29 09 2009

La 29 septembrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârea Pânzari c. Moldovei (cererea nr. 27516/04).

*  *  *

La 4 noiembrie 2008, Secţiunea a Patra a Curţii a adoptat o hotărâre în această cauză, prin care a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO din cauza duratei excesiv de lungi a procedurilor în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, precum şi violarea art. 13 CEDO în conjuncţie cu art. 6 § 1 CEDO, pe motiv că reclamanta nu a dispus de niciun mijloc pentru a accelera procedurile sau de a obţine compensaţii. Curtea a acordat reclamantei EUR 1,000 cu titlu de daune morale şi EUR 745 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În urma unei cereri a reclamantei din 22 ianuarie 2009, colegiul de 5 judecători al Marii Camere a decis, la 6 aprilie 2009, ca cauza să fie reexaminată de o Secţiune a Curţii în altă componenţă. Astfel, cererea a fost examinată de Secţiunea a Treia a Curţii.

*  *  *

În cauza Pânzari c. Moldovei, reclamantei, Larisa PÂNZARI, care lucra la S.A. Floare-Carpet, la 29 noiembrie 1999, o comisie medicală i-a acordat gradul doi de invaliditate şi i-a recomandat încetarea activităţii în cadrul fabricii de covoare din cauza condiţiilor de muncă care îi afectau sănătatea. După ce reclamanta a prezentat certificatul întreprinderii angajatoare, la 30 decembrie 1999, ea a fost concediată pe motivul că nu mai era capabilă de a lucra din starea sănătăţii.

Deoarece angajatorul a refuzat să modifice motivul concedierii în carnetul de muncă, la 7 februarie 2000, reclamanta a iniţiat proceduri judiciare. La 11 februarie 2000, Judecătoria sectorului Botanica a lăsat cererea reclamantei fără examinare. La 10 mai 2000, Tribunalul Chişinău a casat această hotărâre şi a dispus reexaminarea cauzei. În urma reexaminării, la 31 ianuarie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârile instanţelor inferioare şi a dispus reexaminarea cauzei. După cea de-a doua reexaminare, la 4 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul angajatorului depus la 7 noiembrie 2003 împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 9 septembrie 2003 (care a fost primită prin poştă la 16 octombrie 2003), a casat hotărârile anterioare şi a respins toate pretenţiile reclamantei.

În faţa Curţii, reclamanta a pretins violarea art. 1 CEDO (obligaţia de a respecta drepturile omului), pe motiv că instanţele judecătoreşti naţionale nu au respectat drepturile sale prin prisma CEDO; violarea art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), în urma duratei excesive a procedurilor judecătoreşti, în urma examinării recursului angajatorului său depus în afara termenului de atac şi în urma adoptării unei hotărâri incorecte de către instanţele judecătoreşti; violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) în conjuncţie cu art. 6 CEDO; precum şi violarea art. 14 CEDO (interzicerea discriminării) şi a Protocolului nr. 12 la CEDO, pe motiv de aplicare discriminatorie a legii în cauza sa.

Curtea a considerat că pretenţia reclamantei în privinţa art. 1 CEDO este mai degrabă o generalizare a altor pretenţii ale reclamantei şi ea nu a examinat această pretenţie separat.

Reclamanta s-a mai plâns de aplicarea incorectă a legii de către instanţele judecătoreşti naţionale. Curtea a reiterat că art. 6 § 1 CEDO garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu stabileşte reguli de admisibilitate a probelor sau de apreciere a lor, ceea ce este de competenţa instanţelor naţionale. Curtea nu a găsit niciun motiv de a constata că hotărârile din această cauză au fost arbitrare. Astfel, această parte din cerere a fost respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Reclamanta a mai pretins că Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul angajatorului său care a fost depus peste termen. Curtea a notat că, în timp ce vechiul CPC prevedea un termen de 15 zile pentru a depune o cerere de recurs, noul CPC care era în vigoare la momentul depunerii recursului de către angajatorul reclamantei, prevedea un termen limită de 2 luni. Recursul a fost depus la mai puţin de o lună şi, prin urmare, în cadrul termenului limită. Astfel, această parte din cerere a fost respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Reclamanta a mai invocat aplicarea discriminatorie a legii în cauza sa. Curtea a considerat această pretenţie mai degrabă reiterează pretenţia privind inechitatea procedurilor şi a respins această pretenţie ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO din cauza duratei excesiv de lungi a procedurilor în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Curtea a reiterat că durata rezonabilă a procedurilor trebuie să fie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi a autorităţilor relevante şi ceea ce era important pentru reclamant (a se vedea Cravcenco c. Moldovei, hotărâre din 15 ianuarie 2008, § 44).

În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Curtea a notat că instanţele judecătoreşti nu au solicitat efectuarea expertizei sau a altor modalităţi de probare care ar necesita mult timp. Probele administrate de către instanţe (documente şi 2 declaraţii ale martorilor) au fost la dispoziţia lor chiar de la început. Prin urmare, Curtea a concluzionat că durata procedurilor nu poate fi explicată prin complexitatea cauzei.

Referitor la comportamentul reclamantei, Curtea a menţionat că Guvernul nu a prezentat probe care ar fi demonstrat că reclamanta a cerut repetat amânarea cauzei şi chiar dacă aceasta într-adevăr a avut loc, aceasta nu poate explica termenul de 4 ani de examinare a cauzei.

Privind comportamentul autorităţilor relevante, Curtea a notat că durata îndelungată a procedurilor s-a datorat şi reexaminărilor cauzei. Deşi cauza nu implică vreo complexitate specifică, reexaminarea a fost dispusă de către instanţele judecătoreşti de două ori. Chiar dacă Curtea nu analizează calitatea jurisprudenţei naţionale, ea consideră că, atât timp cât trimiterea la reexaminare se dispune în rezultatul erorilor comise de către instanţele inferioare, repetarea unor astfel de ordine mai mult decât într-un set de proceduri relevă deficienţe serioase ale sistemului judiciar.

Referitor la ceea ce era important pentru reclamantă, Curtea a notat că procedurile vizau un subiect deosebit de important pentru reclamantă, şi anume angajarea sa. Legislatorul a confirmat importanţa acestor proceduri pentru angajaţi, prevăzând-o expres în legislaţia privind examinarea urgentă şi cu prioritate a litigiilor de muncă. Curtea consideră că instanţele naţionale nu au dat dovadă de suficientă diligenţă, care este cerută atât de legislaţia naţională, cât şi de art. 6 § 1 CEDO.

În lumina celor expuse mai sus, incluzând reexaminarea repetată a cauzei în lipsa oricărei complexităţi a cauzei, luând în consideraţie durata îndelungată a procedurilor în litigiul de muncă şi având în vedere ceea ce era important pentru reclamantă, Curtea a conchis că cerinţa „termenului rezonabil” consfinţită de art. 6 § 1 CEDO nu a fost respectată în această cauză.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO în conjuncţie cu art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că, în pofida numeroaselor acţiuni întreprinse de autorităţi în vederea executării hotărârilor în favoarea reclamantei, aceasta nu a dispus de nici un mijloc pentru a accelera procedurile sau de a obţine compensaţii.

Curtea a acordat reclamantei EUR 1,000 cu titlu de daune morale şi EUR 745 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamanta a  fost reprezentată la CtEDO de către dl T. Deli, avocat din Chişinău.