08 09 2011

În luna august 2011 CtEDO a făcut publice următoarele decizii: Dimitrov c. Moldovei (cererea nr. 22254/08) şi Galuşchin c. Moldovei, (cererea nr. 29568/06).

***

În cauza Dimitrov, reclamantul Andrei Dimitrov este născut în 1968 şi locuieşte în Chişinău.

Cererea reclamantului, în temeiul Articolului 5 din Convenţie, a fost comunicată Guvernului, care a expediat observaţiile privind admisibilitatea şi fondul cauzei. Observaţiile au fost expediate reclamantului, care a fost invitat să prezinte observaţiile sale. Secţia Grefă nu a primit nici un răspuns.

Printr-o scrisoarea recomandată din 28 aprilie 2011 reprezentanţii reclamantului au fost notificaţi despre expirarea termenului pentru prezentarea observaţiilor şi despre lipsa cererii de extindere a acestui termen. Reprezentanţilor reclamantului i s-a adus la cunoştinţă faptul că Curtea poate radia o cerere de pe rolul său dacă circumstanţele indică că reclamantul nu intenţionează să menţină cererea. Totuşi, nu a fost primit nici un răspuns.

Curtea a considerat că, în aceste circumstanţe, poate fi considerat că reclamantul nu mai doreşte menţinerea cererii, astfel Curtea a decis să scoată cererea de pe rolul său.

În faţa Curţii reclamantul au fost reprezentat de către V. Jereghi şi N. Bayram, avocaţi din Chişinău şi membrii Asociaţiei „Institutul pentru Drepturile Omului”.

***

În cauza Galuşchin, reclamantul Nicolae Galuşchin este născut în 1975 şi locuieşte în Brăneşti.

Reclamantul a fost acuzat de acţiuni indecente comise în raport cu o fată de cinci ani, în rezultatul unei declaraţii a mamei acesteia din 07 aprilie 2003.

La data de 30 octombrie 2003 Judecătoria Criuleni l-a achitat pe reclamant pe toate capetele de acuzaţie, constatând că nu există probe că ar fi comis infracţiunea. Instanţa a notat că mama fetei a declarat că a avut o dispută cu reclamantul în dimineaţa zilei respective şi a înaintat plângerea împotriva acestuia ca răzbunare, şi nu din cauza că el ar fi comis vreo infracţiune. De asemenea, ea învăţat fiica sa cum să mărturisească, pentru al incrimina pe reclamant. Totuşi, instanţa a notat că mama şi fiica au retras ulterior declaraţiile sale.

La data de 26 februarie 2004 Curtea de Apel Chişinău a menţinut sentinţa instanţei de fond. Instanţa a notat discrepanţele dintre declaraţiile făcute de fată şi mama sa la 07 aprilie 2003 şi ulterioara schimbare a declaraţiilor. De asemenea a notat raportul psihiatric precum că copilul este predispus influenţei din partea adulţilor, pe când declaraţiile date de aceasta autorităţilor de investigaţie au încetat după ce pedagogul prezent a notat dificultatea în formularea frazelor şi explicarea logică a gândurilor sale, ceea ce făcea inutilă continuarea interogării. Declaraţiile a doi martori audiaţi la urmărire penală au confirmat tendinţa fetei de a fi influenţată de adulţi, însă procurorul nu a cerut prezenţa acestora în şedinţă şi nu a fost posibilă audierea lor.

La data de 1 iunie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a anulat decizia din 26 februarie 2004 şi a dispus rejudecarea cauzei la Curtea de Apel Chişinău. Motivul rejudecării a fost că instanţa inferioară a eşuat să examineze în mod direct toate probele relevante, cum ar fi audierea victimei, reprezentantului acesteia şi alţi martori, ci doar a făcut trimitere la materialele dosarului.

Victima şi mama acesteia au fost citaţi la şedinţa Curţii de Apel Chişinău din 22 septembrie 2004, însă nu s-au prezentat. Între timp, la 09 septembrie 2004, mama a expediat o scrisoare instanţei menţionând că susţine declaraţiile sale şi a copilului date la urmărire penală. Ea nu a cerut examinarea cauzei în lipsa sa.

La data de 22 septembrie 2004 Curtea de Apel Chişinău l-a găsit vinovat pe reclamant de infracţiunea imputată. Reclamantul nu a fost prezent în şedinţă, deşi a fost citat. El pretinde că nu a primit citaţie. Un avocat numit din oficiu a fost prezent.

Instanţa nu a audiat martorii, inclusiv fata şi mama acesteia. După condamnarea reclamantului, mama fetei a scris la Curtea Supremă de Justiţie susţinând că ea nu primit citaţii pentru şedinţa din 22 septembrie 2004 şi că ea retrage declaraţia din 09 septembrie 2004. Reclamantul a pretins că scrisoarea din 09 septembrie 2004 a fost scrisă de altcineva, deoarece mama fetei nu putea să scrie în grafie latină, pe când scrisoarea era scrisă în grafie latină. Nu a fost dispusă o expertiză pentru a verifica dacă ea a scris scrisoarea respectivă.

La data de 06 decembrie 2004 avocatul reclamantului a depus o cerere de recurs. În recurs avocatul a atenţionat instanţei motivul pentru care Curtea Supremă a expediat dosarul la rejudecare, şi anume eşuarea Curţii de Apel de a examina în mod direct toate probele. Totuşi instanţa la condamnarea reclamantului a admis aceeaşi încălcare. El de asemenea a invocat că absenţa victimei, mamei şi altor martori, inclusiv a reclamantului, la şedinţa din 22 septembrie 2004 a prevenit apărarea de a contesta adecvat probele acuzării. Procurorul doar a citit declaraţiile diferitor participanţi de la urmărire penală, şi instanţa a ignorat declaraţiile date de mama şi fiica în faţa instanţei de fond prin care au renunţat declaraţiile sale anterioare. Avocatul a pus la îndoială autenticitatea scrisorii din 09 septembrie 2004 şi în final a făcut trimitere la articolul 6 din Convenţie.

La data de 01 februarie 2006 Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia instanţei inferioare, constatând examinarea corespunzătoare a cauzei. Instanţa s-a referit la aceleaşi probe care au fost examinare de instanţa de apel la 22 septembrie 2004. Părţile au fost citate, însă au eşuat să se prezinte. Totuşi, absenţa lor nu a împiedicat continuarea examinării cauzei. Mai mult ca atât, la data de 16 aprilie 2003 mama a semnat o declaraţie în grafie latină, care demonstrează că ea putea scrie în această grafie şi astfel putea fi autorul scrisorii din 09 septembrie 2004.

La data de 12 iunie 2008 reclamantul a fost eliberat condiţionat, cu 17 luni şi 17 zile înainte de expirarea termenului.

După comunicarea prezentei cereri Guvernului respondent, la data de 10 aprilie 2009 Procuratura Generală a cerut Curţii Supreme redeschiderea procedurilor în cauza reclamantului.

La data de 11 mai 2009 Curtea Supremă a admis cererea respectivă, constatând că Curtea de Apel Chişinău şi Curtea Supremă de Justiţie în deciziile sale din 22 septembrie 2004 şi 01 februarie 2006 au încălcat drepturile reclamantului garantate de articolul 6 din Convenţie, şi cele de legislaţia naţională, prin eşuarea de a examina în mod direct martorii şi probele, înainte de a inversa soluţa instanţei de fond. Mai mult ca atât, ei au examinat cauza în lipsa reclamantului în pofida absenţei dovezii că acesta a fost citat în mod corespunzător şi că au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a asigura prezenţa acestuia în instanţă şi s-a procedat în acest fel în lipsa unei declaraţii clare de renunţare a dreptului reclamantului de a fi audiat de instanţe. Mai mult ca atât, instanţa de apel a eşuat să urmeze indicaţiile Curţii Supreme în decizia din 01 iunie 2004, care au urmărit asigurarea respectării normelor procedurale şi asigurarea dreptului acuzatului la un proces echitabil. Instanţa a anulat deciziile din 22 septembrie 2004 şi 01 februarie 2006 şi a dispus rejudecarea cauzei.

La data de 10 noiembrie 2009 Curtea de Apel Chişinău l-a găsit vinovat pe reclamant. Instanţa a audiat reclamantul şi avocatul acestuia, victima şi mama sa, de asemenea pedagogul şi a examinat raportul psihiatric privind dezvoltarea intelectuală a victimei.

La data de 18 ianuarie 2011 Curtea Supremă de Justiţie a declarat ca inadmisibil recursul reclamantului pe motivul omiterii termenului de două luni pentru depunerea acestuia.

În faţa Curţii reclamantul s-a plâns, în privinţa setului iniţial de proceduri, de încălcarea Articolului 6 din Convenţie, pe motiv că instanţele superioare nu au motivat deciziile sale; că nu au fost audiaţi el, avocatul său, victima, reprezentantul acesteia, etc., înainta de inversarea soluţiei instanţei de fond. În final s-a plâns de încălcarea Articolului 6.3 din Convenţie, deoarece a fost privat de posibilitatea de a audia martorii acuzării.

Guvernul a invocat că urmare a redeschiderii procedurilor de către Curtea Supremă cauza a fost trimisă la rejudecare în Curtea de Apel Chişinău. Prin urmare, toate omisiunile procedurale au fost remediate şi în consecinţă reclamantul se află în aceeaşi poziţie în care se afla până la violare. Corespunzător, reclamantul nu poate pretinde statutul de victimă.

Cu titlu alternativ, Guvernul a invocat că reclamantul putea pretinde compensaţie pentru pretinsele încălcări a drepturilor sale instanţelor naţionale în temeiul Legii nr. 1545, şi a făcut referire la cauza Duca. Eşuând că conteste decizia Curţii de Apel din 10 noiembrie 2009, reclamantul a deprivat instanţele naţionale de la posibilitatea de a remedia prejudiciul cauzat. Astfel el a eşuat să epuizeze căile interne de recurs.

Reclamantul a pretins că redeschiderea procedurilor nu a putut remedia faptul că el deja a executat sentinţa. Mai mult ca atât, el nu a putut cere compensaţii, deoarece Legea nr. 1545 este aplicabilă doar dacă persoana este achitată.

Curtea a notat că redeschiderea procedurilor în cauza reclamantului a fost motivată de necesitatea a redresa omisiunile procedurale care au rezultat în violarea drepturilor reclamantului în temeiul Articolului 6 din Convenţie. Astfel a avut loc recunoaşterea expresă a violării drepturilor reclamantului şi violarea a fost parţial remediată prin trimiterea la rejudecare.

Reclamantul nu i-a fost acordată o compensaţie pentru prejudiciul cauzat. Totuşi, Curtea a notat că el niciodată nu a cerut această compensaţie. Este adevărat că Legea nr. 1545 este inaplicabilă situaţiei reclamantului, deoarece acesta a fost condamnat. Totuşi, Curtea Supremă de Justiţie putea acorda compensaţie chiar în cazul lipsei unei prevederi exprese în legislaţia naţională, bazându-se direct pe prevederile Convenţiei. Corespunzător, în cazurile când violarea drepturilor din Convenţie este recunoscută pe deplin de către instanţele naţionale, reclamanţii au şanse clare de succes pentru a pretinde compensaţii la nivel naţional.

Curtea de asemenea a notat că termenul general de prescripţie in Moldova pentru apărarea unui drept, inclusiv pretenţiile de compensaţii, este de 3 ani din momentul apariţiei acestui drept. În cazul reclamantului această perioadă a început de la decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 mai 2009. Corespunzător, el încă poate cere compensaţii la nivel naţional.

Curtea nu a fost convinsă de argumentul reclamantului că compensaţia monetară nu-l depriva de statutul de victimă pe motiv că el deja a executat sentinţa. Ea a notat că pe durata procedurilor penale instanţele au stabilit suficiente dovezi pentru condamnarea reclamantului şi nimic din dosar nu sugerează careva arbitrarietate în deciziile respective. Chestiunea în faţa Curţii a fost dacă omisiunile procedurale admise în setul iniţial de proceduri au fost suficient de serioase pentru a afecta echitabilitatea procesului în ansamblu. Totuşi, după eliminarea acestor omisiuni instanţele din nou l-au condamnat pe reclamat, confirmând că condamnarea şi sentinţa au fost legale, şi detenţia în conformitate cu principiile Convenţiei.

Din motivul că reclamantul a eşuat să ceară compensaţii în cazul de faţă, Curtea a concluzionat că cererea urmează a fi respinsă în temeiul prevederilor Articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie pentru omisiunea de a epuiza căile interne de recurs (a se vedea, mutatis mutandis, Mătăsaru and Saviţchi v. Moldova, nr. 38281/08, § 76, 2 noiembrie 2010).

În faţa Curţii reclamantul au fost reprezentat de către S. Burduja, avocat din Chişinău.