17 01 2012

La 17 ianuarie 2012 CtEDO a pronunţat hotărârea Levinţa c. Moldovei (nr. 2) (cererea nr. 50717/09).

Reclamanţii Pavel Levinţa şi Vitalie Levinţa s-au născut în 1971 şi 1974 şi locuiesc în Cahul. În octombrie 2000 reclamanţii au fost arestaţi în Rusia şi ulterior extrădaţi în Moldova. Ei au fost torturaţi pentru a obţine declaraţii incriminatorii împotriva acestora şi au fost condamnaţi de către instanţele naţionale (pentru mai multe detalii a se vedea, Levinţa c. Moldova, nr. 17332/03, 16 decembrie 2008).

La 16 decembrie 2008 Curta a constatat violarea articolului 3 şi 6 din Convenţie. La 3 aprilie 2009, în temeiul hotărârii Curţii, reclamanţii au înaintat recurs în anulare împotriva sentinţelor de condamnare.

La 08 februarie 2010 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a anulat toate sentinţele şi a dispus reexaminarea cauzei şi verificarea dacă plângerea reclamanţilor privind rele tratamente este întemeiată. În decizie se menţiona că „[reclamanţii] urmează să rămână în arest, instanţa de fond urmând să decidă în privinţa măsurii preventive”.

La 10 februarie 2010 avocatul reclamanţii s-a plâns autorităţilor, cerând eliberarea imediată a clienţilor săi în absenţa unei decizii de dispunere a arestului preventiv, inclusiv adresându-se Curţii de Apel Chişinău, instanţa care urma să examineze cauza. Procuratura, la rândul său, a înaintat un demers Curţii de Apel Chişinău privind aplicarea arestului preventiv faţă de reclamanţi.

La 19 aprilie 2010 Curtea de Apel Chişinău a respins cererea avocatului şi a admis demersul procuraturii, aplicând faţă de reclamanţi arestul preventiv pentru 30 de zile, începând cu 14 aprilie 2010.

La 22 aprilie 2010 avocatul reclamantului a înainat recurs la decizia Curţii de Apel Chişinău din 19 aprilie 2010.

La 13 mai 2010, ora 10.30, avocatul reclamantului a fost contactat telefonic de către un judecător de la Curtea Supremă de Justiţie, care l-a informat despre şedinţa fixată pentru ora 12.00 din aceeaşi zi. Aparent avocatul a reuşit să ajungă la timp pentru şedinţa respectivă. Curtea Supremă de Justiţie a respins recursurile reclamanţilor ca neîntemeiate.

Ulterior măsura preventivă în privinţa reclamanţilor a fost prelungită, în opinia reclamanţilor, cu încălcarea drepturilor acestora de apărare.

La 28 decembrie 2010 Curtea Supremă de Justiţie a decis arestarea reclamanţilor la domiciliu. Iar la 4 februarie 2011 arestarea la domiciliu a fost înlocuit cu interdicţia de a părăsi ţara.

În faţa Curţii reclamanţii s-au plâns, în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenţie, că detenţia lor a fost ilegală, pe motiv că nu au fost eliberaţi imediat după anularea condamnărilor şi au fost deţinuţi în absenţa demersului procuraturii de aplicare a măsurilor preventive. De asemenea, reclamanţii s-au plâns, în temeiul Articolului 5 § 3 din Convenţie, că instanţele naţionale nu a reţinut motive „motive suficiente şi relevante” pentru dispunerea şi prelungirea arestării preventive. În continuare, reclamanţii s-au plâns, în temeiul Articolului 5 § 4 din Convenţie, că au fost în imposibilitate de a fi asistaţi de un avocat la şedinţa din 13 mai 2010; în temeiul Articolului 6 § 2 din Convenţie, că prin decizia Curţii de Apel din 13 mai 2010 a fost încălcată prezumţia nevinovăţiei; în temeiul Articolului 6 § 3 din Convenţie, că s-a eşuat de a cita apărătorul pentru şedinţa din 13 mai 2010; şi, în temeiul Articolului 13 din Convenţie, că era imposibilă de a contesta decizia din 08 februarie 2010 în ceea ce priveşte detenţia continuă a reclamanţilor.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 din Convenţie, considerând că legislaţia naţională poate fi interpretată ca acordând suficiente competenţe Plenului Curţii Supreme de Justiţie pentru examinarea chestiunii aplicării măsurilor preventive la anularea sentinţei finale. Totuşi, această instanţă a lăsat în mod expres această chestiune pentru a fi examinată de către Curtea de Apel şi nu a eliberat mandate de arest. Instanţa doar a menţionat că reclamanţii urmează „să fie deţinuţi în continuare”, fără a specifica dacă este vorba de arest preventiv sau orice altă formă de privaţiune de libertate. În acelaşi timp, o dată cu anularea la 8 februarie 2010 a sentinţelor adoptate pe această cauză, reclamanţii nu mai erau subiecţii unei „condamnări pronunţate de un tribunal competent” (Articolul 5 § 1 (a) din Convenţie). Corespunzător, din moment ce Curtea Supremă a decis că reclamanţii urmează a fi deţinuţi, instanţa trebuia să se refere la o prevedere legală, pentru conformarea cu oricare alte temeiuri pentru detenţie prevăzute de Articolul 5 § 1 din Convenţie, astfel pentru a respecta principiul că nimeni nu trebuie privat arbitrar de libertate. Totuşi, instanţa supremă nu a recurs la nici o analiză a chestiunii temeiurilor legale pentru justificarea detenţiei reclamanţilor (a se vedea, a contrario, Mooren c. Germania [GC], nr. 11364/03, §§ 82 89, 9 iulie 2009). De fapt, detenţia continuă a reclamanţilor a fost menţionată doar în partea operativă a deciziei şi fără nici un detaliu în ceea ce priveşte motivul sau scopul detenţiei respective. Mai mult ca atât, instanţa a eşuat să specifice perioada de timp pentru care urmează a fi deţinuţi reclamanţii. Potrivit materialelor cauzei, aceasta a făcut posibil ca procuratura să nu solicite arestarea preventivă adecvată pentru mai mult de 2 luni de zile. Curtea a luat notă de argumentul Guvernului, precum că Plenul Curţii Supreme nu avea competenţe pentru a motiva detenţia reclamanţilor. Totuşi, ea a considerat că instanţa care are competenţă de a dispune detenţia persoanei, de asemenea, trebuie să aibă competenţa să justifice detenţia, indiferent de circumstanţe. Aceasta rezultă din principiul precum că detenţia trebuie să fie o excepţie şi că nimeni nu trebuie să fie deţinut arbitrar. Lipsa oricărei justificări pentru detenţia reclamanţilor în decizia din 8 februarie 2010, face imposibilă verificarea temeiurilor prevăzute exhaustiv în Articolul 5 § 1. Astfel Curtea a considerat că detenţia reclamanţilor în perioada 8 februarie – 19 aprilie 2010 contravine Articolul 5 § 1 din Convenţie.

Curtea a constatat, de asemenea, în unanimitate, că nu a existat violarea art. 5 § 3 din Convenţie, notând că în decizia din 3 iunie 2010 instanţa a reţinut că era necesară arestarea preventivă pe motivul că anterior reclamanţii s-au ascuns de la urmărire penală şi instanţă de judecată şi era posibilă aducerea lor în faţa instanţei doar după căutarea internaţională a acestora şi faptul că detenţia reclamanţilor a durat o perioda de timp relativ scurtă.

În continuare, Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 4 din Convenţie, notând că şedinţa din 13 mai 2010 a fost fixată pentru a examina demersul procuraturii de prelungire a arestării preventive a reclamanţilor, iar procurorul a eşuat să informeze apărarea despre demersul respectiv. De asemenea, nu este clar, de ce apărarea nu a fost informată despre demers la 11 mai 2010, când acesta a fost primit de către Curtea Supremă de Justiţie, astfel, existând mai multe oportunităţi în acest sens.

În final, Curtea a considerat, în unanimitate, că cererea reclamanţilor, în partea pretinsei violări a Articolului 6 § 2 din Convenţie, este vădit neîntemeiată; şi că nu este necesar de a examina capetele din cerere, în partea pretinsei violări a Articolelor 6 § 2 şi 13 din Convenţie.

În faţa Curţii, reclamanţii au solicitat 66,000 EURO cu titlu de prejudiciu moral şi 5,520 EURO cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Curtea a acordat fiecărui reclamant câte 8,000 EURO cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În faţa Curţii reclamanţii au fost reprezentaţi de către V. Ţurcan şi M. Belinschi, avocaţi din Chişinău.