29 07 2009

La 28 iulie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea Olaru şi alţii c. Moldovei (cererile nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 şi 13136/07).

La baza hotărârii stau 4 cereri depuse de 6 persoane fizice, Vasile OLARU, Artur LUNGU, Corina LUNGU, Olivia LUNGU, Vera GUŞAN şi Simion RACU. Toate cererile se referă la neexecutarea de către autorităţi a obligaţiei de asigurare a reclamanţilor cu spaţiu locativ de stat. Vasile OLARU este colaborator de poliţie şi beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti din 16 decembrie 2004, prin care Judecătoria Centru a obligat Consiliul municipal Chişinău să asigure reclamantul cu spaţiu locativ. Artur, Corina şi Olivia LUNGU sunt membrii unei familii şi beneficiari ai unei hotărâri judecătoreşti din 10 septembrie 2001, prin care Judecătoria sectorului Edineţ a obligat Consiliul municipal Edineţ să asigure reclamanţii cu spaţiu locativ în conformitate cu Legea cu privire la statutul judecătorului. Vera GUŞAN este beneficiara  unei hotărâri judecătoreşti din 22 iulie 1998, prin care Judecătoria sectorului Centru a obligat Consiliul municipal Chişinău să asigure reclamanta, potrivit Codului locativ, cu alt spaţiu locativ la evacuare. Simion RACU este o persoană intern deplasată şi beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti din 22 iulie 1998, prin care Curtea Supremă de Justiţie a obligat Consiliul municipal Chişinău să asigure reclamantul cu spaţiu locativ potrivit Hotărârii Guvernului nr. 658 din 21 octombrie 1993. Hotărârile judecătoreşti de mai sus nu au fost executate nici până în prezent.

Potrivit datelor statistice, la ziua adoptării hotărârii Curţii, aproximativ 300 de astfel de cereri au fost înregistrate la Curte ca fiind depuse împotriva Moldovei. La 1 iulie 2008, Curtea a decis să examineze cauzele cu prioritate. În plus, Curtea a informat părţile că ea examinează posibilitatea aplicării procedurii pilot acestor cauze (a se vedea Broniowski v. Poland [GC], 31443/96, §§ 189-194 şi dispozitivul, ECHR 2004-V, şi Hutten-Czapska v. Poland [GC], 35014/97, ECHR 2006-... §§ 231-239 şi dispozitivul).

În faţa Curţii, reclamanţii au pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii) în urma neexecutării hotărârilor judecătoreşti executorii pronunţate în favoarea lor. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că perioadele de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor variază între 3 şi 11 ani şi a menţionat că ea a constatat violarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la protecţia proprietăţii în mai multe cauze care vizau întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti şi că dosarele nu conţin vreun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 46 CEDO, Curtea a notat că acest articol impune statului pârât obligaţia de a implementa măsuri generale sau individuale care să asigure dreptul reclamantului a cărui violare a fost constatată de Curte. Asemenea măsuri urmează a fi luate şi faţă de alte persoane care se află în situaţia reclamantului, mai ales prin soluţionarea problemelor care au dus deja la constatări ale Curţii. În scopul facilitării unei implementări efective a hotărârilor sale, Curtea poate aplica procedura pilot, care permite idenitificarea clară în hotărâre a existenţei problemelor structurale care determină violările şi indicarea măsurilor sau acţiunilor concrete care urmează a fi întreprinse de statul pârât în vederea remedierii acestora. Un alt scop important al procedurii pilot este de a determina statul pârât să rezolve un număr mare de cauze individuale care sunt generate la nivel naţional de aceeaşi problemă structurală. Scopul procedurii pilot este de a facilita cea mai rapidă şi eficientă soluţionare în sistemul de drept naţional a disfuncţionalităţii care afectează protecţia drepturilor în cauză garantate de Convenţie. Pentru aceasta Curtea poate decide suspendarea examinării tuturor cauzelor similare, acordând statului pârârt posibilitatea de a le reglementa. Dacă, totuşi, statul pârât nu adoptă măsurile necesare în urma adoptării hotărârii în cauza pilot şi continuă să încalce Convenţia, Curtea nu va avea altă soluţie decât să revină la examinarea tuturor cererilor similare pendinte pe rolul ei şi să adopte hotărârile necesare pentru asigurarea respectării Convenţiei.

Curtea a notat că problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive este problema principală a Moldovei în ceea ce priveşte numărul cererilor pendinte pe rolul Curţii. La data adoptării prezentei hotărâri, aproximativ 300 de astfel de cereri erau înregistrate la Curte. Grupul aşa-numitelor cauze cu privire la neexecutarea hotărârilor privind acordarea spaţiului locativ de stat constituie aproximativ 50% din toate cauzele moldoveneşti de neexecutare. Această problemă pare să-şi aibă originea în legislaţia social-orientată adoptată de Parlament sau Guvern, care acordă dreptul la spaţiu locativ de stat unor largi categorii de persoane din contul bugetelor autorităţilor locale. Potrivit acestei legislaţii, mai mult de 20 de categorii de persoane au dreptul de a primi gratuit spaţiu locativ.

În timp ce alte cauze cu privire la neexecutare vizează de obicei sume mici de bani sunt de obicei executate cu anumite întârzieri şi sfârşesc prin încheierea acordurilor de reglementare amiabilă sau declaraţii unilaterale ale Guvernului, cauzele din grupul celor ce viziează acordarea spaţiului locativ sunt executate foarte rar, din cauza lipsei cronice de bani în bugetele locale. De fapt, autorităţile locale sunt puse în situaţia în care ele trebuie să aleagă între îndeplinirea obligaţiilor lor fireşti, cum ar fi prestarea serviciilor comunale, administrarea şcolilor şi grădiniţelor, şi folosirea fondurilor pentru construirea locuinţelor pentru judecători, colaboratori de poliţie, procurori etc. De exemplu, cauza Caraman c. Moldovei (cererea nr. 3755/05, decizie din 22 aprilie 2008), care se referă la acordarea spaţiului locativ de stat, a fost scoasă de pe rol după ce părţile au încheiat un acord de reglementare amiabilă prin care Guvernul s-a obligat să-i plătească reclamantului prejudicii şi să asigure executarea urgentă a hotărârii pronunţate în favoarea reclamantului. După un an de la scoaterea cererii de pe rol, Curtea a fost nevoită să redeschidă procedura, deoarece hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantului nu a fost executată din lipsa fondurilor în bugetul Consiliului municipal Chişinău.

Constatarea de mai sus şi recunoaşterea problemei de către Guvern i-au permis Curţii să constate că violările constatate în această hotărâre reflectă o disfuncţie structurală existenţă şi că această situaţie trebuie să calificată ca o practică incompatibilă cu Convenţia. După cum a fost invocat de reclamanţi şi recunoscut de Guvern, violările constatate în aceată hotărâre provin din prevederile legislaţiei moldoveneşti care dă dreptul la locuinţă de stat din contul administraţiei locale unor categorii numeroase de persoane, fără a prevedea surse adecvate pentru astfel de proiecte sociale. Recunoscând că este vorba de o disfuncţie sistemică, Ministerul Justiţiei a pregătit deja un proiect de lege care propune excluderea a 23 de categorii de beneficiari din lista celor care vor avea dreptul la spaţiu locativ de stat. Totuşi, această iniţiativă nu oferă soluţii pentru hotărârile privind acordarea spaţiului locativ care există deja. Curtea a considerat că această problemă ridică chestiuni care depăşesc competenţa Curţii. În aceste circumstanţe, Curtea se va abţine de la indicarea măsurilor generale concrete care ar trebui adoptate şi va transmite cauza Comitetului de Miniştri, care este mai bine plasat pentru supravegherea executării acestei hotărâri.

Curtea a mai menţionat că, în cauzele Moisei v. Moldova (no. 14914/03, §§ 29-33, 19 decembrie 2006) şi în Tudor-Auto S.R.L. and Triplu-Tudor S.R.L. v. Moldova (nos. 36341/03, 36344/03, şi 30346/05, §§ 57-62, 9 decembrie 2008), ea a constatat violarea art. 13 CEDO în privinţa lipsei recursurilor interne efective în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive. De atunci Curtea nu a fost informată despre instituirea unui asemenea recurs. Prin urmare, Curtea a obligat Guvernul să introducă, în termen de 6 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, un recurs care va asigura o redresare cu adevărat efectivă pentru violările Convenţiei cauzate de neexecutarea hotărârilor pronunţate împotriva statului sau a entităţilor acestuia privind acordarea spaţiului locativ.

Curtea a reiterat că unul dintre scopurile procedurii pilot este acordarea cât mai rapidă a redresării la nivel naţional unui număr larg de persoane care sunt vizate de problema structurală identificată în hotărârea pilot. Astfel, Curtea va suspenda examinarea tuturor cererilor noi pe care le va primi după pronunţarea acestei hotărâri, în care reclamanţii se vor plânge exclusiv de neexecutarea şi/sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti privind acordarea spaţiului locativ de stat, acestora putând să li ce ceară, după instituirea recursului intern, prezentarea pretenţiilor sale autorităţilor naţionale. Va fi suspendată, pe un termen de 1 an de la data când hotărârea va deveni definitivă, şi examinarea cererilor similare depuse la Curte până la pronunţarea acestei hotărâri, Guvernul urmând să acorde acestor reclamanţi, în această perioadă, o redresare adecvată şi suficientă.

Curtea nu s-a expus asupra satisfacţiei echitabile, rezervând această chestiune pentru o hotărâre separată. Guvernul Moldovei şi reclamanţii au fost chemaţi să prezinte Curţii, în temen de trei luni de la data la care hotărârea va vedeni definitivă, observaţii scrise privind satisfacţia echitabilă sau, eventual, să notifice Curtea despre orice reglementare la care ar putea ajunge.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către A. Tănase, F. Nagacevschi, J. Hanganu şi A. Bizgu, avocaţi din Chişinău.