27 10 2009

La 27 octombrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârea Matei şi Tutunaru c. Moldovei (cererea nr. 19246/03).

*  *  *

În această cauză, reclamanţii, Constantin MATEI şi Elena TUTUNARU, împreună cu alte câteva persoane, au creat în 1987 o asociaţie de afaceri („asociaţia”), pe care au transformat-o în 1992 într-un SRL, păstrându-i denumirea de „Victoria”. Până la crearea SRL-ului, celelalte persoane s-au retras din asociaţie, fondatori ai SRL-ului rămânând reclamanţii.

În urma unor proceduri judiciare iniţiate de câţiva foşti angajaţi ai asociaţiei, care pretindeau că au fost membri ai asociaţiei şi cereau anularea transformării în SRL, la 10 septembrie 1998, Curtea de Apel a Republicii Moldova a pronunţat o hotărâre definitivă în acest caz, prin care a respins cererile foştilor angajaţi.

În urma recursului în anulare al Procurorului General, la 26 ianuarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie („CSJ”) a anulat hotărârea din 10 septembrie 1998 şi a dispus rejudecarea cauzei. Procedurile s-au finisat cu decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 12 septembrie 2002, prin care a fost menţinută hotărârea Judecătoriei Buiucani din 27 noiembrie 2001, prin care transformarea asociaţiei în SRL a fost recunoscută nulă, foştii angajaţi au fost recunoscuţi membri ai asociaţiei şi a fost dispusă partajarea bunurilor asociaţiei „Victoria”, situată la adresa str. Decebal 99, menţionându-se că clădirea market-ului Victoria trebuie să rămână în proprietatea reclamanţilor.

La 21 februarie 2003, executorul judecătoresc a primit titlul executor pentru hotărârea din 27 noiembrie 2001 şi a informat părţile că împărţirea bunurilor va avea loc la 26 februarie 2003. În urma unor dispute referitor la împărţirea bunurilor, la 18 noiembrie 2003, reclamanţii s-au adresat la Judecătoria Buiucani pentru a fi explicat detaliat, cu referinţă la planul clădirii, care parte a clădirii trebuie să le fie atribuită. La 31 mai 2004, Judecătoria Buiucani a decis că hotărârea din 27 noiembrie 2001 urmează a fi executată după cum a fost formulat în hotărâre, „potrivit documentelor şi a descrierii proprietăţii relevante după cum a fost înregistrată la autorităţile relevante”. Această hotărâre a fost menţinută prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 18 noiembrie 2004.

La 3 august 2004, reclamanţii au solicitat Organului Cadastral Teritorial („OCT”) înregistrarea dreptului lor de proprietate asupra clădirii Victoria situate în str. Decebal 99, în baza hotărârilor din 27 noiembrie 2001 şi a celei din 31 mai 2004. La aceeaşi dată, OCT a refuzat înregistrarea, pe motiv că nu exista descrierea exactă a mărimii şi a adresei camerelor care urmau a fi înregistrate, deoarece mai multe clădiri erau situate la adresa str. Decebal 99. Reclamanţii au contestat decizia OCT din 3 august 2004.

La 22 decembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a ordonat efectuarea unei expertize pentru a se determina dacă au fost efectuate careva înregistrări ale Victoriei şi, dacă da, în numele cui. La 21 aprilie 2008, Centrul Naţional de Expertize Judiciare a prezentat decizia sa, potrivit căreia era imposibil de răspuns la întrebarea instanţei, deoarece Victoria nu fusese înregistrată în vreun registru, nici în numele reclamanţilor, nici în numele altor persoane.

La 13 iunie 2008, Curtea de Apel Chişinău a anulat decizia OCT din 3 august şi a dispus înregistrarea market-ului Victoria pe numele reclamanţilor. La 26 noiembrie 2008, CSJ a casat această decizie şi a constatat că drepturile unei persoane, S., la această clădire au fost înregistrate în registrul bunurilor imobile.

La 18 iulie 2005, N. Mardari a devenit reprezentanta reclamanţilor în faţa Curţii şi, în aceeaşi zi, ea a încercat să obţină dosarul, dar nu l-a găsit la Judecătoria Buiucani. Avocata a avut acces la dosar la 19 octombrie 2005.

În faţa Curţii, reclamanţii au invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), pe motiv de durată excesivă a procedurilor judiciare şi în urma casării unei hotărâri judecătoreşti definitive, violarea art. 11 CEDO (libertatea de întrunire şi asociere), pe motiv că au fost forţaţi să se asocieze cu persoane cu care ei nu doreau să se asocieze, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (respectarea proprietăţii), deoarece în urma hotărârilor judecătoreşti ei au fost lipsiţi de proprietatea lor, precum şi violarea art. 1 CEDO (obligaţia de a respecta drepturile omului) şi a art. 34 CEDO (cereri individuale), pe motiv că avocatul reclamanţilor nu a putut avea acces la dosar timp de 3 luni.

Curtea a examinat pretenţia reclamanţilor, în temeiul art. 6 CEDO, privind casarea hotărârii judecătoreşti definitive, care a avut loc la 26 ianuarie 2000, şi a respins-o ca tardivă şi inadmisibilă potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO, deoarece cererea la Curte a fost depusă la 7 martie 2003 şi termenul de 6 luni expirase deja până la acea dată.

Curtea a examinat pretenţia reclamanţilor, în temeiul art. 11 CEDO, precum că ei au fost forţaţi să devină coproprietari ai companiei cu persoane cu care ei nu doreau să se asocieze. Curtea a respins această pretenţie ca neîntemeiată şi inadmisibilă potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO, deoarece instanţele naţionale nu au dispus ca reclamanţii să fie parteneri cu foştii angajaţi, dar au indicat partajarea bunurilor companiei, în orice caz, reclamanţii puteau să părăsească compania oricând.

Curtea a examinat pretenţia reclamanţilor, în temeiul art. 1 CEDO şi a art. 34 CEDO, pe motiv că avocatul reclamanţilor nu a putut avea acces la dosar timp de 3 luni. Curtea a notat că cererea avocatului de a avea acces la dosar era datată din 18 iulie 2005. Deşi procedurile judiciare au finisat la 12 septembrie 2002, procedurile de executate a hotărârii erau în proces de desfăşurare. Mai mult, două hotărâri judecătoreşti au fost adoptat chiar înainte şi după cererea de acces la dosar, ceea ce indică clar că dosarul era folosit activ de către diferite instanţe de judecată în acea perioadă. Este păcat că sistemele de înregistrare a dosarelor în diferite instanţe judecătoreşti este atât de confuz, încât angajaţii nu au putut determina repede locul aflării dosarului. Totuşi, Curtea a notat că reclamanţii au participat la o şedinţa din 21 septembrie 2005 la CSJ unde a fost examinat dosarul şi, prin urmare, la acea dată, ei cunoşteau despre locul aflării dosarului, iar Curtea nu dispune de informaţii care să confirme că reclamanţii au cerut acces la dosar la CSL la acea dată. Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că statul a acţionat într-un mod incompatibil cu obligaţiile lor potrivit art. 34 CEDO şi a respins aceste pretenţii ca neîntemeiate şi inadmisibile potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor prin prisma art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, Curtea a notat că, dacă titlul de proprietar al lui S., în privinţa clădirii disputate, e valid, atunci reclamanţii nu pot să se plângă de violarea drepturilor lor de proprietate. Curtea a notat că, în absenţa detaliilor privind circumstanţele în care S. a devenit proprietar, ea nu va determina cine este adevăratul proprietar al acestei clădiri, deoarece aceasta ţine de competenţa instanţelor naţionale. Reclamanţii nu au prezentat dovezi că ei au contestat titlul de proprietar al lui S. Prin urmare, pretenţia reclamanţilor în baza art. 1 al Protocolului nr. 1 este prematură şi trebuie să fie respinsă potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO în ceea ce priveşte durata excesivă a procedurilor.

Curtea a notat că durata procedurilor este examinată prin prisma următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor şi ce era important pentru reclamant. Curtea a notat că perioada totală a procedurilor a fost calculată din 12 septembrie 1997 şi constituie aproximativ 10 ani şi 8 luni.

În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Curtea a menţionat că instanţele naţionale au considerat potrivit de a ordona câteva expertize pentru a determina cui aparţinea partea disputată din clădire. Primul expert a avut nevoie de un an şi jumătate pentru a ajunge la concluzia că era imposibil de a întocmi un asemenea raport, iar după ce instanţa a ordonat a doua expertiză, expertul a avut nevoie de 10 luni pentru a da acelaşi răspuns. În această situaţie, Curtea a notat că principalul responsabil de asemenea termene pentru aşteptarea expertizei este statul.

Referitor la comportamentul reclamanţilor, Curtea a notat că reclamanţii au cerut de 3 ori amânarea şedinţelor de judecată, pe motiv de boală, confirmate prin certificate medicale, iar aceste amânări au fost prea puţine pentru a explica întreaga durată a procedurilor. Curtea a mai indicat că refuzul reclamanţilor de a primi anumite obiecte repartizate lor de către executor în 2003 nu schimbă faptul că obiectul litigios – clădirea – a continuat să fie examinat mulţi ani după aceasta şi nu extinde durata totală a procedurilor.

În privinţa comportamentului autorităţilor, Curtea a notat că au existat perioade foarte lungi inexplicabile de inactivitate ale instanţelor judecătoreşti în această cauză. De asemenea, ea a notat că, mai întâi, cauza a fost decisă printr-o hotărâre definitivă din 10 septembrie 1998. Ulterior, procedurile au fost redeschide prin intermediul unei proceduri extraordinare care, prin sine, este contrară art. 6 CEDO. Reclamanţii au depus cererea lor după expirarea termenului de 6 luni stabilit de art. 35 CEDO. Totuşi, după redeschiderea unui dosar, autorităţile judecătoreşti trebuie să fie precaute de a pronunţa rapid o concluzie pe marginea unui dosar redeschis. Curtea presupune că, deoarece o hotărâre definitivă fusese adoptată în această cauză, circumstanţele de fapt şi de drept fuseseră stabilite deja. Astfel, instanţele nu ar trebui să examineze subiecte complicate în procedurile redeschise, decât dacă nu sunt descoperite noi fapte. Totuşi, în această cauză, cea mai mare parte a termenilor s-au scurs după casarea hotărârii definitive.

Prin prisma aspectului ce era important pentru reclamanţi, Curtea a notat că, la începutul procedurilor, Victoria era activitatea cea mai importantă a reclamanţilor. Deoarece ei nu au putu să-şi continue activitatea, au fost lipsiţi de venitul lor. Prin urmare, subiectul era foarte important pentru reclamanţi.

Curtea a acordat reclamanţilor câte EUR 2,000 fiecare cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 556 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către dra Natalia MARDARI, avocat din Chişinău.