27 02 2007

La 27 februarie 2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a pronunţat hotărârile sale în cauzele Moldovahidromaş c. Moldovei (cererea nr. 30475/03) şi Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova şi alţii  c. Moldovei (cererea nr. 952/03).

*  *  *

În cauza Moldovahidromaş c. Moldovei reclamantul este o persoană juridică înregistrată în Moldova. În 1990 Ministerul Industriei a transmis colectivului întreprinderii „Moldovahidromaş” dreptul de a gestiona laboratorul întreprinderii, constituind în acest scop întreprinderea de arendă „Hidrotehnica”.

La 1 septembrie 1992 Ministerul Industriei a dispus printr-un ordin anularea deciziei de transmitere în arendă a laboratorului şi lichidarea întreprinderii „Hidrotehnica”. Colectivul a iniţiat proceduri judiciare de anulare a ordinului Ministerului. Ministerul, printr-o altă procedură, a solicitat anularea contractului de constituire a întreprinderii „Hidrotehnica”.

La 22 octombrie 1992 instanţa de judecată a anulat ordinul Ministerului din 1 septembrie 1992, pe motiv că acesta nu avea competenţe să dispună lichidarea întreprinderii. La 23 octombrie 1992 instanţa de judecată a declarat nul contractul de constituire a întreprinderii „Hidrotehnica”. Hotărârea din 23 octombrie 1992 nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă. Ca urmare a acestei hotărâri, tot patrimoniul întreprinderii „Hidrotehnica” a fost restituit întreprinderii „Moldovahidromaş” şi a fost luat la balanţa acesteia.

În 1994 reclamantul a înregistrat o altă întreprindere „Hidrotehnica” (alta decât cea din 1990) pentru a gestiona laboratorul şi fabrica reclamantului. În 1995 75.3% din acţiunile statului în întreprinderea reclamantă au fost privatizate. În 2001 deja 100% din acţiuni aparţineau persoanelor private. Conform modificărilor în actele constitutive, reclamantul era constituit în urma reorganizării întreprinderilor „Moldovahidromaş” şi „Hidrotehnica” şi era succesorul de drept al acestora. Conform certificatului de privatizare eliberat în 2001 de Departamentul Privatizării, în patrimoniul reclamantului erau incluse şi 5 clădiri care aparţineau întreprinderii de arendă „Hidrotehnica”.

În 2002 Departamentul Privatizării a informat Guvernul şi colectivul întreprinderii „Hidrotehnica” că acesta din urmă se poate separa de reclamant pentru a forma o întreprindere de stat doar prin hotărârea acţionarilor.

La cererea unui grup de iniţiativă al colectivului întreprinderii „Hidrotehnica”, Procurorul General a depus recurs în anulare la hotărârea din 23 octombrie 1992. La 24 aprilie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat hotărârea contestată şi a pronunţat o nouă hotărâre prin care a respins pretenţiile Ministerului de a declara nul contractul de constituire a întreprinderii de arendă. Reclamantul nu a fost atras în această procedură şi nu i-au fost acordate compensaţii. Ca urmare a acestei hotărâri, cele 5 clădiri care se aflau la balanţa reclamantului au fost transferate la balanţa întreprinderii „Hidrotehnica”.

Reclamantul pretindea violarea art. 6 al Convenţiei (dreptul la un proces echitabil) prin casarea unei hotărâri irevocabile pronunţate în favoarea sa. Reclamantul mai pretindea violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii) prin lipsirea sa efectivă de proprietate prin admiterea recursului în anulare.

Curtea a constatat violarea art. 6 § 1 al Convenţiei deoarece prin casarea unei hotărâri judecătoreşti definitive printr-o procedură nelimitată în timp, lansată de procuror, a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Curtea a notat că este revoltător ca o hotărâre judecătorească irevocabilă să fie casată peste 10 ani pentru motive cunoscute la data adoptării hotărârii casate.

Curtea a mai constatat violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Contrar argumentelor Guvernului, care susţinea că prin admiterea recursului în anulare drepturile reclamantului nu au fost afectate, Curtea a constatat că după 1994 întreprinderea „Hidrotehnica” activa fără personalitate juridică, ca o subdiviziune a reclamantului, iar patrimoniul fostei întreprinderii de arendă a fost transmis la balanţa reclamantului. Prin hotărârea din 24 aprilie 2003 reclamantul a fost lipsit de o parte din proprietatea sa (5 clădiri), care a fost transmisă ulterior întreprinderii de arendă. Curtea a constatat că Guvernul nu a prezentat nici un argument care să justifice această lipsire de proprietate.

Chestiunile privind dauna morală şi materială şi costuri şi cheltuieli vor fi stabilite printr-o hotărâre separată.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către N. Moşcin, avocat din mun. Chişinău.

*  *  *

În cauza Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova şi alţii c. Moldovei, depusă la Curte în 2003, reclamanţii au solicitat Guvernului să înregistreze biserica reclamantă. În anul 2000 Guvernul a refuzat înregistrarea cultului deoarece un cult similar (Mitropolia Moldovei) fusese deja înregistrat în Republica Moldova.

Refuzul Guvernului a fost contestat în justiţie. Prin hotărârea Curţii de Apel a Republicii Moldova din 30 august 2001 Guvernul a fost obligat să înregistreze biserica reclamantă şi să plătească reclamanţilor suma totală de MDL 1,000 cu titlu de daune morale. Recursul Guvernului la această hotărâre a fost respins de către Curtea Supremă de Justiţie, iar hotărârea din 30 august 2001 a devenit astfel irevocabilă.

Reclamanţii au solicitat Departamentului de executare a deciziilor judiciare de a executa hotărârea din 30 august 2001. Tentativele Departamentului de a înregistra cultul nu s-au soldat cu succes. Compensaţia morală a fost plătită abia la 27 iulie 2005.

Biserica reclamantă şi alţi 10 enoriaşi deplângeau refuzul autorităţilor de a le înregistra cultul şi de a executa hotărârea judecătorească prin care Guvernul a fost obligat să înregistreze cultul şi să plătească compensaţii pentru dauna morală. Ei invocau violarea art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 9 (libertatea de religie), art. 11 (libertatea de asociere), art. 13 (dreptul la un recurs efectiv), art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenţiei şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (protecţia proprietăţii).

Curtea a constatat violarea art. 9 al Convenţiei deoarece refuzul de a înregistra cultul religios nu se baza pe un temei legal. Curtea a constat şi violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 deoarece reclamanţii nu au putut beneficia de sumele ce i se cuveneau timp de aproape 4 ani. Instanţa a mai constatat că reclamanţii nu aveau la dispoziţie mijloace efective pentru a obţine înregistrarea cultului, ce contravine art. 13 al Convenţiei.

În lumina constatărilor de mai sus Curtea nu a găsit necesar de examina separat pretenţiile reclamanţilor privind pretinsa violare a art. 6, art. 11 şi a art. 14 ale Convenţiei.

Curtea a acordat reclamanţilor EUR 10,000 ci titlu de daune materiale şi morale şi EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamanţii au fost reprezentaţi la CtEDO de către avocatul Alexandru TĂNASE.

Comunicatul de presă al reprezentantului reclamanţilor

*  *  *

Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curţii (http://www.echr.coe.int/).

Varianta electronică a comunicatului de presă poate fi accesat pe pagina web a Organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului” (www.lhr.md).