18 05 2010

La 18 mai 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publice hotărârile sale în cauzele Anuşca c. Moldovei (cererea nr. 24034/07) şi Vetrenko c. Moldovei (cererea nr. 36552/02).

***

În cauza Anuşca c. Moldovei, Ion ANUŞCA, fiul reclamantei Liuba ANUŞCA, a fost găsit spânzurat de un copac, la 5 octombrie 2004, pe perioada executării serviciului militar obligatoriu. Puţin timp înainte, el a fost mustrat de unul dintre superiorii săi şi a lăsat o scrisoare de adio altui soldat. Câteva ore mai târziu după ce corpul său a fost găsit, procurorul militar a iniţiat urmărirea penală, care a inclus examinarea cadavrului, interogarea altor soldaţi şi o expertiză psihiatrică post-mortem. Expertiza medico-legală care a fost efectuată câteva săptămâni mai târziu a concluzionat că cauza morţii era asfixia cauzată prin strangulare. Procurorul militar a decis de a înceta urmărirea penală în decembrie 2004, pe motiv că moartea a fost cauzată prin suicid şi că nu a fost comisă nicio infracţiune.

În aprilie 2005, adjunctul Procurorului General a anulat ordonanţa din decembrie 2004, pe motiv că moartea fiului reclamantei nu a fost suficient investigată, şi anume nu a fost efectuată expertiza grafologică şi nu au fost interogaţi mai mulţi soldaţi şi ofiţeri din regiment. După efectuarea acestor măsuri, procurorul militar a încetat urmărirea penală a doua oară, în mai 2005, concluzionând că nu a fost comisă nicio crimă.

În noiembrie 2006, reclamanta a contestat în instanţa de judecată ordonanţa de încetare a urmăririi penale. La 20 noiembrie 2006, Judecătoria Bălţi a constatat că drepturile reclamantei au fost serios încălcate pe perioada urmăririi penale, şi anume ea nu a fost recunoscută în calitate de reprezentant al victimei, după cum era cerut de lege, ceea ce nu i-a permis de a avea acces la materialele dosarului, de a recuza ofiţerul de urmărire penală şi de a contesta ordonanţele adoptate de acesta. Mai mult ca atât, expertiza judiciară efectuată la 6 octombrie 2004 menţiona că au fost făcute fotografii ale cadavrului, care însă lipseau din dosar. Totuşi, instanţa a respins cererea reclamantei pe temeiuri procedurale.

În urma unei scrisori din partea unui deputat din Parlament, în mai 2007, Procuratura Generală a anulat a doua oară ordonanţa de încetare a urmăririi penale, afirmând că procurorii nu au întreprins toată măsurile necesare de urmărire penală şi au adoptat o hotărâre prematură de încetare a urmăririi penale.

În august 2007, procurorul militar a decis pentru a treia oară încetarea urmăririi penale. Această ordonanţă a fost anulată în ianuarie 2008 de către adjunctul Procurorului General, care a criticat dur modul în care a fost efectuată urmărirea penală, care era incompletă, întârzierile nejustificate şi neluarea măsurilor care au fost indicate de Procuratura Generală.

Investigaţiile au încetat definitiv în mai 2008, când procurorul militar a conchis că nu a fost comisă nicio infracţiune.

Potrivit reclamantei, ei i s-a comunicat verbal că ea a fost recunoscută în calitate de reprezentant al victimei. Cu toate acestea, ea nu a primit nicio confirmare în scris despre aceasta. Ea a adăugat că nu a avut acces la materialele dosarului şi că nu cunoaşte cauza decesului fiului său.

Iniţial, reclamanta s-a plâns de violarea art. 6 CEDO privind investigarea morţii fiului său. Curtea a decis că este potrivit de a examina plângerea reclamantei prin prisma art. 2 CEDO privind aspectul procedural, deoarece reclamanta nu s-a plâns de violarea art. 2 în substanţă.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 2 CEDO privind aspectul procedural.

Curtea a reiterat că, în cazurile în care se prezumă suicidul soldaţilor, autorităţile responsabile de aceştia urmează să acţioneze cu o diligenţă deosebită la investigarea circumstanţelor decesului, pentru a exclude posibilitatea comiterii unei infracţiuni în privinţa persoanei decedate.

Curtea a notat că investigarea morţii fiului reclamantei a început prompt. Pierderea fotografiilor corpului nu a subminat examinarea medico-legală, care a ajuns la aceeaşi concluzie. Având în vedere că ceilalţi soldaţi l-au văzut pe fiul reclamantei cu circa 20 minute înainte de moartea acestuia, lipsa orei exacte a morţii nu pune la îndoială chestiunea privind concluzia la care a ajuns ancheta. Curtea a notat că interogarea ulterioară a soldaţilor a descoperit că fiul reclamantei se confrunta cu anumite dificultăţi pe parcursul vieţii militare. Curtea a constatat că nu există elemente care ar putea contesta concluzia că fiul reclamantei s-a sinucis prin spânzurare.

Totuşi, obligaţia procedurală care derivă din art. 2 este una de mijloace. Astfel, Curtea a fost frapată de faptul că Procuratura Generală a considerat necesar de a interveni de 3 ori, indicând de fiecare dată procurorului militar de a redeschide procedurile şi de a efectua anumite măsuri procedurale. Curtea a acceptat argumentul Guvernului precum că acţiunile Procuraturii Generală au eliminat deficienţele anchetei, dar acestea nu au putut influenţa termenul acesteia. Termenul total de 3 ani şi 7 luni până când urmărirea penală s-a finalizat nu poate fi justificat prin complexitatea acesteia sau alte dificultăţi obiective.

Mai mult ca atât, reclamanta nu a fost implicată suficient de autorităţi în urmărirea penală, cel puţin pe durata primilor 2 ani, în circumstanţe în care ea a avut un interes puternic şi legitim privind evoluţia anchetei. Potrivit legislaţiei naţionale penale, reclamanta urma să participe la anchetă în calitate de parte vătămată. Curtea a subliniat că art.2 prin prisma aspectului procedural cere mai mult decât pur şi simplu informarea rudelor apropiate despre evoluţia anchetei. Prin urmare, Curtea a respins argumentul Guvernului precum că reclamanta avea posibilitate să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi că rudele sunt recunoscute succesori ai victimelor doar atunci când, în cadrul urmăririi penale, se stabileşte că a fost comisă o infracţiune.

Având în vedere modul în care a fost investigată moartea fiului reclamantei, durata anchetei şi implicarea foarte limitată a reclamantei în cadrul urmăririi penale, Curtea a considerat că ancheta nu a fost „efectivă” în sensul jurisprudenţei sale şi că a avut loc o violare a art. 2 CEDO.

Reclamanta a solicitat MDL 116,040 cu titlu de daune materiale, motivând că, potrivit legislaţiei naţionale, ea ar fi trebuit să primească această sumă în urma decesului fiului său pe perioada serviciului militar, şi EUR 100,000 pentru compensarea daunei morale. Reclamanta nu a solicitat nicio sumă cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantei EUR 8,000 cu titlu de daune morale. Curtea a respins pretenţiile reclamantei privind compensarea daunei materiale, deoarece nu există legătură cauzală între violarea constatată şi pretinsa daună materială.

În faţa Curţii, reclamanta a fost reprezentată de către I. Ţurcanu, avocat din Edineţ.

***

În cauza Vetrenko c. Moldovei, reclamantul, Vilen VETRENKO, la 4 iunie 1997, a fost adus la secţia de poliţie şi arestat. Reclamantul a fost informat că el, R.M. şi U. erau suspectaţi de omorul lui M.

Potrivit procuraturii, la 19 mai 1997, M. a fost invitată într-un bar de către R.M., U. și de reclamant, în apartamentul căruia R.M. şi U. închiriau o cameră. M. a consumat băuturi în care au fost adăugate somnifere. R.M., U. și reclamantul au dus-o pe M. în automobilul lui R.M. și au încercat să o stranguleze cu un cordon, dar n-au reușit. După aceasta, R.M. și reclamantul au legat mâinile și picioarele lui M. și au aruncat-o într-un lac, unde aceasta s-a înecat.

La 3 iunie 1997, T., vecina lui M., a depus o declarație scrisă prin care a povestit despre omorul lui M. după cum i-a fost povestit de către U. Potrivit acestei declarații, M. a fost omorâtă de către R.M., U. și S. Ea a declarat că urma să se mute cu traiul în Uzbekistan. La 4 iunie 1997, polițistul S.P. a întocmit un raport scris privind discuția telefonică cu T., în care era scris că T. a declarat că și reclamantul a participat la comiterea omorului.

În seara zilei de 4 iunie 1997, reclamantul și-a recunoscut vina în comiterea omorului lui M. în prezența avocatului numit din oficiu și a doi martori. Reclamantul a declarat că împreună cu R.M. a încercat să o stranguleze pe M. cu un cordon, iar după ce nu au reuşit, au legat-o de mâini şi de picioare şi au aruncat-o în lac. Reclamantul nu a declarat că ar fi bătut-o pe M. Ulterior, reclamantul a declarat că acele declarații au fost obținute în urma torturării sale cu scopul obținerii autodenunțării.

Potrivit procuraturii, omorul lui M. a fost comis cu scopul de a vinde apartamentul acesteia. Pe parcursul unei percheziții în apartamentul reclamantului, au fost descoperite documente referitoare la vânzarea apartamentului lui M, dar în procesul-verbal de percheziție nu a fost specificat dacă documentele au fost găsite în camera închiriată de R.M. și U. sau în altă parte a apartamentului. Reclamantul avea un alibi – două persoane care, de asemenea, locuiau în apartamentul său, au confirmat că reclamantul s-a întors acasă în ziua producerii crimei până la ora 23:00.

Ulterior, a fost efectuată o expertiză medico-legală a corpului lui M., care nu a constatat urme de strangulare pe gâtul lui M., dar a constatat numeroase urme de violență pe corpul acesteia.

La 16 decembrie 1998 și 4 noiembrie 1999, Tribunalul Chișinău și respectiv, Curtea de Apel a Republicii Moldova l-a condamnat pe reclamant de omisiunea de a denunța infracțiunea comisă de R.M., dar l-au amnestiat. Tribunalul Chișinău a dispus eliberarea reclamantului. Instanțele au menționat că nu există alte probe ale vinovăției reclamantului, cu excepția autodenunțării, care pare a fi obținută pe căi ilegale.

La 21 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare și a dispus rejudecarea cauzei. În urma rejudecării, prin decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 16 aprilie 2002, reclamantul a fost condamnat la 16 ani de închisoare pentru participarea la omorul lui M.

În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO pe motiv că procedurile penale împotriva lui nu au fost echitabile, deoarece a fost maltratat pentru a–şi recunoaşte vina şi că a fost condamnat în baza acestor declaraţii, inclusiv pe motiv de omisiune a instanţelor naţionale de a motiva suficient condamnarea sa; precum și violarea art. 6 § 3 CEDO, deoarece la începutul urmăririi penale nu a avut parte de un avocat ales de el.

Curtea a respins ca fiind în md vădit neîntemeiată plângerea reclamantului privind violarea art. 6 § 3 CEDO, deoarece acesta a beneficiat în prima zi a arestului de serviciile unui avocat numit din oficiu și dintr-a doua zi de serviciile unui avocat ales de mama sa. Curtea a considerat că în dosar nu este nimic ce ar demonstra că prestația celor doi avocați a fost într-atât de proastă încât să compromită echitatea întregii proceduri.

Curtea a constatat, cu 4 voturi la 3, violarea art. 6 § 1 CEDO.

Curtea a notat că reclamantul are argumente serioase privind cele 3 probe care ar demonstra vinovăția sa. Astfel, percheziția care a avut loc în apartamentul său nu a indicat în care cameră anume au fost găsite documentele relevante; că raportul polițistului S.P. doar reproducea pretinsele declarații ale lui T., deși T. niciodată nu a menționat în declarația sa scrisă numele reclamantului și că existau circumstanțe care demonstrau că autodenunțarea a fost obținută în urma maltratării. În plus, reclamantul a făcut referire la alibi-ul său în noaptea crimei.

Curtea a menționat că argumentele reclamantului nu sunt nesemnificative sau incapabile de a influența rezultatul procedurilor. Totuși, Curtea nu a văzut o analiză potrivită a acestora în hotărârile judecătorești naţionale. O singură excepţie a fost hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, care a notat discrepanţa între declaraţia de autodenunţare privind tentativa de a o strangula pe M. cu un cordon şi concluziile experţilor care au constatat că nu existau urme de strangulare pe corpul lui M. Totuşi, deşi Curtea Supremă de Justiţie aparent a încercat să soluţioneze această discrepanţă evidentă, ea a ales pur şi simplu să reformuleze declaraţia reclamantului din ceea ce acesta a spus expres (tentativă de strangulare) în ceva ce corespundea mai bine concluziilor experţilor (semne serioase de violenţă, care niciodată nu au fost menţionate în declaraţiile reclamantului).

Curtea a considerat că această reformulare a probelor, care a modificat semnificativ declaraţiile reclamantului, a fost nu doar arbitrară, dar nici nu a răspuns la argumentele reclamantului precum că exista o contradicţie gravă între declaraţiile sale şi probele obiective, care examinate împreună cu refuzul de a semna acele declaraţii, puneau la îndoială veridicitatea acestora. Răspunsul la argumentele reclamantului era cu atât mai important, în lumina faptului că acestea au fost unul din motivele pentru care instanţele l-au achitat în primul set de proceduri.

Mai mult ca atât, ca şi în cauza Grădinar c. Moldovei (hotărâre din 8 aprilie 2008), în această cauză instanţele naţionale nu s-au referit la alibi-ul reclamantului, deşi acesta a fost acceptat de instanţe în primul set de proceduri. În plus, instanţele nu au luat în considerare nici discrepanţa între declaraţiile lui T. şi raportul poliţistului S.P. şi nici nu au încercat să o interogheze din nou pe T., preferând pur si simplu raportul lui S.P. în detrimentul declaraţiei originale a martorului. Astfel, instanţele naţionale nu şi-au motivat suficient hotărârile, ceea ce constituie o violare a art. 6 § 1 CEDO.

Judecătorii Bratza, Garlicki şi David Thór Björgvinsson au formulat o opinie separată comună.

Reclamantul a solicitat EUR 224,297 cu titlu de prejudiciu material şi moral şi EUR 2,275 cu titlu de cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantului EUR 5,000 cu titlu de daune morale şi EUR 650 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Curtea a menţionat că, atunci când o persoană este condamnată în urma unui proces inechitabil, este potrivit ca procedurile naţionale să fie redeschise.

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către Natalia MARDARI şi Fadei NAGACEVSCHI, avocaţi din Chişinău.