18 10 2011

La data de 18 octombrie 2011 CtEDO a pronunţat hotărârea Rassohin c. Moldovei (cererea nr. 11373/05).

Reclamanta, Varvara Rassohin locuieşte din anul 1950 în locuința sa situată în mun. Chişinău. Locuința este amplasată într-o curte cu alte două locuințe private. Potrivit unui document din 8 decembrie 1998 emis de Direcţia generală arhitectură şi urbanism, există doar o singură intrare comună în curte şi un singur acces pentru locuinţele cu nr. 10 şi 14 (ultima fiind domiciliul reclamantei).

În anul 1992 unul din vecinii reclamantei (D.) a construit un gard în jurul locuinței sale, care potrivit reclamantei, a inclus şi o parte a suprafeţei destinate pentru folosinţa comună a proprietarilor celor trei locuinţe din curte. Gardul a blocat accesul reclamantei la unica intrare în curte, şi ea a putut accede la locuinţa sa doar printr-o intrare din acest gard.

În anul 1998 D. a înlocuit gardul cu unul mai mare şi nu a lăsat nici o cale de acces la locuinţa reclamantei. La 19 octombrie 1998 ginerele reclamantei (S.) a venit în vizită la ea şi a depistat noul gard. La solicitarea soacrei sale dânsul a demolat o parte a gardului, pentru a crea o cale liberă spre locuința reclamantei.

La plângerea lui D., au fost iniţiate proceduri penale împotriva lui S. la 2 februarie 1999, judecătoria Centru l-a achitat. Instanţa a menţionat declaraţiile vecinilor şi a unui expert de la I.S. Cadastru, precum şi certificatul din 8 decembrie 1998, potrivit căruia curtea era destinată folosinţei comune a proprietarilor celor trei locuințe şi că exista doar o singură cale de acces spre locuința reclamantei, care a rămas blocată în urma construcţiei noului gard. Hotărârea nu a fost atacată și a rămas definitivă.

Potrivit unui răspuns al arhitectului-şef al mun. Chişinău la cererea reclamantei din 2 mai 2000, dânsa a fost informată, că urmare a unei examinări la faţa locului, a fost stabilit că teritoriul pe care erau amplasate locuinţele reclamantei şi a lui D., este destinat folosinţei comune şi, prin urmare, accesul la locuința reclamantei era, de asemenea, pentru folosinţă comună. Aceasta a fost confirmată printr-o schemă anexată la scrisoare. Direcţia a mai adăugat că nu a fost adoptată nici o decizie care ar putea provoca dispute între reclamantă şi D.

La data de 18 mai 2000 Consiliul Municipal Chişinău a decis să vândă lotul de teren din jurul locuinței sale, care a inclus şi accesul comun la drum. La data de 16 iunie 2000 CMC şi D. au perfectat un contract pentru vânzarea acestui teren.

Urmare a unei plângeri din partea reclamantei, la 5 iulie 2001 aceiaşi autoritate a amendat decizia sa din 18 mai 2000, reducând suprafaţa terenului vândut lui D., pentru a rezolva disputa dintre D. şi reclamantă şi pentru a asigura accesul la locuinţa reclamantei.

D. a contestat decizia CMC din 5 iulie 2011 în instanţa de judecată. La data de 15 aprilie 2002, instanţa a anulat decizia din 5 iulie 2001 ca ilegală. Instanţa a notat că, potrivit unei scrisori a Direcţiei Finanţe din cadrul CMC din 11 septembrie 2000, accesul la locuinţa reclamantei nu a fost inclus în lotul de teren vândut lui D.

Printr-o acţiune separată, la 6 decembrie 2001, Consiliul municipal Chişinău a iniţiat proceduri în instanţa de judecată solicitând modificarea contractului de vânzare-cumpărare a terenului către D. Consiliul a indicat că terenul în litigiu include, din greşeală, şi accesul comun la locuinţa reclamantei.

În ianuarie 2002, reclamanta a iniţiat proceduri în instanţa de judecată împotriva lui D. şi a CMC, solicitând anularea tuturor deciziilor emise în favoarea lui D. începând cu anul 1992, inclusiv şi deciziei din 18 mai 2000, şi a tuturor contractelor dintre aceste două părţi. De asemenea, ea notat că gardul construit de D. a blocat toate căile de acces la locuința sa lăsând-o fără aprovizionarea cu apă, care anterior era asigurată prin intermediul unei conducte de apă, care se finaliza în curtea comună, iar la momentul respectiv era amplasată pe teritoriul lui D. Reclamanta a solicitat înlăturarea tuturor obstacolelor în folosinţa locuinței sale de locuit şi determinarea modului de folosinţă a accesului de către toţi proprietarii locuințelor din curtea comună.

Ambele acţiuni civile au fost conexate.

La data de 19 noiembrie 2002, judecătoria Centru a respins acţiunile reclamantei şi a Consiliului municipal. Instanţa a notat că reclamanta dispune de spaţiu suficient pentru a se folosi de locuinţa sa şi că, din moment ce conducta de apă trece pe teritoriul lui D., reclamanta urmează doar să-şi asigure accesul la apă cu acordul lui D.

La data de 13 ianuarie 2003 Curtea de Apel a casat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza la rejudecare.

La data de 19 februarie 2004, judecătoria Centru a scos de pe rol acţiunea reclamantei deoarece dânsa nu s-a prezentat. Încheierea a fost casată de Curtea de Apel Chişinău la 8 aprilie 2004 deoarece nu existau probe că reclamanta a fost citată legal.

La data de 8 iulie 2004 judecătoria Centru a respins acţiunile reclamantei şi a consiliului. Instanţa a statuat, inter alia, că reclamanta a avut acces liber la locuinţa sa, fără a oferi detalii. Au fost reţinute aceleaşi argumente, ca în hotărârea din 19 noiembrie 2002, în ceea ce priveşte accesul reclamantei la apă. Instanţa nu a anulat contractul din 16 iunie 2000 încheiat dintre D. şi consiliu, deoarece era bazat pe decizia CMC din 18 mai 2000, care anterior a fost confirmată ca fiind emisă legal.

La data de 7 octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea primei instanţe.

La data de 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei în lipsa acesteia.

În faţa Curţii, reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 CEDO că decizia finală a fost adoptată lipsa sa. De asemenea, ea s-a plâns că având în vedere faptul că este vorbitoare de limbă rusă, nu a beneficiat de interpret pe parcursul procedurilor. De asemenea, ea s-a plâns de obstacolele în exercitarea dreptului său la folosinţa proprietăţii, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.

Curtea a constatat în unanimitate violarea art. 6 § 1 CEDO în ceea ce priveşte examinarea recursului reclamantei în lipsa acesteia, iar restul pretențiilor a fost declarate inadmisibile.

Curtea a notat că în cauza Russu c. Moldovei (cererea nr. 7413/05, § § 23-28, 13 noiembrie 2008) deja s-a constatat că „în practică instanţele naţionale nu acceptă ca şi probă suficientă expedierea unei scrisori de către instanţa judecătorească şi cer dovada înmânării acesteia”. Curtea nu a văzut în dosarul prezentat vreo confirmare că citaţiile – expediate de către Curtea Supremă de Justiţie la adresa reclamantei – au fost de facto expediate acesteia. În consecinţă, Curtea a concluzionat că reclamanta a fost în imposibilitate de a prezenta cauza sa la Curtea Supremă de Justiţie. În circumstanţele particulare ale acestei cauze, unde prezenţa reclamantei era necesară, omisiunea citării legal a acestea a lipsit-o de dreptul său de acces în faţa unei instanţe.

În faţa Curţii, reclamanta a solicitat EUR 50,000 cu titlu de prejudiciu, fără a oferi detalii.

Curtea a acordat reclamantei EUR 3,200 cu titlu de prejudiciu moral.

În faţa Curţii reclamanta a fost reprezentată de A. Bodnariuc, avocat din Chişinău.