15 12 2009

La 15 decembrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârile Gavrilovici c. Moldovei (cererea nr. 25464/05), Leva c. Moldovei (cererea nr. 12444/05) şi Fedotov c. Moldovei (cererea nr. 6484/05).

*  *  *

În cauza Gavrilovici c. Moldovei, reclamantul, Alexandru GAVRILOVICI, este cetăţean moldovean şi locuieşte la Palanca. Soţia şi fiul reclamantului suferă de insuficienţă renală cronică şi sunt nevoiţi să meargă la Chişinău pentru hemodializă. La începutul anului 2004, soţia şi fiul reclamantului au solicitat ajutorul financiar al consiliului local Ştefan-Vodă pentru cheltuielile de transport. În noiembrie 2004, consiliul a discutat această chestiune. La acea şedinţă a consiliului a participat şi reclamantul şi se pare că a existat o altercaţie verbală între acesta şi preşedintele raionului, I.M.

La 27 decembrie 2004, I.M. a cerut secţiei de poliţie şi procuraturii să iniţieze proceduri judiciare împotriva reclamantului pentru insultarea consilierilor locali la o şedinţă din 3 decembrie 2004. La 26 ianuarie 2005, dosarul contravenţional al reclamantului a fost transmis în instanţa de judecată. Tot la 26 ianuarie 2005, a avut loc şedinţa de judecată, care a durat circa 5 minute, şi reclamantul a fost condamnat la 5 zile arest administrativ, cu executare imediată. Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie erau inumane şi degradante. La 29 ianuarie 2005, reclamantul a solicitat permisiunea de a merge la biserică la funeraliile mamei sale, care decedase la 24 ianuarie 2005. Cererea a fost respinsă. La 16 februarie 2005, Curtea de Apel Bender a respins cererea de recurs a reclamantului în absenţa acestuia, deşi acesta solicitase amânarea examinării cauzei.

În faţa Curţii, reclamantul a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), pe motiv că condiţiile de detenţie erau inumane şi degradante, precum şi că scopul real al sancţiunii a fost nu de a proteja reputaţia lui I.M., dar de fapt pedepsirea sa pentru criticarea preşedintelui raionului. Reclamantul a mai pretins violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare).

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. Curtea a notat că descrierea condiţiilor de detenţie oferită de reclamant a fost contestată doar în parte de Guvern, care nu a contestat afirmaţiile reclamantului privind mărimea celulei, numărul persoanelor deţinute acolo, cu cine reclamantul trebuia să împartă patul de lemn pentru a dormi, lipsa încălzirii, lipsa WC-ului în cameră şi că reclamantul a fost expus fumatului pasiv. Mai important este că, din răspunsul Guvernului la raportul CPT din 2007, rezulta că IDP-ul de pe lângă secţia de poliţie din Ştefan-Vodă urma să fie închis în 2008, deoarece nu corespundea cerinţelor legale. Curtea s-a mai referit la constatările CPT în raportul său din 2007, potrivit cărora în IDP-urile cu asemenea condiţii şi facilităţi nu ar trebui să fie deţinute persoane decât pe perioade foarte scurte, dar nu şi pe durata nopţii. Reclamantul, însă, a fost deţinut 5 nopţi. În plus, reclamantului nu i s-a permis să meargă la biserică după moartea recentă a mamei sale şi nici nu a avut posibilitate să se întâlnească cu membrii familiei sale.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Curtea a notat că sancţiunea impusă reclamantului constituia o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, însă aceasta nu era necesară într-o societate democratică. Curtea a notat că reclamantul a fost sancţionat după ce l-a numit pe I:M. „fascist” şi după „folosirea alte cuvinte insultătoare”, care nu au fost specificate de instanţele de judecată. Curtea a considerat că sancţionarea cuiva în baza unor fapte vagi şi neverificate, cum ar fi „folosirea alte cuvinte insultătoare”, fără a determina care au fost acele cuvinte, constituie în sine o violare a art. 10 CEDO.

Curtea a notat că reclamantul a afirmat că nu l-a numit pe I.M. „fascist”, solicitând instanţei să audieze martorul său şi înregistrarea audio sau a textului şedinţei consiliului. Totuşi, instanţele au refuzat, fără a da motive, să audieze martorul reclamantului şi să ia în consideraţie versiunea reclamantului.

Curtea a opinat că, chiar admiţând că reclamantul l-a numit pe I.M. „fascist”, instanţele naţionale nu au determinat dacă aceasta putea să constituie o judecată de valoare, veridicitatea căreia nu este susceptibilă a fi demonstrată. Curtea a reamintit că ea a constatat anterior că expresiile „neo-fascist” şi „Nazi” nu justifică automat o condamnare pentru defăimare pe motiv de un stigmat specific ataşat acestor expresii (a se vedea Scharsach and News Verlagsgesellschaft v. Austria, cererea nr. 39394/98, § 43, ECHR 2003‑XI). În cauza Bodrožić v. Serbia (cererea nr. 32550/05, § 51, 23 iunie 2007), Curtea a reiterat opinia sa că expresiile ofensatoare, cum ar fi „idiot” şi „fascist”, pot fi considerate a fi critică acceptabilă în anumite circumstanţe (a se vedea Oberschlick v. Austria (no. 2), hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997‑IV; Feldek v. Slovakia, cererea nr. 29032/95, ECHR 2001‑VIII).

Curtea a considerat că trebuie să fie examinate circumstanţele cauzei ca un tot întreg pentru a putea stabili dacă condamnarea reclamantului poate fi considerată proporţională cu scopul legitim urmărit. Curtea a notat că, chiar dacă reclamantul a folosit acele cuvinte, acestea au fost în mod evident ca răspuns la declaraţiile lui I.M., rostite în urma unei animozităţi de lungă durată dintre cei doi. Luând în consideraţie faptul că reclamantul a participat la şedinţă şi a văzut că familia sa risca să-i fie refuzată din nou asistenţa financiară foarte necesară, în pofida faptului că au fost îndeplinite toate cerinţele pentru aceasta, este evident că reclamantul era într-o stare de disperare şi furie. Aceste chestiuni nu au fost examinate de instanţele de judecată.

În acelaşi timp, instanţele de judecată nu au luat în consideraţie faptul că cuvintele folosite de către reclamant erau îndreptate împotriva unei persoane oficiale, la o şedinţă a consiliului, într-un context politic în care exprimarea judecăţilor de valoare merită o protecţie specială. Curtea a reamintit că limitele acceptabile de criticism privind un politician sunt mai largi decât privind persoane individuale.

Curtea a reiterat că impunerea unei sancţiuni penale unei persoane care şi-a exercitat dreptul la libera exprimare poate fi considerată compatibilă cu art. 10 CEDO doar în circumstanţe excepţionale, atunci când alte drepturi fundamentale au fost serios afectate (a se vedea, mutatis mutandis, Cumpănă and Mazăre v. Romania [GC], cererea nr. 33348/96, § 115, ECHR 2004‑XI). În această cauză, instanţele nu s-au referit la careva circumstanţe excepţionale şi nu au stabilit dacă dauna adusă lui I.M. a fost de o aşa gravitate, încât să necesite 5 zile de arest al reclamantului.  

Curtea a acordat reclamantului EUR 6,000 cu titlu de daune morale şi EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. 

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către Vladislav GRIBINCEA, avocat din Chişinău.

*  *  *

În cauza Leva c. Moldovei, reclamanţii, Simion LEVA (fostul director al SA Aroma) şi Octavian LEVA (fiul primului reclamant), au fost arestaţi în noiembrie 2004, fiind acuzaţi de fraudă.

Reclamanţii au invocat în faţa Curţii că au fost arestaţi în absenţa unor motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune, că nu au fost informaţi despre motivele arestării şi că nu au dispus de suficient timp şi facilităţi pentru a-şi pregăti apărarea. Simion

Curtea, în unanimitate, a declarat inadmisibilă pretenţia privind violarea art. 6 § 1 CEDO şi a constatat violarea art. 5 § 1 CEDO în privinţa ambilor reclamanţi; a art. 5 § 2 CEDO în privinţa ambilor reclamanţi; a art. 5 § 4 CEDO în privinţa primului reclamant privind peretele de sticlă la CCCEC şi că nu a existat violarea art. 5 § 4 CEDO privind pretinsa lipsă a reprezentării legale în timpul primelor audieri la poliţie,  că nu a existat violarea art. 5 § 4 CEDO în privinţa celui de-al doilea reclamant; precum şi  că nu a existat violarea art. 13 CEDO în privinţa ambilor reclamanţi.

Curtea a acordat reclamanţilor EUR 4,000 pentru fiecare dintre ei cu titlu de daune morale. 

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către Andrei CHIRIAC, avocat stabilit la Strasbourg.

*  *  *

În cauza Fedotov c. Moldovei, reclamantul, Eduard FEDOTOV, era beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti definitive din 22 octombrie 2001, prin care Curtea de Apel Chişinău a obligat Ministerul Afacerilor Interne („Ministerul”) să recalculeze pensia reclamantului începând cu 1 iulie 1993, potrivit Legii asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne nr.1544-XII din 23 iunie 1993.

La 17 aprilie 2003, Ministerul a informat reclamantul că hotărârea în favoarea lui a fost executată. Reclamantul s-a plâns diferitor autorităţi că hotărârea în favoarea sa nu a fost executată.

Printr-o nouă hotărâre din 11 octombrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a constatat că hotărârea din 22 octombrie 2001 a fost executată parţial şi a obligat Ministerul să achite reclamantului MDL 7,245. La 8 decembrie 2004, Ministerul a transferat această sumă la Banca de Economii pentru a fi plătită reclamantului.

Reclamantul a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), a art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii) în urma neexecutării hotărârii definitive în favoarea sa în termen rezonabil, precum şi violarea art. 14 CEDO (interzicerea discriminării), deoarece nu i s-a oferit traducerea unor documente, inclusiv a unei hotărâri judecătoreşti din 8 decembrie 2003.

Guvernul a afirmat că reclamantul a abuzat de dreptul său la cererea individuală, deoarece, la 8 decembrie 2004, acesta a fost informat că banii pentru executarea hotărârii din 11 octombrie 2004 erau disponibili într-un cont bancar, dar a preferat să depună cerere la Curte la 21 decembrie 2004 şi să ridice banii două zile mai târziu. Curtea a notat că, din materialele pe care le are în posesie, ea nu poate să ajungă la concluzia că reclamantul s-a bazat pe informaţie despre care ştia cu siguranţă că nu este veridică şi că reclamantul putea să pretindă, în continuare, de executarea tardivă a hotărârii. Prin urmare, această obiecţie a fost respinsă.

Reclamantul a invocat, printre altele, violarea art. 14 CEDO, pe motiv că nu i s-a oferit traducerea unei hotărâri judecătoreşti din 8 decembrie 2003 şi a unor documente. Curtea a notat că această pretenţie a fost prezentată Curţii la 21 decembrie 2004, prin urmare, mai mult de un an după ce au avut loc evenimentele invocate. Astfel, a fost încălcat termenul de şase luni şi pretenţia a fost respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 35 § 4 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma executării tardive a hotărârii din 22 octombrie 2001, care a fost executată în totalitate la 23 decembrie 2004.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO în corelaţie cu art. 6 § 1 CEDO, deoarece reclamantul nu a dispus de remedii efective pentru a preveni neexecutarea sau să obţină compensaţii.