09 04 2010

La 6 aprilie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a publicat hotărârea sa în cauza Stegărescu şi Bahrin c. Portugaliei (cererea nr. 46194/06).

Reclamanţii sunt cetăţeni ai Republicii Moldova. Din anul 2001, ei sunt privaţi de libertate în Portugalia, pentru 21 şi 19 ani, în urma săvârşirii unor infracţiuni. La 5 mai 2006, reclamanţii au fost transferaţi în altă închisoare, unde au fost plasaţi solitar în celule de 8 m.p. cu un regim de securitate înaltă şi li s-a permis plimbări de o oră pe zi. Circa zece zile mai târziu, reclamanţii au fost informaţi că transferul lor a fost efectuat la ordinul vicedirectorului administraţiei penitenciarului, însă ordinul nu le-a fost prezentat. Reclamanţii s-au plâns diferitor autorităţi portugheze de izolarea lor, însă nu au primit niciun răspuns. La mijlocul lunii octombrie, ei au fost informaţi despre un nou ordin al vicedirectorului administraţiei penitenciarului, prin care se menţinea plasarea reclamanţilor în celule de securitate înaltă, însă acesta nu le-a fost prezentat. La începutul lunii decembrie 2006, reclamanţii au fost informaţi despre anularea măsurii de izolare, dar nu li s-a prezentat copia deciziei. Din acel moment, reclamanţii beneficiază de un regim obişnuit de detenţie.

Invocând violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), a art. 5 CEDO (dreptul la libertate şi siguranţă) şi a art. 6 §§ 1 şi 2 CEDO (dreptul la un proces echitabil), reclamanţii pretindeau că nu au avut posibilitatea de a contesta împotriva plasării lor în celule de securitate sporită. Reclamanţii s-au mai plâns de violarea art. 14 CEDO (interzicerea discriminării) considerând că au fost discriminaţi din cauză că erau de naţionalitate moldovenească.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.

Examinând admisibilitatea cererii, Curtea a reiterat că, deşi aspectul penal al art. 6 § 1 nu se aplică procedurilor referitoare la condiţiile de detenţie, aspectul civil poate fi aplicat, în dependenţă de circumstanţele cauzei. În această cauză, plasarea reclamanţilor în celule de securitate înaltă a avut anumite consecinţe care au afectat „drepturile şi obligaţiile lor civile”: restricţionarea primirii vizitelor la o oră pe zi şi imposibilitatea primului reclamant de a-şi continua studiile şi de a susţine examene. Astfel, Curtea a declarat cererea admisibilă prin prisma aspectului civil al art. 6 § 1.

Examinând dacă a avut loc o violare a Convenţiei, Curtea a reiterat că dreptul de acces la o instanţă de judecată nu este absolut. Exercitarea acestui drept este organizat de către state, care pot limita accesul la o instanţă dacă urmăresc un scop legitim şi dacă este respectată proporţionalitatea între metodele folosite şi scopurile urmărite. Guvernul a susţinut că exista o „acţiune administrativă specială” care era disponibilă reclamanţilor şi care le permitea să ceară măsuri interimare, anularea plasării în izolare sau adoptarea unor noi măsuri. Curtea a notat că au existat în total doar două hotărâri judecătoreşti adoptate ulterior perioadei relevante, care au confirmat competenţa instanţelor administrative în aceste situaţii. În plus, reclamanţii nu au primit niciodată ordinele prin care au fost plasaţi în izolare. Astfel, chiar presupunând că ar fi existat o jurisdicţie a instanţelor administrative bine stabilită la acea dată, Curtea a constatat că reclamanţii nu au avut o oportunitate clară şi completă de a contesta măsurile împotriva lor.

În ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor prin prisma art. 3, 5 şi 6 § 1 CEDO, având în vedere constatarea violării art. 6 § 1, nu este necesar de a le examina separat.

Referitor la art. 14, Curtea a observat că reclamanţii au făcut mai degrabă nişte declaraţii generale şi nu au prezentat careva probe care ar fi demonstrat pretenţiile lor, respingând acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit neîntemeiat.

Curtea a obligat Portugalia să plătească fiecărui reclamant câte EUR 4,000 cu titlu de daune morale.