11 01 2012

În luna decembrie 2011 CtEDO a comunicat următoarele cereri Guvernului Moldovei: Lazǎr c. Moldovei (cererea nr. 2156/08), Mătăsaru c. Moldovei (cererea nr. 3168/10), Carpala c. Moldovei (cererea nr. 23258/06), T.M. şi C.M. c. Moldovei (cererea nr. 26608/11), Popovici c. Moldovei (cererea nr. 38178/08), Lebedinschi c. Moldovei (cererea nr. 41971/11) şi Juganaru c. Moldovei (cererea nr. 75448/11).

***

În cauza Lazăr c. Moldovei, reclamantul Aurel Lazăr s-a născut în 1978 şi locuieşte în Chişinău. Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 08 iunie 1999 reclamantul a fost condamnat la 15 ani de închisoare.

Reclamantul pretinde că la 24 februarie 2002a fost supus la rele tratamente, fiind deţinut în Penitenciarul nr. 9. El s-a plâns administraţiei, care a aplicat sancţiuni disciplinare gardienilor implicaţi, V.N. şi S.P., aceştia fiind transferaţi la un alt loc de muncă.

La 09 iunie 2006, reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 4, unde la momentul respectiv erau angajaţi V.N. şi S.P. Aceştia au început să abordeze reclamantul, în mod sistematic, prin presiune psihologică, cu aplicarea sancţiunilor disciplinare, pe motiv că acesta nu respecta regimul de detenţie. Deseori, reclamantul era plasat în detenţie solitară, aparent fără nici un motiv.

La o dată nespecificată V.N. a fost numit şef interimar al Penitenciarului nr. 4. Reclamantul susţine că începând cu numirea respectivă acţiunile ilegale ale lui V.N. şi S.P. au luat amploare.

La 08 noiembrie 2006, V.N. a întrat în celula reclamantului, în care se mai aflau alţi şase deţinuţi. Acesta a reproşat reclamantului că ignoră regimul de detenţie şi a dispus plasarea lui în detenţie solitară. Reclamantul a obiectat, cerând, în zădar, să afle motivele acestei decizii.

La 11 noiembrie 2006, un gardian a cerut reclamantului să-l urmeze în biroul lui V.N., reclamantul a refuzat. Apoi gardianul s-a întors însoţit de un convoi, reclamantul a urmat convoiul.

În biroul lui V.N. reclamantul a fost bătut cu bastoane pe mâini şi picioare. Agresorii i-au pus pe capul reclamantului o bucată de îmbrăcăminte ca să-l împiedice să respire şi să vadă. Reclamantul s-a ales cu o fractură la mână. Agresorii au continuat să-l bată, până acesta a pierdut cunoştinţa. Apoi reclamantul a fost plasat în izolator, cu mâinile încătuşate.

La o dată nespecificată, un ofiţer de control a constatat pe corpul reclamantului vânătăile şi fractura mâinii. El a scos cătuşele şi a adus un medic, care de asemenea, a constatat o fractură la mâna stângă.

La 26 noiembrie 2006 un avocat a vizitat reclamantul. El a fotografiat urmele de abuz pe corpul reclamantului, inclusiv vânătăi în regiunea ficatului, splinei şi rinichilor, etc.

La o dată nespecificată reclamantul a fost transferat în altă închisoare.

La 28 noiembrie 2006 mama reclamantului s-a plâns la procuratură, denunţând maltratarea fiului său.

La 11 decembrie 2006 procuratura a emis o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale, constatând că reclamantul a refuzat să meargă, la 08 noiembrie 2006, în biroului lui V.N. Din acest motiv a fost aplicată o sancţiune. În izolator, reclamantul s-a automutilat, provocându-şi leziuni pe braţe şi în regiunea stomacului.

La 21 decembrie 2006 mama reclamantului a contestat la judecătorul de instrucţie ordonanţa procuraturii de neîncepere a urmăririi penale.

La 16 ianuarie 2007 judecătorul de instrucţie a admis plângerea, a anulat ordonanţa din 11 decembrie 2006, constatând că ancheta a fost superficială şi că nu a fost constatat gradul leziunilor pe corpul reclamantului.

La 27 aprilie 2007 procuratura a emis din nou o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale, care a fost menţinută în vigoare de judecătorul de instrucţie.

În faţa Curţii, reclamantul se plânge, în temeiul Articolelor 3 şi 13 din Convenţie, că a fost supus unui tratament inuman şi degradant pe durata detenţiei şi că ancheta a fost ineficientă.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:

- A fost supus reclamantul, contrar Articolului 3 din Convenţie, la un tratament inuman şi degradant?

- Având în vedere protecţia procedurală împotriva tratamentelor inumane sau degradante (a se vedea para. 131 din Labita c. Italiei [GC], nr. 26772/95, CEDO 2000-IV), a fost ancheta în cazul de faţă desfășurată de către autorităţile naţionale cu încălcarea Articolului 3 din Convenţie?

Guvernul a fost invitat să prezinte o copie integrală a dosarului privind pretinsul abuz.

În fața Curții reclamantul este reprezentat de către V. Ţurcan, avocat din Chișinău.

***

În cauza Mătăsaru c. Moldovei, reclamantul Anatol Mătăsaru s-a născut în 1970 şi locuieşte în Chişinău.

În octombrie 2006 reclamantul s-a plâns că a fost maltratat de către un ofiţer de poliţie de rang înalt (pentru mai multe detalii a se vedea Mătăsaru şi Saviţchi c. Moldova, nr. 38281/08, 2 Noiembrie 2010). Considerând că ancheta pe marginea plângerii sale este ineficientă, el a organizat câteva acţiuni de protest în Chişinău, denunţând corupţia şi solidaritatea corporativă dintre poliţie şi procuratură în Moldova. Aceste acţiuni au fost pe larg mediatizate de către mass-media.

Pe durata protestelor în masă în centrul Chişinăului din 07 aprilie 2009 reclamantul a fost filmat aruncând pietre în clădirea Președinției şi ulterior a cerut jurnaliştilor de la televiziune publică să înceteze să-l filmeze. Când a continuat filmarea, el a lovit camera cu o piatră.

La 08 aprilie 2009 reclamantul a fost arestat, fiind suspectat că a participat la acţiunile violente şi ca un pretins organizator al acestora.

La 10 aprilie 2009 un judecător de instrucţie a dispus arestarea preventivă a reclamantului. La 10 iunie 2009 Curtea de Apel Chişinău a înlocuit arestarea preventivă cu arest la domiciliu pentru 30 de zile.

După şedinţă reclamantul a fost dus de cinci ofiţeri de poliţie îmbrăcați în civil la Procuratura Generală. Reclamantul refuzând să dea declaraţii, a fost escortat la domiciliu.

La 10 iulie 2009 Curtea de Apel Chişinău a anulat decizia de aplicare a arestului la domiciliu şi a dispus eliberarea sub control judiciar, fiind stabilite anumite restricţii.

Tot la 10 iulie 2009 o persoană (V.) a scris o plângere la Comisariatul de Poliţie Orhei în privinţa reclamantului şi a unui jurnalist independent, G.B. Acesta a pretins că la 04 noiembrie 2007 l-au atacat două persoane şi i-au luat două pachete cu mâncare şi vin, şi ceasul. El a menţionat că poate identifica ambii atacatori şi a reţinut automobilul reclamantului şi numărul de înmatriculare a acestuia.

În aceeaşi zi şeful Comisariatului de poliţie a dispus ca I.V. să se ocupe de caz, având un termen de până la 15 iulie 2009. Tot în aceeaşi zi, a fost iniţiată urmărirea penală.

Tot în aceeaşi zi, reclamantul a fost invitat la Procuratura Generală în legătură cu decizia din 10 iulie 2009 şi anume restricţiile impuse prin aceasta.

După audiere, reclamantul a fost reţinut de către ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi în civil, care nu s-a identificat şi nu au arătat temeiul legal pentru noul arest.

La 17.00 reţinerea reclamantului a fost înregistrată oficial şi el a aflat despre acuzaţiile lui V. împotriva acestuia.

La 11 iulie 2009 soţia reclamantului a fost audiată în calitate de martor şi a declarat că la 04 noiembrie 2007 reclamantul a stat cu copilul lor bolnav şi a fost internat în spital la 6 noiembrie 2007, fapt confirmat de către materialele medicale.

La 13 iulie 2009 a avut loc o percheziţie la domiciliul reclamantului şi nu s-a găsit nimic relevant. În aceeaşi zi reclamantul a fost adus în faţa judecătorului de instrucţie, care urma să examineze demersul privind arestarea reclamantului. Avocatul reclamantului a invocat că nu există o bănuială rezonabilă că clientul său ar fi comis infracţiunea şi că faţă de acesta deja este aplicată o altă măsură preventivă.

La 13 iulie 2009 judecătorul de instrucţie a emis un mandat de arest pentru 10 zile, indicând că aceasta este „perioada de timp rezonabilă pentru a aduna probe şi stabili circumstanţele cauzei”. Judecătorul s-a referit la gravitatea crimei de care era acuzat reclamantului, şi că sancţiunea prevăzută în acest caz era mai mare de 2 ani. De asemenea, el s-a referit la faptul că reclamantul avea cazier şi că se caracteriza negativ la locul de trai.

Avocatul reclamantului a depus recurs, referindu-se la lipsa bănuielii rezonabile că clientul său ar fi comis infracţiunea şi la depoziţiile soţiei acestuia privind boala copilului. El a invocat că întreg dosarul se bazează doar pe declaraţiile pretinsei victime şi soţiei acestuia, fără nici un suport probatoriu. Avocatul a făcut trimitere la articolul 5 din Convenţie şi că judecătorul de instrucţie nici nu a examinat aplicarea unei alte măsuri decât detenţia.

La 17 iulie 2009 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul avocatului.

La 16 iulie 2009 procurorul a cerut prelungirea arestului preventiv a reclamantului. La 18 iulie 2009 judecătorul de instrucţie a prelungit arestul preventiv a reclamantului cu 20 de zile.

La 5 august 2009 judecătoria Buiucani a respins demersul procurorului de a prelungi arestarea preventivă a reclamantului.

Potrivit reclamantului condiţiile de detenţie în Comisariatul de poliţie Orhei erau următoarele: el a fost deţinut împreună cu alte două persoane într-o celulă de 5,7 m.p. Fereastra era acoperită cu o plasă metalică. El era nevoit să doarmă pe o platformă de lemn, care ocupa mai mult de jumătate din celulă, acoperită cu murdărie şi o saltea umedă, care era plină de insecte parazite. În celulă era foarte cald, sistemul de ventilare nu funcţiona. Aerul era greoi şi umed, cu un miros puternic datorită prezenţei unei găleţi pentru satisfacerea necesităţilor naturale, care era golită o dată pe zi. Căldura, lipsa ventilării şi mirosul puternic i-au cauzat o stare de somnolenţă. Când pentru prima dată a deschis găleata pentru a satisface necesităţile naturale, mirosul l-a făcut să vomite şi el nu putea respira. În celulă nu era apă curentă. Lumina electrică venea de la un bec slab acoperit cu o plasă, care de asemenea diminua luminozitatea. Apă murdară era servită în sticle de plastic, iar hrana săracă includea un ceai şi o bucată de pâine la dejun, supă la prânz şi caşă la cină. Pe durata întregii detenţii nu erau servite produse cum ar fi carnea, peştele sau lactate. Rudele erau nevoite să aducă hrană deţinuţilor pentru a compensa hrana insuficientă asigurată de autorităţi.

În faţa Curţii, reclamantul se plânge, în temeiul Articolului 3 din Convenţie, că a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante. De asemenea, în temeiul Articolului 5 din Convenţie, că a fost arestat în absenţa unei bănuieli rezonabile că ar fi comis o infracţiune. În esenţă, el, de asemenea, se plânge că instanţele naţionale nu au reţinut motive suficiente şi relevante la dispunerea şi prelungirea arestului preventiv, contrar Articolului 5 § 3 din Convenţie. El se plânge că, multiplele decizii adoptate în privinţa acestuia sugerează că urmărirea penală împotriva sa a servit ca pretext pentru hărţuirea sa şi a familiei sale împotriva acţiunilor sale de protest, contrar Articolului 5 şi 18 din Convenţie.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:

- A existat o violare a Articolului 3 din Convenţie? În particular, a fost deţinut reclamantul în condiţii inumane şi/sau degradante?

- A existat o violare a Articolului 5 din Convenţie? În particular, a fost o „bănuială rezonabilă”, în sensul Articolului 5 § 1 din Convenţie, că reclamantul a comis o infracţiune? Au reţinut instanţele naţionale motive “suficiente şi relevante” în deciziile sale de arestare şi prelungirea arestării reclamantului, potrivit cerinţelor Articolului 5 § 3 din Convenţie?

În fața Curții reclamantul este reprezentat de către V. Panţîru, avocat din Chișinău.

***

În cauza Carpala c. Moldovei, reclamantul este Vladimir Carpala, s-a născut în 1951 şi locuieşte în Ciadâr-Lunga.

În 1997 reclamantul a fost antrenat în proceduri judiciare în calitate de pârât. Urmare a absenţei repetate de la şedinţe, la 14 noiembrie 1997 judecătoria raionului Ciadâr-Lunga l-a găsit vinovat de sfidare a instanţei şi a dispus arest administrativ pentru 15 zile.

Reclamantul a fost arestat la 5 ianuarie 1998, şi a fost eliberat la 12 ianuarie 1998. El pretinde că a fost invitat la Comisariatul de poliţie din Ciadâr-Lunga pentru o „discuţie”, însă a fost arestat fără nici o explicaţie.

În cererea adresată Preşedintelui judecătoriei raionului Ciadâr-Lunga din 15 ianuarie 1998, el a cerut o copie a deciziei din 14 noiembrie 1997. Nu este clar dacă a primit un răspuns.

Potrivit reclamantului, el nu a primit o copie a deciziei din 14 noiembrie 1997 până în 16 mai 2000. La 18 mai 2000 el a înaintat un recurs, cerând anularea acestei decizii. Reclamantul, de asemenea, pretinde că nu a văzut nici una din cele două citaţii pentru a se prezenta la judecătoria raionului Ciadâr-Lunga în 1997, deoarece nu se afla în oraş.

La 28 iunie 2000 judecătoria raionului Ciadâr-Lunga a respins recursul reclamantului ca fiind tardiv.

La 26 iunie 2001 Tribunalul Chişinău a respins recursul reclamantului şi a menţinut soluţia instanţei inferioare.

Urmare a demersului Procuraturii Generale, la 25 februarie 2002 Curtea de Apel a Republicii Moldova a anulat decizia din 14 noiembrie 1997 şi 26 iunie 2001, constatând că vina reclamantului nu a fost stabilită, şi a încetat procedurile administrative în privinţa reclamantului.

La 09 decembrie 2004 reclamantul a iniţiat o acţiune civilă împotriva Ministerului Finanţelor în temeiul Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti. El a pretins că a fost deţinut ilegal în perioada 5 – 12 ianuarie 1998 şi a cerut compensarea prejudiciului moral în mărime de 280,000 lei şi prejudiciului material în mărime de 4,891 lei.

La 28 septembrie 2005 judecătoria raionului Comrat a respins acţiunea reclamantului, constatând că deşi s-a confirmat ilegalitatea detenţiei reclamantului, Legea nr. 1545 nu este aplicabilă situaţiei reclamantului, deoarece a întrat în vigoare la 4 iunie 1998 şi ea nu are efect retroactiv. Legislaţia în vigoare nu prevedea compensarea prejudiciului moral şi că reclamantul nu a demonstrat ca i-a fost cauzat prejudiciu material.

La 15 decembrie 2005 Curtea de Apel Comrat a anulat în parte hotărârea instanţei de fond, fiind constatată ilegalitatea detenţiei reclamantului şi că s-a demonstrat că el a suferit câteva boli cronice, care au agravat suferinţele acestuia prin arestul şi detenţia ilegală. Instanţa a dispus doar compensarea prejudiciului moral în mărime de 3,000 lei, respingând compensarea prejudiciului material, invocând că acesta nu a fost demonstrat.

La 15 martie 2006 Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia instanţei de apel.

În faţa Curţii, reclamantul nu a invocat vreun articol specific din Convenţie. În esenţă el se plânge, în temeiul Articolului 5 din Convenţie, că instanţele naţionale nu au acordat o compensare adecvată pentru detenţia sa ilegală. De asemenea, el menţionează că Statul nu l-a asigurat cu asistenţă juridică pentru a-l reprezenta pe durata procedurilor iniţiate împotriva Ministerului Finanţelor.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:

- Având în vedere cuantumul compensaţiei acordate reclamantului pentru detenţia, constatată de instanţele naţionale ca ilegală, poate el să pretindă în continuare statutul de victimă a violării Articolului 5 din Convenţie? Dacă da, circumstanţele faptei indică o violare a Articolului 5 §§ 1 şi/sau 5 din Convenţie (a se vedea, Ganea c. Moldova, nr. 2474/06, 17 mai 2011 şi Cristina Boicenco c. Moldova, nr. 25688/09, 27 septembrie 2011)?

***

În cauza T.M. şi C.M. c. Moldovei, reclamanţii sunt cetăţeni moldoveni, născuţi în 1982 şi 2002 şi care locuiesc în Chişinău.

Primul reclamant s-a aflat în căsătorie cu M.M. până în 2001. Al doilea reclamant s-a născut din căsătoria respectivă în 2002. M.M. s-a implicat în jocuri de noroc şi a devenit agresiv în raport cu ambii reclamanţi, urmare la ce primul reclamant a înaintat o acţiune de divorţ, căsătoria fiind desfăcută la 25 februarie 2010. La 24 februarie 2011 Curtea de Apel Chişinău a decis că reclamanţii au dreptul la ¾ din apartamentul familiei, iar M.M. ¼. Se pretinde că după adoptarea acestei decizii M.M. a devenit încă mai agresiv.

La 22 iunie 2010 primul reclamant s-a plâns de violenţă verbală din partea lui M.M., în consecinţă ultimul a fost sancţionat cu o amendă de 500 lei.

La 5 septembrie 2010 M.M. l-a bătut pe primul reclamant; de asemenea, se pretinde că el a cauzat câteva leziuni copilului. Un raport medical din 06 septembrie 2010 a stabilit că primul reclamant a avut două hematoame pe buza inferioară şi un uşor mic a dintelui de pe partea stângă. Un alt raport medical din aceeaşi zi a stabilit că cel de al doilea reclamant a avut două vânătăi pe mâna dreaptă.

La 21 martie 2011 primul reclamant s-a plâns la poliţie despre violenţa psihică şi fizică de la fostul soţ. Un raport medical din aceeaşi zi a confirmat că ea a avut două hematoame pe piciorul drept. M.M. a fost amendat cu 500 lei.

La 1 aprilie 2011 primul reclamant a depus o altă plângere împotriva lui M.M. şi a cerut aplicarea măsurilor de protecţie.

La 5 aprilie 2011 primul reclamant a cerut procuraturii iniţierea urmăririi penale împotriva lui M.M. La 6 mai 2011 procuratura a respins cererea, constatând că materialele medicale au confirmat că leziunile cauzate reclamanţilor au fost considerate ca fiind neprejudiciabile sănătăţii, pe când infracţiunea de violenţă în familie este aplicabilă doar când cel puţin este cauzat un prejudiciu minor sănătăţii. Reclamanţii au contestat această decizie la Procuratura Generală.

La 11 aprilie 2011 judecătoria Buiucani a emis o ordonanţă de protecţie, obligându-l pe M.M. să părăsească temporar locuinţa şi să evite să se apropie mai aproape de 100 metri de reclamanţi sau de locurile lor de muncă şi studii. Totuşi, ordonanţa de nu a fost expediată autorităţilor competente şi primul reclamant a obţinut o copie doar la 22 aprilie 2011. În aceeaşi zi, primul reclamant a adus la cunoştinţa sectorului de poliţie, MAI şi Departamentului Asistenţă Socială despre emiterea ordonanţei.

La 20 aprilie 2011 un raport psihologic a confirmat că cel de al doilea reclamant a suferit anxietate şi probleme emoţionale, recomandându-se separarea de la tatăl abuziv.

În pofida a două vizite a poliţiei cu scopul de a-l forţa pe M.M. să părăsească apartamentul, la 22 şi 28 aprilie 2011, M.M. nu a fost evacuat şi reclamanţii au petrecut câteva nopţi cu rudele sale. A treia încercare de evacuare la lui M.M. la 29 aprilie 2011 a eşuat, când ultimul a arătat o decizie a judecătoriei Buiucani de suspendare a executării propriei decizii din 11 aprilie 2011, până la examinarea apelului declarat de M.M. Astfel poliţia a refuzat să i-a vreo acţiune în privinţa lui M.M. până la decizia judecătorească.

La 22 aprilie 2011 reclamanţii au cerut să fie admişi la un azil al victimelor violenţei în familie, personalul căreia au constatat tulburări psihologice în rezultatul violenţei suferite din partea lui M.M.

La o dată nespecificată reclamanţii au contestat decizia din 29 aprilie 2011. Departamentul Ordine Publică a MAI, de asemenea, a contestat această decizie, invocând că instanţa era obligată prin lege să adopte o decizie pe marginea plângerii reclamanţilor în 24 de ore, ceea ce nu a fost respectat. Mai mult ca atât, legea prevede că obiecţiile la ordonanţa de ordonanţa de protecţie nu pot suspenda executarea ordonanţei respective. Totuşi, instanţa a suspendat executarea ordonanţei din 11 aprilie 2011. Mai mult ca atât, ordonanţa de protecţia nu a fost expediată imediat poliţiei şi autorităţii de protecţie socială, după cum cere legea. Omisiunea de a lua o decizie şi omisiunea de a executa ordonanţa de protecţia pun reclamanţii sub riscul următoarelor rele tratamente.

La 24 mai 2011 a fost pornită urmărirea penală împotriva lui M.M. pentru pretinsul furt de bijuterie de la primul reclamant.

De asemenea, la 24 mai 2011 Curtea de Apel Chişinău a respins apelul declarat de reclamanţi şi Departamentul Ordine Publică şi a admis apelul declarat de M.M., anulând deciziile din 11 aprilie 2011 şi implicit anulând măsurile adoptate prin ordonanţa de protecţie. Instanţa a constatat că instanţa inferioară a eşuat să examineze cererea reclamanţilor în procedură specială şi nu a specificat motivele adoptării ordonanţei de protecţie, nu a verificat dacă pretinsul agresor a fost citat corespunzător la şedinţă şi a eşuat să obţină o concluzie de la autoritatea de protecţie socială şi poliţie, până la adoptarea ordonanţei. Mai mult ca atât, instanţa inferioară nu era în drept să suspende executarea ordonanţei de protecţie. Astfel, decizia din 29 aprilie 2011 de asemenea a fost anulată, cauza fiind trimisă la rejudecare.

La 15 iulie 2011 judecătoria Buiucani a respins cererea reclamanţilor de emitere a ordonanţei de protecţie, constatând că cel de al doilea reclamant a explicat că iubeşte ambii părinţi în egală măsură, că tatăl a vorbit urât şi a încercat să-i alunge din apartament, că erau cazuri când tatăl lovea pe mama şi cazuri când ultima la zgâriat pe tatăl acestuia sau îl ameninţa cu un cuţit. Instanţa a notat că primul reclamant a invocat că M.M. a insultat-o, însă aceasta nu a fost demonstrat. În concluzie s-a constatat că violenţa domestică nu a fost demonstrată.

Cauza este pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

În faţa Curţii, reclamanţii se plâng, în temeiul Articolului 3 din Convenţie, că autorităţile au eşuat să-şi onoreze obligaţiile sale pozitive de oferire a protecţiei de la viitoarea violenţă şi au eşuat să-l sancţioneze pe agresor. De asemenea, se plâng, în temeiul Articolului 6 din Convenţie, că judecătoria Buiucani a suspendat decizia s-a din 11 aprilie 201 chiar dacă legea a rezervat acest drept doar instanţei ierarhic superioare. În continuare se plâng, în temeiul Articolului 8 din Convenţie, că autorităţile au eşuat să-şi onoreze obligaţiile pozitive, cum ar fi emiterea promptă a deciziei în răspuns la cererea lor de emitere a ordonanţei de protecţie şi apoi imediat să comunice decizia autorităţilor competente. Ei pretind că indulgenţa sancţiunilor aplicate agresorului au contribuit la continuarea acţiunilor violente. Reclamanţii se plâng, în temeiul Articolului 13 din Convenţie că nu au dispus de un remediu efectiv în privinţa plângerilor sale, în temeiul Articolului 8, în particular în privinţa inerţiei ofiţerilor de poliţiei la executarea ordonanţei de protecţie. În final, reclamanţii se plâng, în temeiul Articolului 14 în conjuncţie cu Articolele 3 şi 8 din Convenţie, pretinzând că autorităţile au avut o abordare părtinitoare împotriva femeilor în probleme legate de violenţa în familie.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:

- A avut loc violarea Articolului 3 şi/sau 8 din Convenţie? În particular, şi-au onorat autorităţile obligaţiile pozitive, în temeiul acestor prevederi pentru a proteja reclamanţii de la violenţă domestică şi a persecuta persoanele vinovate de această violenţă?

- A avut loc violarea Articolului 13 din Convenţie? În particular, dacă reclamanţii au avut la dispoziţie remedii efective în privinţa plângerilor sale în temeiul Articolului 3 şi/sau 8 din Convenţie, având în vedere, printre altele, aparenta imposibilitate de a executa ordonanţa de protecţie, pe când era în vigoare?

- A avut loc violarea Articolului 14 în conjuncţie cu Articolele 3 şi 8 din Convenţie, din cauza pretinsei discriminări împotriva femeilor vizând violenţa domestică?

Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţi de către A. Postica, N. Hriplivîi, P. Postica şi L. Potîng de la “PromoLEX”, o organizaţie neguvernamentală cu sediul la Chişinău.

***

În cauza Popovici c. Moldovei, reclamantul Petru Popovici s-a născut în 1962 şi la moment se află în detenţie în Rezina.

În 2000 şi 2001 reclamantul şi o grupă de alte 10 persoane, au fost acuzaţi că, fiind membrii unei grupări criminale, au comis mai multe infracţiuni, inclusiv zece omoruri şi treisprezece tentative de omor. Reclamantul a fost arestat şi plasat în detenţie la 12 noiembrie 2001.

La 7 octombrie 2003 Curtea de Apel Chişinău l-a achitat pe reclamant de toate acuzaţiile, din lipsa probelor şi a dispus eliberarea din arest.

La 1 martie 2004 un complet din trei judecători a Curţii Supreme de Justiţie au examinat recursul înaintat de procuratură împotriva deciziei Curţii de Apel, în lipsa reclamantului, au anulat decizia, l-au condamnat pe reclamant, stabilind în calitate de pedeapsă detenţiunea pe viaţă.

Reclamantul s-a plâns Curţii şi la 27 noiembrie 2007 Curtea a constatat, printre altele, încălcarea dreptului la un proces echitabil pe motiv că a fost condamnat de către Curtea Supremă de Justiţie fără o evaluare directă a probelor prezentate personal de reclamant (a se vedea Popovici c. Moldova, nr. 289/04 şi 41194/04, § 72, 27 noiembrie 2007).

În rezultatul hotărârii Curţii reclamantul a înaintat o cerere de revizuire împotriva hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 1 martie 2004, cerând anularea acesteia şi rejudecarea recursului împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 7 octombrie 2003. Procuratura Generală nu a fost împotrivă.

La 30 iunie 2008 Plenul Curţii Supreme de Justiţie a examinat cererea înaintată de reclamant, a anulat ambele hotărâri din 01 martie 2004 şi din 7 octombrie 2003, dispunând rejudecarea cauzei. Instanţa supremă, de asemenea, a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă nedefinită şi fără a cere acordul Procuraturii Generale. Rezultatul procedurilor redeschise nu este cunoscut Curţii.

În faţa Curţii, reclamantul se plânge că detenţia sa este contrară Articolului 5 din Convenţie, deoarece a fost dispusă fără a se cere acordul Procuraturii Generale şi în absenţa motivelor suficiente şi relevante. Mai mult ca atât, el nu a fost prezent la şedinţă când s-a dispus detenţia sa şi Curtea Supremă de Justiţie a dispus detenţia acestuia pentru o perioada nedefinită de timp. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolului 6 din Convenţie, că anularea deciziei Curţii de Apel din 7 octombrie 2003 este contrară Codului de procedură penală, articolele 434 şi 435, deoarece nimeni nu a cerut-o şi deoarece reclamantul nu a putut aduce propriile argumente împotriva anulării acesteia.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

- A fost reclamantul privat de libertate în contradicţie cu Articolul 5 § 1 din Convenţie?

- A avut reclamantul un proces echitabil în determinarea acuzaţiilor penale împotriva sa, în conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenţie?

În faţa Curţii reclamantul este reprezentat de V. Nagacevschi, avocat din Chişinău.

***

În cauza Lebedinschi c. Moldovei, reclamantul Adrian Lebedinschi este născut în 1976 şi locuieşte în Chişinău.

În perioada de referinţă, reclamantul activa în calitate de vice-comisar al sectorului Buiucani din Chişinău.

La 1 noiembrie 2008, reclamantul, fiind la serviciu, a fost lovit de o maşină. Înainte de a fi rănit, el a reuşit să evite accidentarea a doi civili.

După accident, reclamantul a fost dus de urgenţă la spital, cu diagnosticul următor: fractură incompletă la piciorul stâng, contuzie la piciorul drept, plămâni, sindrom de stres pulmonar şi şoc traumatic de gradul doi. Din cauza leziunilor, i-a fost amputat piciorul stâng, iar pe piciorul drept a fost implantat dispozitivul Ilizarov. Reclamantul are astfel proteză la piciorul drept.

La o dată nespecificată, autorităţile poliţieneşti au constatat că traumatismul reclamantului a survenit în timpul executării atribuţiilor sale de serviciu.

La 09 septembrie 2009 o comisiei medical-militară a Ministerului Afacerilor Interne (MAI) a stabilit că reclamantul este inapt pentru serviciul militar.

La 16 septembrie 2009, Comisia de expertiză medicală a vitalităţii din Chişinău a atribuit reclamantului primul grad de invaliditate. Un an mai târziu, autoritatea a confirmat gradul de invaliditate acordat.

În acelaşi timp, reclamantul a fost demis din funcţia sa.

La demiterea reclamantului i s-a calculat o indemnizaţie unică de asigurare în sumă de 36,655.35 lei, calculată în temeiul Instrucţiunii provizorii privind asigurarea obligatorie de stat a colaboratorilor organelor afacerilor interne din 05 iulie 2004.

La 9 octombrie 2009, reclamantul a solicitat MAI, invocând aplicabilitatea Hotărârii Guvernului din 11 august 1993, recalcularea indemnizaţiei unice conform art. 34 al Legii cu privire la poliţie, în cazul în care suma de asigurare constituind 743,850 lei (salariul de 6198,75 lei pentru 10 ani), iar procentul de pierdere fiind de 80%, astfel MAI urmând să achite suma de 595080 lei. MAI însă a refuzat în soluţionarea cererii.

La 11 noiembrie 2009, reclamantul a înaintat o acţiune în judecată împotriva MAI, invocând că a pierdut 100% din capacitatea sa de muncă şi a cerut 571,000 lei (aproximativ 35,000 EUR) cu titlu de despăgubiri. În plus, reclamantul a solicitat plata dobânzii de întârziere, compensaţia prejudiciului moral.

Prin hotărârea Curţii de Apel Chişinău din 05 octombrie 2010, a fost respinsă acţiunea reclamantului, instanţa considerând că MAI a aplicat corect Instrucţiunea din 05 iulie 2004. Instanţa a menţionat că potrivit Hotărârii Guvernului din 11 august 1993, aceasta nu se aplică lucrătorilor de poliţie, cu excepţia celor angajaţi pe bază de contract.

Prin scrisoarea din 10 noiembrie 2010, MAI a informat reclamantul că personalul de poliţie din care făcea parte a fost angajat prin contract individual de muncă.

La 15 noiembrie 2010, reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel, invocând că în octombrie 1993 a semnat un contract cu MAI pentru o perioadă de nouă ani, zece luni şi douăzeci şi două zile şi că la 22 august 2005 a fost semnat un nou contract individual de muncă pentru o perioadă de cinci ani. Reclamantul a făcut distincţie între personalul cu care MAI a semnat un contract de muncă, cum era cazul său, şi cei angajaţi fără contract, şi anume trupele militare şi ofiţerii de carabinieri, unde avea loc un concurs pentru serviciul public.

Prin decizia din 16 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat şi a menţinut decizia instanţei inferioare.

În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolelor 6 şi 13 din Convenţie, că hotărârea Curţii de Apel Chişinău din 05 octombrie 2010 şi decizia Curţii Supreme de Justiție din 16 februarie 2011 nu sunt motivate. El s-a plâns că prin refuzul instanţelor de a acorda compensaţie pentru pierderea capacităţii de muncă a fost încălcat dreptul său la respectarea bunurilor în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr 1.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

- A avut reclamantul un proces echitabil la determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale civile, în conformitate cu articolul 6 § 1 din Convenţie?

- A avut reclamantul o "posesie" în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1? Dacă da, a existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor? A fost, eventuala ingerinţă, în conformitate cu garanţiile oferite de această dispoziţie?

***

În cauza Juganaru c. Moldovei, reclamantul Ion Juganaru s-a născut în 1981 şi locuieşte în Chişinău.

La 8 august 2011 reclamantul a fost arestat fiind suspectat de anumite abuzuri.

La 11 august 2011 judecătoria Buiucani a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă/P de douăzeci de zile.

Reclamantul a contestat cu recurs încheierea din 11 august 2011 la Curtea de Apel Chişinău.

La 22 august 2011 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului.

La 26 august 2011 Judecătoria Buiucani a decis să prelungească arestarea reclamantului pentru o perioadă de douăzeci de zile. Motivele invocate au fost, în esenţă, aceleaşi ca şi în încheierea din 11 august 2011. Reclamantul a contestat cu recurs încheierea la Curtea de Apel Chişinău.

La 09 septembrie 2011, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul, invocând în principal, motivele reţinute în decizia sa din 22 august 2011.

La 16 septembrie 2011 judecătoria Buiucani a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă de douăzeci de zile. Motivele invocate au fost, în esenţă, aceleaşi ca şi în încheierile anterioare. Reclamantul a înaintat recurs.

La 23 septembrie 2011 Curtea de Apel Chişinău a dispus schimbarea măsurii preventive, în arest la domiciliu pentru o perioadă de douăzeci de zile, cu interzicerea oricărei conversaţii telefonice sau corespondenţa, etc.

La 5 octombrie 2011, judecătoria Buiucani a decis să prelungească termenul arestului la domiciliu pentru o perioadă de douăzeci de zile. Reclamantul a contestat această decizie la Curtea de Apel Chişinău, însă fără succes.

La 28 octombrie 2011 judecătoria Buiucani a dispus arestarea reclamantului la domiciliu pentru o perioadă de douăzeci de zile. Reclamantul a contestat, fără succes, această încheiere.

Potrivit reclamantului, starea lui de sănătate sa deteriorat brusc, din cauza detenţiei.

Potrivit unui certificat medical întocmit la 22 noiembrie 2011, reclamantul a fost diagnosticat, după cum urmează:

"Hepatitomegalee (hepatită), malformaţie a vezicii biliare, colecistopancreatită cronică, proces patologic cronic renal. Prostatită cronică."

În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns că arestarea sa a fost la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie. El a denunţat, de asemenea, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenţie, motivarea insuficientă a deciziilor de aplicare a arestării preventive şi arestării la domiciliu.

Curtea a invitat părţile să răspundă la următoarele întrebări:

- A fost reclamantul privat de libertate în contradicţie cu Articolul 5 § 1 din Convenţie?

- A existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie? În special, instanţele de judecată au reţinut motive suficiente şi relevante pentru a justifica privarea de libertate a reclamantului?

În faţa Curţii reclamantul este reprezentat de către A. Barbăneagră, avocat din Chişinău.