20 06 2007

La 19 iunie 2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a pronunţat hotărârile sale în cauzele Ciorap c. Moldovei (cererea nr. 12066/02) şi Botnari c. Moldovei (cererea nr. 19981/02).

Reclamantul, Tudor CIORAP, activa în cadrul ONG-ului „Amnistia Socială”, ONG specializat în acordarea asistenţei juridice persoanelor lipsite de libertate.

La 23 octombrie 2000 el a fost arestat, fiind acuzat de comiterea unei fraude. Ulterior, reclamantul a fost învinuit de comiterea unor alte infracţiuni. La 6 noiembrie 2000 el a fost transferat în Închisoarea nr. 13 din mun. Chişinău. Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie în această închisoare erau inumane. El a invocat suprapopularea celulelor (2-3 deţinuţi pe fiecare 2 m²), deţinerea în celulă împreună cu persoanele bolnave de tuberculoză, prezenţa insectelor parazitare, lipsa condiţiilor igienice şi sanitare minime, cantitatea şi calitatea insuficientă a alimentării, până la 27 mai 2005 electricitatea şi apa caldă erau livrate doar timp de câteva ore pe zi, numărul insuficient de paturi pentru deţinuţi în celulă.

La 1 august 2001 reclamantul a declarat greva foamei ca urmare a încălcării drepturilor sale şi a familiei sale. Deoarece nici un reprezentant al Procuraturii nu a venit să discute cu el privind pretinsele încălcări timp de 2 săptămâni, în noaptea de 14 august 2001 el şi-a tăiat vinele şi şi-a dat foc. Ulterior, lui i s-a acordat asistenţă medicală şi de câteva ori a fost hrănit forţat prin introducerea unui tub în stomac, în pofida cererii reclamantului de a fi hrănit intravenos.

Medicul psihiatru care l-a examinat pe reclamant în urma incidentului din 14 august 2001 a declarat în instanţa de judecată că reclamantul îşi dădea seama de consecinţele acţiunilor sale. Suplimentar, a menţionat că a fost supus unor presiuni pentru a semna un act prin care reclamantul urma să fie recunoscut bolnav mintal, dar a refuzat semnarea acestui act. Ulterior, reclamantul a fost diagnosticat cu psihopatie mozaică.

În unul din răspunsurile la adresarea avocatului reclamantului, administraţia penitenciarului a confirmat că la 3 august 2001 reclamantul a declarat greva foamei. Ca urmare, el a fost hrănit forţat de 7 ori, inclusiv la 28 august, 3, 5, 6, 7 şi 10 septembrie 2001. La 14 septembrie 2001 reclamantul a fost transferat la spitalul Departamentului Instituţiilor Penitenciare din localitatea Pruncul. La 4 octombrie 2001 reclamantul a încetat greva foamei. Hrănirea forţată a avut loc în temeiul art. 33 al Legii cu privire la arestarea preventivă şi Instrucţiunii Ministerului Justiţiei privind condiţiile de întreţinere în penitenciare a persoanelor care refuză hrana şi ordinea hrănirii lor cu forţa, care ulterior au fost abrogate.

Potrivit documentelor prezentate de Guvern, reclamantul a fost supus unor teste medicale (analiza sângelui, a urinei ş.a.) după 11 septembrie 2001. Potrivit registrului medical prezentat de Guvern, starea sănătăţii reclamantului a fost „satisfăcătoare” şi „relativ satisfăcătoare” aproape pe întreaga perioadă a aflării în greva foamei.

În octombrie 2001 reclamantul a iniţiat proceduri judiciare prin care deplângea hrănirea forţată şi durerea şi umilinţa cauzate de aceasta. Reclamantul a descris procesul de hrănire forţată în felul următor: el era mereu încătuşat, chiar dacă niciodată nu opunea rezistenţă fizică. Angajaţii închisorii îl forţau să deschidă gura trăgându-l de păr, strângându-l de gât şi călcându-l pe picior până nu mai putea suporta durerea şi deschidea gura. Gura sa era fixată în poziţie deschisă cu ajutorul unor instrumente speciale din metal. Limba sa era scoasă din gură prin intermediul unui cleşte de metal, după care limba sa amorţea şi sângera. Tubul prin care îi era administrată hrana era introdus până la stomac, fapt ce adesea îi provoca o durere acută. După ce instrumentele de metal care îi ţineau gura în poziţie deschisă erau înlăturate, reclamantul sângera, nu simţea limba şi nu putea vorbi. Instrumentele care erau folosite pentru hrănirea forţată nu erau de unică folosinţă, ceea ce nu asigura protejarea de durere şi infectare.

Judecătoria sectorului Centru şi, respectiv, Tribunalul Chişinău au respins pretenţiile reclamantului ca nefondate. La 19 aprilie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea şi decizia instanţelor inferioare şi a dispus trimiterea cauzei la rejudecare. În urma rejudecării, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au respins pretenţiile reclamantului. În urma recursului depus de reclamant, Curtea Supremă de Justiţie a restituit cererea de recurs, motivând restituirea recursului prin faptul neachitării taxei de stat în sumă de MDL 45 (EUR 3 la acea dată). Cererea reclamantului prin care acesta solicita scutirea de la plata taxei de stat nu a fost acceptată.

Reclamantul a prezentat un şir de scrisori pe care le-a primit pe perioada detenţiei de la diverse organe de stat şi ONG-uri, pe care era aplicată ştampila penitenciarului, cu indicarea datei şi a numărului de intrare.

Pe perioada detenţiei, cu excepţia primei vizite a familiei sale, reclamantul comunica cu membrii familiei printr-un perete de sticlă, folosind un telefon intern. Astfel de vizite erau limitate la 2 ore pe lună. Persoanele condamnate beneficiau de vizite cu o durată mai mare şi într-un spaţiu ce nu era separat printr-un perete de sticlă. Reclamantul nu beneficia de acest privilegiu, deoarece la acel moment el era condamnat pentru unele infracţiuni, în timp ce pentru altele nu era finalizată urmărirea penală. Timp de aproape un an de zile reclamantului i s-a interzis să fie vizitat de familia sa. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare prin care solicita îmbunătăţirea condiţiilor de vizită. Prin decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 21 aprilie 2004, cerinţele sale au fost respinse.

În faţa Curţii, reclamantul se plângea de violarea art. 3 al Convenţiei (interzicerea torturii) datorită condiţiilor în care a fost deţinut în Închisoarea nr. 13 şi în urma hrănirii sale forţate, a art. 6 § 1 al Convenţiei (dreptul la un proces echitabil) prin lipsa accesului la instanţa de judecată deoarece nu a achitat taxa de stat, a art. 8 al Convenţiei (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) prin cenzurarea corespondenţei sale şi interdicţia de a avea întrevederi private cu familia şi a art. 10 al Convenţiei (libertatea de exprimare) prin lipsa accesului la regulile interne ale închisorii unde era deţinut.

Curtea Europeană a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 al Convenţiei în privinţa condiţiilor de detenţie în Închisoarea nr. 13 datorită supraaglomerării celulelor, prezenţei insectelor parazitare în celule, lipsei paturilor libere, a calităţii şi cantităţii insuficiente a hrănii, lipsei accesului la lumina naturală şi perioadei îndelungate de timp în care reclamantul a fost deţinut în asemenea condiţii. Curtea a mai constatat violarea art. 3 al Convenţiei în privinţa hrănirii forţate a reclamantului şi a modului în care aceasta a fost pusă în aplicare. Curtea a notat că în documentele prezentate de Guvern nu există o evidenţă a unor teste sau examene medicale în baza cărora medicul responsabil a decis începerea hrănirii forţate. Astfel de testări au fost efectuate după ce hrănirea forţată a luat sfârşit. Medicul nu a motivat începerea procedurii de hrănire forţată. Mai mult, în perioada aflării în greva foamei starea sănătăţii reclamantului a fost constatată de către medicul responsabil ca fiind „satisfăcătoare” şi „relativ satisfăcătoare”. Având în vedere lipsa evidenţei medicale care ar demonstra că viaţa reclamantului era în pericol, nu se poate spune ca autorităţile au acţionat în interesele reclamantului, supunându-l hrănirii forţate. Se pare că aceasta a fost aplicată în scopul descurajării reclamantului de a-şi continua protestul. Curtea a notat că deşi reclamantul a solicitat ca hrana să-i fie administrată intravenos, cererea sa a rămas fără răspuns. În lumina celor expuse, Curtea a considerat că hrănirea forţată repetată a reclamantului, fără o motivaţie medicală, dar în scopul de a înceta protestul acestuia şi modul în care reclamantul a fost supus unei dureri fizice şi umilinţe deosebite, atunci când aceasta nu era necesar, nu poate fi considerată decât tortură.

Curtea a mai constatat violarea art. 6 § 1 al Convenţiei în privinţa refuzului instanţelor de judecată de a examina cererea reclamantului privind dauna cauzată sănătăţii sale în urma hrănirii forţate, deoarece reclamantul nu a achitat taxa de stat. Curtea a notat că conform art. 85 (1) al CPC reclamantul trebuia să fie scutit de la plata taxei de stat având în vedere natura pretenţiilor sale şi incapacitatea sa de plată. Astfel, reclamantul a fost lipsit de accesul la un tribunal.

Curtea a mai constatat violarea art. 8 al Convenţiei în privinţa cenzurării corespondenţei sale, care nu corespundea procedurii prevăzute de legislaţia naţională în asemenea cazuri. Violarea art. 8 al CEDO a mai fost constatată deoarece Guvernul nu a demonstrat necesitatea unor restricţii aplicate dreptului reclamantului de a avea întrevederi cu familia sa (perioada lungă de timp (aproape un an de zile în 2003) în care reclamantului i s-a interzis să fie vizitat, el putea să aibă legături cu familia sa doar prin intermediul corespondenţei sau în închisoare unde erau separaţi de un perete de sticlă, lipsa intimităţii în sala de întâlnire unde erau 5 cabine una lângă alta). 

În lumina acestor constatări, Curtea nu a găsit necesar să examineze separat pretenţia cu privire la violarea art. 10 al Convenţiei.

Curtea a acordat reclamantului EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către avocatul Vitalie IORDACHI.

*  *  *

În cauza Botnari c. Moldovei, reclamantul, care este procuror, a solicitat autorităţilor locale să-i ofere un apartament. Potrivit Legii nr. 902-XII din 29 ianuarie 1992 cu privire la Procuratură, organele administraţiei publice locale sunt obligate să asigure procurorul cu locuinţă în termen de un an după numirea în funcţie.

După refuzul Consiliului municipal, motivat prin lipsa fondurilor, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare. La 25 mai 2000 instanţa de judecată a obligat Consiliul municipal să acorde locuinţă reclamantului. Deoarece hotărârea nu a fost contestată cu apel, ea a devenit definitivă şi irevocabilă peste 15 zile.

Deoarece hotărârea de judecată din 25 mai 2000 nu se executa, reclamantul s-a adresat de câteva ori autorităţilor plângându-se de neexecutarea hotărârii. Până la moment, hotărâreade judecată din 25 mai 2000 nu a fost executată.

În faţa Curţii, reclamantul pretindea că neexecutarea hotărârii de judecată din 25 mai 2000 în favoarea sa este contrară art. 6 § 1 al Convenţiei (dreptul la un proces echitabil) şi că nu a dispus de un recurs efectiv pentru soluţionarea cererilor sale, contrar art. 13 al Convenţiei (dreptul la un recurs efectiv).

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenţiei prin neexecutarea hotărârii de judecată din 25 mai 2000 timp de 7 ani. Curtea a notat că autorităţile nu pot invoca lipsa fondurilor ca o scuză pentru neexecutarea unei hotărâri de judecată. Curtea a mai constatat  violarea art. 13 al Convenţiei deoarece reclamantul nu a dispus de mijloace efective pentru a preveni continuarea încălcării dreptului său garantat de art. 6 al Convenţiei sau de a obţine compensaţii.

Curtea a acordat reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Luciana IABANGI, membră a Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova.

*  *  *

Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curţii (http://www.echr.coe.int/).