04 03 2010

În ianuarie 2010, CtEDO a pronunţat deciziile X c. Moldovei (cererea nr. 37507/02), Musaji şi Madan c. Moldovei (cererea nr. 2856/05), Avramenko c. Moldovei (cererea nr. 7467/06), Filimonova c. Moldovei (cererea nr. 21136/03) şi Şumila şi Alţi 6 c. Moldovei (cererile nr. 41369/05, 41556/05, 42308/05, 33566/06, 33567/06, 33568/06, 33570/06).

***

În cauza X c. Moldovei, reclamantul s-a plâns în faţa Curţii de violarea art. 3 CEDO, pe motiv că a fost maltratat de ofiţerii de poliţie şi de personalul din închisoarea nr. 5 din Cahul şi din cauza condiţiilor inumane de detenţie şi pentru că în închisoare ar fi fost infectat deliberat cu hepatite şi sifilis; violarea art. 5 § 1 CEDO, violarea art. 6 § 1 CEDO, din cauza duratei procedurilor şi pe motiv că un martor din partea sa nu a fost audiat; violarea art. 8 CEDO pe motiv că corespondenţa sa a fost interceptată de autorităţi; violarea art. 13 CEDO combinat cu toate articolele menţionate mai sus şi violarea art. 34 CEDO pe motiv că procurorul a refuzat să-i elibereze copia unui document.

Pretenţiile reclamantului privind infectarea cu hepatite, neaudierea martorului său şi în baza art. 34 CEDO au fost respinse de Curte ca fiind în mod vădit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO. Curtea a notat că reclamantul nu a demonstrat când el s-a infectat cu hepatitele B şi D, înainte sau după detenţie. Mai mult ca atât, potrivit istoriei medicale a reclamantului, acesta suferea de un număr de boli sexual-transmisibile înainte de a fi arestat, ceea ce sporeşte probabilitatea că a fost deja infectat până la detenţie. În ceea ce priveşte pretenţia privind violarea art. 5 § 1 CEDO, reclamantul nu a explicat în observaţiile sale cum acesta a avut loc. Referitor la audierea martorului (M.) din partea reclamantului, acesta a depus declaraţii care dovedeau vinovăţia reclamantului. Curtea Supremă de Justiţie a examinat declaraţiile scrise ale acestui martor. În ceea ce priveşte pretenţia privind violarea art. 34 CEDO, reclamantul s-a plâns că procurorul nu a vrut să expedieze avocatul reclamantului o copie a unei declaraţii unui deţinut care ar fi văzut cum reclamantul era bătut de poliţie, dar l-a invitat personal la procuratură pentru a lua acea copie. Curtea a notat că reclamantul nu i-a expediat nici adresarea sa şi nici răspunsul procurorului. Totuşi, chiar dacă acest schimb de scrisori a avut loc, Curtea nu ştie dacă acea declaraţie urma să fie folosită în procedura la nivel naţional sau la procedura în faţa Curţii.

Printr-o scrisoare din 21 ianuarie 2008, Guvernul a expediat Curţii o declaraţie unilaterală, prin care Guvernul a recunoscut violarea art. 3 CEDO (în privinţa tratamentului inuman şi degradant, a omisiunii autorităţilor de a organiza o anchetă efectivă şi a condiţiilor de detenţie), a art. 6 § 1 CEDO (din cauza duratei procedurilor), a art. 8 CEDO (interceptarea corespondenţei sale de către autorităţi) şi a art. 13 CEDO combinat cu toate articolele menţionate mai sus. Guvernul s-a obligat să plătească reclamantului ex gratia EUR 10,000 pentru orice daună cauzată acestuia, în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte printr-o decizie. Reclamantul a cerut continuarea examinării cauzei.

Curtea a observat că părţile nu au putut ajunge la un acord comun. Ea a notat că, în anumite circumstanţe, ea poate să radieze o cerere, potrivit art. 37 § 1 (c), în temeiul unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. În acest scop, Curtea va examina declaraţia prin prisma principiilor ce decurg din jurisprudenţa sa (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); şi Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, §§ 22-25, 14 noiembrie 2006).

În ceea ce priveşte circumstanţele acestei cauze, Curtea notează că, într-un număr de cauze, ea a specificat natura şi extinderea obligaţiilor care revin statului pârât potrivit art. 3, 6, 8 şi 13 CEDO (a se vedea Corsacov v. Moldova, §§ 54-67 şi 68-76, 4 aprilie 2006; Ciorap v. Moldova, §§ 62-71 şi 99-104, 19 iunie 2007; Ostrovar v. Moldova, §§ 97-102, 13 septembrie 2005; şi Modârcă v. Moldova, 10 mai 2007). Acolo unde Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacţie echitabilă, mărimea căreia depindea de particularităţile cauzei. Curtea a notat că, luând în consideraţie natura recunoaşterilor conţinute în declaraţia unilaterală a Guvernului, precum şi mărimea compensaţiei propuse, Curtea consideră că propunerea Guvernului pare a fi rezonabilă în comparaţie cu ceea ce a fost acordat de Curte în cauze similare. Curtea consideră că nu există motive care ar justifica continuarea examinării cererii, radiind cererea de pe rolul său potrivit art. 37 § 1 in fine CEDO.

***

În cauza Musaji şi Madan c. Moldovei, reclamanţii, Eugenia MUSAJI şi Petru MADAN, s-au plâns de faptul că au fost deţinuţi ilegal şi maltrataţi, contrar art. 5 şi 3 CEDO.

La 28 octombrie 2009, Curtea a primit o declaraţie unilaterală din partea Guvernului, prin care acesta din urmă a recunoscut violarea art. 3 şi 5 în privinţa fiecărui reclamant şi a oferit EUR 5,000 primului reclamant şi EUR 3,500 celui de-al doilea reclamant ca compensaţie pentru dauna morală cauzată şi câte EUR 1,000 fiecărui reclamant pentru costuri şi cheltuieli, sume care urmează a fi achitate în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte printr-o decizie. La 13 noiembrie 2009, avocatul reclamanţilor a informat Curtea că reclamanţii au fost de acord cu condiţiile declaraţiei unilaterale a Guvernului şi că această declaraţie poate fi considerată un acord amiabil încheiat între părţi.

Curtea a luat act de acordul la care au ajuns părţile, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi că nu găseşte niciun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind-o de pe rol.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către Mihai LUPU, avocat din Chişinău.

***

În cauza Avramenko c. Moldovei, reclamantul, Valeriu AVRAMENKO, este beneficiarul unei hotărâri a CtEDO din 6 februarie 2007, Avramenko c. Moldovei (cererea nr. 29808/02). În această cauză, Curtea a constatat violarea art. 6 CEDO şi a art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO în urma neexecutării unei hotărâri definitive din 26 iunie 2002 în favoarea reclamantului. Curtea a rezervat chestiunea aplicării art. 41 CEDO pentru o hotărâre separată.

La 8 decembrie 2008, Preşedintele Camerei căreia i-a fost repartizată prezenta cerere a decis să comunice Guvernului cauza privind redeschiderea procedurilor de către Curtea Supremă de Justiţie.

La 11 şi 13 noiembrie 2009, Curtea a primit un acord amiabil semnat de ambele părţi, prin care reclamantul a declarat că renunţă la orice pretenţii faţă de Moldova în privinţa faptelor care au generat cererea menţionată mai sus nr. 29808/02, precum şi prezenta cerere (a se vedea hotărârea Avramenko c. Moldovei (satisfacţie echitabilă), cererea nr. 29808/02, 26 ianuarie 2010).  

Curtea a luat act de acordul la care au ajuns părţile, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi că nu găseşte niciun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind-o de pe rol.

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către Vitalie NAGACEVSCHI, la acel moment, avocat din Chişinău.

***

În cauza Filimonova c. Moldovei, reclamanta, Natalia FILIMONOVA, a invocat în faţa Curţii violarea art. 6 § 1 CEDO şi a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO, pe motiv de neexecutare parţială a hotărârii judecătoreşti din 31 mai 2002, prin care Tribunalul Chişinău a obligat Piaţa din Orhei să plătească reclamantei salariul pentru lipsa forţată de la locul de muncă între 25 decembrie 2001 şi 31 mai 2002, precum şi pe motiv de suspendare a executării hotărârii judecătoreşti din 3 iunie 2003, prin care Judecătoria Orhei a obligat să plătească reclamantei salariul pentru lipsa forţată de la locul de muncă între 31 mai 2002 şi 14 martie 2003. De asemenea, reclamanta a invocat violarea art. 13 CEDO, deoarece nu a dispus de recursuri efective la nivel naţional pentru a se plânge de violarea art. 6 § 1 CEDO şi a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO. Guvernul a susţinut că toate sumele acordate reclamantei prin hotărâri judecătoreşti definitive i-au fost achitate, anexând documente de achitare din partea Pieţii din Orhei şi a Departamentului de Executare.

La 14 septembrie 2007, Guvernul a expediat Curţii o declaraţie unilaterală, prin care a recunoscut că hotărârile au fost executate tardiv şi că a avut loc violarea articolelor invocate de reclamantă şi a oferit EUR 100 pentru daună materială, EUR 500 pentru dauna morală cauzată şi câte EUR 20 pentru costuri şi cheltuieli, sume care urmează a fi achitate în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte printr-o decizie. La 26 mai 2008, Curtea a recepţionat o scrisoare din partea reclamantei, prin care aceasta a susţinut că hotărârile nu au fost executate pe deplin şi a cerut continuarea examinării cauzei.

Curtea a observat că părţile nu au putut ajunge la un acord comun. Ea a notat că, în anumite circumstanţe, ea poate să radieze o cerere, potrivit art. 37 § 1 (c), în temeiul unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. În acest scop, Curtea va examina declaraţia prin prisma principiilor ce decurg din jurisprudenţa sa (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); şi Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, §§ 22-25, 14 noiembrie 2006).

În ceea ce priveşte circumstanţele acestei cauze, Curtea notează că, într-un număr de cauze, ea a specificat natura şi extinderea obligaţiilor care revin statului pârât potrivit art. 6 § 1 CEDO şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO la executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea reclamantului. Acolo unde Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacţie echitabilă, mărimea căreia depindea de particularităţile cauzei. Curtea a notat că, luând în consideraţie natura recunoaşterilor conţinute în declaraţia unilaterală a Guvernului, precum şi mărimea compensaţiei propuse, Curtea consideră că propunerea Guvernului pare a fi rezonabilă în comparaţie cu ceea ce a fost acordat de Curte în cauze similare. Deşi sumele pentru costuri şi cheltuieli sunt destul de joase, Curtea a observat că reclamanta nu a avut un reprezentant. Curtea consideră că nu există motive care ar justifica continuarea examinării cererii, radiind cererea de pe rolul său potrivit art. 37 § 1 in fine CEDO.

***

În cauza Şumila şi Alţi 6 c. Moldovei, reclamanţii erau beneficiarii unor hotărâri judecătoreşti, prin care Ministerul Afacerilor Interne era obligat să le plătească anumite sume de bani pentru pensii şi compensaţii. La 1 noiembrie 2003, unul dintre reclamanţi, dl Semenov, a decedat. La 30 decembrie 2003, 20 ianuarie, 2 februarie, 4 martie, 24 martie şi 23 iulie 2004, hotărârile judecătoreşti definitive în favoarea reclamanţilor dl Kudreavţev, dl Coseac, dl Sîtnic, dl Evgrafov, dl Ianiv, dl Şumila şi dl Semenov au fost executate.

În faţa Curţii, reclamanţii au invocat violarea art. 6 § 1 CEDO, a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO, a art. 8 CEDO şi a art. 14 CEDO în urma neexecutării hotărârilor judecătoreşti în favoarea lor.

În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, Guvernul a prezentat dovezi care au demonstrat că cererile reclamanţilor au fost depuse după ce hotărârile au fost executate la nivel naţional, cu termene cuprinse între 1 an, 7 luni şi 10 zile şi 2 ani şi 4 luni. Guvernul a cerut declararea cererilor ca fiind abuzive. Reprezentantul reclamanţilor nu a prezentat nici un comentariu cu privire la acest subiect.

Curtea a notat că, de la început, reclamanţii s-au plâns de neexecutarea hotărârilor în favoarea lor, şi nu de executarea tardivă a acestora. Prin urmare, Curtea a decis că nu este necesar de a decide dacă a avut loc vreun abuz de dreptul de a depune o cerere, deoarece este clar că toţi reclamanţii au omis termenul de 6 luni, stabilit în art. 35 § 1 CEDO. Curtea a radiat cererea de pe rol ca fiind depusă dup expirarea termenului de 6 luni, în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 CEDO.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către Elena BOTNARI.