15 03 2010

La 5 martie 2010, CtEDO a declarat inadmisibile cererile Demopoulos şi alte 7 cereri c. Turciei (cererile nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 14163/04, 10200/04, 19993/04 ş 21819/04).

Reclamanţii sunt 17 ciprioţi de origine ciprioto-greacă care pretind că au fost împiedicaţi să folosească proprietăţile lor şi/sau să aibă acces la casele lor din Ciprul de nord, care era sub controlul „Republicii Turce a Ciprului de Nord” („RTCN”). Proprietatea lor includea diferite loturi de pământ, unele dintre acestea erau cultivate, iar pe altele erau construite case sau clădiri.

Aceste cereri îşi au sorgintea în operaţiunile militare turceşti în Ciprul de nord în iulie şi august 1974 şi în divizarea continuă a teritoriului Ciprului, care a dus la proclamarea „RTCN” în 1983. Această proclamare a fost declarată nevalabilă din punct de vedere juridic de către ONU şi Consiliul Europei a decis că guvernul Republicii Cipru va continua să fie considerat în calitate de unicul guvern al ţării.

Potrivit noilor prevederi legale care au intrat în vigoare în decembrie 2005 (Legea 67/2005), toate persoanele fizice sau juridice care pretind a avea drepturi asupra proprietăţilor mobile sau imobile urmează să depună o cerere la Comisia de Proprietate Imobiliară („CPI”), achitând o taxă de 100 lire turceşti şi prezentând dovada faptului că sunt proprietari.

În noiembrie 2009, numărul cererilor depuse la CPI se ridica la 433. Dintre acestea, în 85 de cereri au fost rezolvate, în marea lor majoritate, prin încheierea acordurilor amiabile. În mai mult de 70 de cazuri, au fost acordate compensaţii. Aproximativ 361,493 de metri pătraţi de proprietate au fost restituiţi şi circa 47 de milioane de euro au fost plătiţi în calitate de compensaţii.

În faţa Curţii, reclamanţii au pretins violarea art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii), a art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi, în cauza Christosomou, a art. 14 CEDO (interzicerea discriminării), pe motiv că ei au fost împiedicaţi să beneficieze de proprietăţile şi casele lor în urma invaziei Turciei în Ciprul de nord în 1974. Reclamanţii în cauzele Sotiriou and Moushoutta şi Stylas s-au plâns, de asemenea, de violarea art. 13 CEDO, din cauza lipsei unui recurs efectiv în privinţa pretenţiilor prin prisma art. 8 CEDO şi a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO.

Cererile au fost depuse la CtEDO între ianuarie 1999 şi martie 2004. La 19 mai 2009, Camera căreia i-au fost repartizate cererile spre examinare s-a desesizat în favoarea Marii Camere (art. 30 CEDO). La 18 noiembrie 2009, au avut loc audieri în faţa Marii Camere.

Art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că aceste 8 cereri sunt primele a căror admisibilitate este examinată după adoptarea procedurii hotărârii pilot în cauza Xenides-Arestis c. Turciei. Deşi în această hotărâre Camera a conchis asupra caracterului aparent adecvat al recursului, hotărârea sa nu includea o analiză detaliată a principiilor şi a interpretării CEDO şi nu leagă Marea Cameră.

Referitor la faptul dacă cerinţa de a epuiza căile de recurs interne se aplică situaţiei ciprioţilor greci proprietari de bunuri aflate sub controlul „RTCN”

Curtea şi-a menţinut punctul său de vedere, potrivit căruia, aşteptând soluţionarea ocupaţiei ilegale a Ciprului de nord, este crucial ca indivizii să continue să beneficieze de protecţia drepturilor lor în fiecare zi. Chiar dacă reclamanţii nu locuiesc ca atare sub controlul „RTCN”, Curtea a considerat că, dacă acolo există un recurs efectiv pentru pretenţiile lor, se aplică regula epuizării căilor de recurs interne. Această concluzie nu pune la îndoială faptul că guvernul Republicii Cipru rămâne unicul guvern legitim al Ciprului. Curtea a reiterat că un organ intern adecvat, care are acces la informaţiile relevante, este evident cel mai potrivit pentru a statua asupra unor chestiuni complexe de proprietate şi de evaluare şi pentru a fixa o compensaţie, fără a afecta timpul şi efortul necesar reclamanţilor pentru a epuiza căile de recurs interne.

Prin prisma art. 35 § 1 CEDO, recursurile existente în „RTCN”, în special procedura CPI, pot fi considerate ca „recursuri interne” ale statului pârât. Nu a fost stabilit nici un temei pentru scutirea de la aplicarea art. 35 § 1 CEDO.

Referitor la faptul dacă guvernul a pus în practică, prin intermediul Comisiei de Proprietate Imobiliară, un recurs capabil să ofere o redresare efectivă în aceste cauze

Chiar dacă comunitatea internaţională consideră că Turcia ocupă ilegal partea de nord a Ciprului, aceasta nu presupune că, examinând cereri individuale depuse în temeiul CEDO şi care se referă la ingerinţa în dreptul la protecţia proprietăţii, puterea de apreciere a Turciei privind executarea unei hotărâri nu trebuie să fie respectată. Având în vedere numeroasele schimbări care au avut loc în decurs de 35 de ani după ce proprietăţile au fost părăsite de reclamanţi, Curtea ar risca să fie arbitrară şi lipsită de discernământ dacă ar impune o obligaţie de restituire în toate cazurile, deoarece aceasta ar duce la expulzarea forţată a unui număr important de persoane, chiar dacă aceasta ar fi efectuat în scopul respectării drepturilor victimelor încălcării CEDO. Prin urmare, nu apare nicio problemă referitor la caracterul pretins discreţionar al puterii de restituire prin prisma Legii 67/2005, care remediază absenţa dispoziţiilor privind restituirea, relevate de CtEDO în cauza Xenides_Arestis.

Curtea nu a fost convinsă de argumentele precum că membrilor CPI le lipseşte imparţialitate subiectivă, pe motiv, printre altele, de prezenţă a militarilor turci în cadrul comisiei sau din cauză că membrii comisiei sunt desemnaţi de către preşedintele „RTCN”. Mai mult ca atât, Curtea nu a considerat că sumele alocate cu titlu de compensaţie la aplicarea Legii 67/2005 ar fi mai mici decât sumele ce ar putea fi considerate o compensaţie rezonabilă.

În ceea ce priveşte sarcina probei impusă de Legea 67/2005, Curtea a reamintit că cererile introduse în temeiul CEDO trebuie să fie însoţite de probe, în aceste cauze – de titluri de proprietate sau proba proprietăţii, indiferent de dificultăţile care le presupune prezentarea acestora.

De asemenea, Curtea a luat act de prevederile din legea amendată privind plata compensaţiei şi garanţiile date petiţionarilor şi reprezentanţilor lor privind intrarea şi ieşirea din regiunea de nord a Ciprului. Curtea nu a fost convinsă de argumentele reclamanţilor, potrivit cărora procedura este în mod nejustificat oneroasă şi inaccesibilă, reclamanţii invocând probleme de reprezentare legală, traducere, lipsa de transparenţă, presiune nejustificată.

În plus, niciunul dintre reclamanţi, deşi au avut posibilitate, nu a sesizat Înalta Curte Administrativă invocând sumele acordate sau pentru a se plânge de lipsa de echitate materială sau o iregularitate procedurală.

Prin urmare, Curtea a conchis că, în situaţia actuală de ocupaţie pe care Curtea nu are competenţă să o rezolve, Legea 67/2005 oferă un cadrul accesibil şi efectiv de redresare a pretenţiilor privind ingerinţele în drepturile la respectarea proprietăţii ale ciprioţilor greci. Reclamanţii nu s-ai prevalat de acest drept şi pretenţiile lor în temeiul art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO trebuie să fie respinse pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

Curtea a subliniat că această decizie nu trebuie să fie interpretată ca impunând obligaţia de a sesiza Comisia; petiţionarii pot să aştepte o soluţionare politică. Dacă, totuşi, reclamanţii doresc să depună cereri la CtEDO, admisibilitatea acestora va fi decisă în conformitate cu principiile enunţate în această decizie.

Art. 8 CEDO. Pretenţiile reclamanţilor proprietari de bunuri privind ingerinţa continuă în dreptul lor la respectarea domiciliului, de asemenea, decad din cauza neepuizării căilor de recurs interne, deoarece reclamanţii nu au sesizat Comisia Proprietăţii Imobiliare.

Totuşi, Curtea a examinat în fond cererea dnei Ariana Lordou Anastasiadou (cerere nr. 13751/02), pe motiv că existau dubii că ea ar fi avut vreo şansă realistă, ca neproprietară, de a introduce vreo cerere fie la CPI, fie la instanţele „RTCN”. Curtea a conchis că faptele cauzei acestei reclamante nu relevă nicio ingerinţă în dreptul său la respectarea domiciliului, deoarece aceasta a locuit în afara domiciliului familial aproape toată viaţa sa. Perspectiva de a moşteni vreo parte din această proprietate este ipotetică şi speculativă. Prin urmare, această parte a cererii este în mod vădit neîntemeiată.

Celelalte pretenţii. Curtea a conchis că, având în vedere constatările sale privind art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO şi art. 8 CEDO, celelalte pretenţii ale reclamanţilor nu vor fi examinate.