea de Apel a Republicii Moldova a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului şi a anulat decizia Departamentului Vamal. Instanţa a conchis că Legea privind investiţiile străine se aplică reclamantului, iar noile modificări din Codul Vamal nu se aplică faţă de magazinele duty-free deja deschise la momentul adoptării modificărilor Codului Vamal.

Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, pretenţiile reclamantului au fost respinse ca neîntemeiate. Instanţa a conchis că prin decizia Departamentului Vamal drepturile reclamantului nu au fost încălcate deoarece acesta putea să-şi deschidă magazine duty-free în aeroporturile internaţionale sau la bordul aeronavelor. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a expus asupra aplicabilităţii Legii privind investiţiile străine situaţiei reclamantului şi nici nu a contestat temeinicia concluziilor Curţii de Apel în această parte.

În faţa Curţii, reclamantul pretindea violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii) prin împiedicarea sa de a folosi licenţele din anul 1998 şi prin neacordarea prejudiciilor pentru împiedicarea folosirii licenţelor.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Ea a notat că licenţele de care dispunea reclamantul constituiau indiscutabil un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. Contrar concluziei Curţii Supreme de Justiţie, Curtea a conchis că reclamantul a fost lipsit de „bunurile” sale deoarece el nu putea să folosească imobilul deja construit până în anul 2002 pentru valorificarea licenţelor. Curtea a constatat că interdicţia impusă reclamantului de a folosi imobilul nu a fost „prevăzută de lege” deoarece, conform art. 43 al Legii privind investiţiile străine în vigoare la acea dată, adoptarea unor noi legi care înrăutăţeşte condiţiile de activitate a întreprinderilor cu investiţii străine nu pot genera efecte pentru acestea pe un termen de 10 ani de la adoptarea legii, iar autorităţile naţionale nu au respectat această prevedere legală.

Curtea a acordat reclamantului EUR 520,000 cu titlu de prejudiciu material, care include costul imobilului construit în incinta Biroului Vamal Leuşeni; venitul ratat al reclamantului, în urma imposibilităţii folosirii imobilului, calculat pe o perioadă de 10 ani; dobânda bancară şi pierderile determinate de inflaţie. Judecătorul Pavlovschi a notat în opinia sa separată că această sumă este „perfect echitabilă”.

Curtea nu a acordat reclamantului nici o sumă cu titlu de prejudiciu moral şi cu titlu de costuri şi cheltuieli deoarece reclamantul nu a prezentat în termenul stabilit de Curte pretenţiile sale cu referire la aceste subiecte, iar cererea de rezervare a examinării satisfacţiei echitabile pentru o hotărâre separată a fost respinsă de Curte.

Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl R. Zeglovs, avocat din Riga, Letonia.