16 07 2009

La 16 iulie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârea Baroul Partner-A c. Moldovei (cererea nr. 39815/07).

*  *  *

În această cauză, compania reclamantă, Baroul Partner-A, a participat în 2000 la licitaţia de privatizare a 199,975 de acţiuni emise de Cariera de pietriş şi granit de la Soroca („cariera”) care aparţineau statului (65.86%) şi a fost desemnat căştigăzot al licitaţiei. El a plătit pentru acţiuni MDL 2,498,437.5.

În 2003, Curtea de Conturi a efectuat un control al privatizării carierei. În hotărârea acesteia din 3 ianuarie 2004 Curtea de Conturi a constatat că cariera a primit de la o companie de stat terţă 27 de vagoane fără acte şi fără a fi incluse în documentele contabile. În 2004, Departamentul privatizării a iniţiat o acţiune civilă privind îmbogăţirea fără justă cauză. Prin decizia Curţii Supreme e Justiţie din 11 noiembrie 2004, cariera a fost obligată să plătească statului MDL 972,000, reprezentând costul celor 27 vagoane. Această hotărâre a fost executată în anul 2005.

În iulie 2006, CCCEC a iniţiat proceduri penale pe faptul privatizării carierei. Activitatea carierei a fost blocată ca urmare a sechestării documentelor contabile, a refuzului de a-i prelungi licenţa şi a altor acţiuni întreprinse împotriva carierei de către stat. Se pare că dosarul încă nu a fost transmis în instanţa de judecată.

La 15 decembrie 2006, Procuratura Generală a iniţiat proceduri judiciare împotriva Departamentului de Privatizare şi a companiei reclamante, solicitând anularea contractului de vânzare a acţiunilor care aparţineau statului, pe motiv că vagoanele nu a fost incluse în patrimoniul privatizat, fiind diminuat astfel costul fiecărei acţiuni de la 13.88 la 12.5 lei. În acţiunea sa procurorul nu a făcut referire la hotărârea din 11 noiembrie 2004. În susţinerile orale procurorul a susţinut că acţiunea nu este prescrisă, deoarece prescripţia nu se extinde asupra acţiunilor intentate de procuror. La 12 aprilie 2007, Curtea de Apel Economică a admis acţiunea Procuraturii Generale şi a anulat vânzarea acţiunilor statului. Instanţa a respins obiecţia privind tardivitatea acţiunii, constatând totuşi că prescripţia extinctivă este aplicabilă acţiunilor intentate de procuror, deoarece în această cauză termenul a început să curgă din ziua hotărârii Curţii de Conturi (3 ianuarie 2004). Cererea de recurs a companiei reclamante a fost respinsă ca nefondată de către Curtea Supremă de Justiţie la 12 iulie 2007.

În cadrul procedurii de executare Guvernul a constatat că, în pofida soluţiei judecătoreşti favorabile, el nu a redobândit controlul asupra carierei, deoarece în 2002 cariera a mai emis 349,738 acţiuni, mărind astfel capitalul social din contul echipamentului livrat carierei. Această emisie a fost înregistrată la CNVM la 20 mai 2002. Ca urmare a acestei emisii, acţiunile obţinute de Guvern în urma procedurilor care au culminat cu decizia din 12 iulie 2007 reprezentau doar 30.59% din totalul acţiunilor.

La 21 august 2007, Procuratura Generală, în numele Guvernului, a solicitat Curţii de Apel Economice să emită o hotărâre suplimentară prin care să anuleze şi emisia din anul 2002. În susţinerea poziţiei sale, procuratura a susţinut că prin decizia din 12 iulie 2007 s-a avut în vedere repunerea părţilor în situaţia existentă până în februarie 2000, când statul deţinea 65.86% din acţiunile carierei. Reclamantul a obiectat împotriva acestei cereri, susţinând că această chestiune nu a constituit obiectul procedurii iniţiale. În orice caz, cerinţa era prescrisă deoarece emisia a fost înregistrată în anul 2002 iar pretenţia a fost formulată în anul 2007.

La 6 septembrie 2007, Curtea de Apel Economică a admis cererea procuraturii şi a emis o hotărâre suplimentară prin care a anulat emisia din 2002. Instanţa a conchis că cerinţa de anulare a emisiei reieşea implicit din cerinţa iniţială de repunere a statul în situaţia în care el deţinea 65.86% din acţiunile carierei. Instanţa nu s-a expus asupra obiecţiei privind tardivitatea cerinţei. La 18 octombrie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului pe motiv că soluţia primei instanţe este corectă, deoarece vânzarea din anul 2000 a fost declarată nulă.

La 24 decembrie 2007, reclamantul a solicitat Curţii de Apel Economice să explice cu urmează a fi executate prevederile hotărârii din 6 septembrie 2007 privind repunerea părţilor în situaţia iniţială în ceea ce priveşte anularea emisiei din 2002. La 3 martie 2008, Curtea de Apel Economică a emis o hotărâre prin care a explicat că Guvernul trebuie să plătească reclamantului MDL 3,147,642, reprezentând valoarea acţiunilor emise în anul 2002. La 3 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul Guvernului, a casat hotărârea din 3 martie 2008 şi a trimis cererea la rejudecare. La 7 iulie 2008, Curtea de Apel Economică a rejudecat cererea şi dispus restituirea către reclamant a echipamentului de extragere livrat şi nu a costului acestuia din anul 2002. Recursul reclamantului, prin care acesta pretindea că soluţia dată contravine legii, a fost respins de către Curtea Supremă de Justiţie la 4 septembrie 2008. Deoarece echipamentul era folosit, el nu putea fi de vreun folos pentru reclamant şi nu a fost ridicat de la carieră.

Cererea a fost depusă la Curte la 30 august 2007. În faţa Curţii, reclamantul a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), pe motiv că acţiunea Procuraturii Generale a fost admisă cu încălcarea termenului general de prescripţie, precum şi violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii).

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că la îndeplinirea acţiunilor procedurale, respectarea cerinţelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul jucat de termenele de prescripţie este de o importanţă majoră atunci când este interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Curtea a mai notat că, în această cauză, aşa cum a fost interpretat de instanţele judecătoreşti naţionale, termenul de prescripţie a început să curgă din ziua în care Guvernul a aflat sau trebuia să afle că dreptul său a fost încălcat. Această interpretare pare să se bazeze pe art. 79 Cod civil.

Instanţele judecătoreşti naţionale au calculat termenul de prescriţie de la 3 ianuarie 2004, când Curtea de Conturi a emis hotărârea sa. Reclamantul a susţinut că nimic nu a împiedicat Guvernul până la acea dată să stabilească că vagoanele nu figurau în documentele contabile, însă instanţele judecătoreşti naţionale au respins acest argument fără a aduce vreun motiv. Curtea nu a fost convinsă că Guvernul, care era proprietarul pachetului majoritar de acţiuni ale carierei până în 2000, nu cunoştea despre problema vagoanelor înainte şi după vânzarea acţiunilor către reclamant. Întradevăr, este de neimaginat ca Guvernul să nu fi avut acces la toate documentele contabile ale carierei înainte şi după 2000. Chiar presupunând că Curtea de Conturi era unica autoritate de stat competentă să examineze documentele contabile, fapt care nu a fost demonstrat în această cauză, Guvernul nu a susţinut că existau piedici ca instanţele judecătoreşti să calculeze termenul de trei ani de la vînzarea acţiunilor carierei.      

În asemenea circumstanţe, Curtea a conchis că interpretarea dată de instanţele judecătoreşti naţionale prevederilor privind prescripţia extinctivă au avut un efect incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice garantat de art. 6 § 1 al Convenţiei. Сu adevărat, interpretarea dată de instanţele judecătoreşti naţionale a avut ca efect persiunea Guvernului, reprezentat de procuratură, de a intenta acţiuni judiciare fără a ţine cont de termenului general de prescripţie.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a menţionat că, atunci când utilitatea publică este în joc, autorităţile publice trebuie să acţioneze la timpul potrivit, într-un mod corespunzător şi cu maximă consecvenţă (Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000‑I)). Ea a considerat necesar să noteze că autorităţile de stat au stabilit regulile licitaţiei iar reclamantul a oferit cel mai bun preţ pentru acţiuni. După cum reiese clar din documentele contabile, omisiunea de a reflecta vagoanele în documentele contabile se trăgea încă din anul 1996, iar privatizarea a avut loc fără menţionarea vagoanelor în documentele contabile. Prin acţiunea privind îmbogăţirea fără justă cauză a fost încasată suplimentar suma de MDL 972,000, confirmând astfel că reclamantul nu era responsabil de pretinsa reducere, în timpul procesului de privatizare, a preţului acţiunilor.

Doi ani mai târziu şi şase ani după privatizare, Guvernul şi-a revăzut decizia de a privatiza cariera, tot pe motivul că vagoanele nu au fost incluse în valoarea acţiunilor, fără a prezenta vreo probă că reducerea preţului acţiunilor putea fi imputat reclamantului. Deşi autorităţile trebuia să fi cunoscut temeiurile pentru declararea nulităţii de la bun început, nu a fost adusă vreo explicaţie întârzierii de 6 ani la intentarea acţiunii de declarare a nulităţii vânzării acţiunilor. 

În pofida rezultatului procedurilor privind îmbogăţirea fără justă cauză, Guvernul a solicitat cu succes anularea emisiei de acţiuni din 2002. Instanţele judecătoreşti au respins pretenţiile reclamantului privind plata valorii acţiunilor anulate şi au dispus restituire către reclamant a echipamentului, care nu era de vreo folosinţă pentru acesta şi care a fost abandonat de către reclamant în carieră. 

Curtea a menţionat că nu constată vreun element de rea-credinţă în comportamentul companiei reclamante pe durata privatizării şi ulterior. Ea notează că diferanţa de preţ a fost compensată Guvernului în 2004 şi că nu a primit vreo explicaţie de ce, doi ani mai târziu, Guvernul, care pretindea că este de bună credinţă, a decis să-l exproprieze pe reclamant. Din contra, Curtea vede suficiente temeiuri pentru a crede că Guvernul este cel care a acţionat cu rea credinţă şi a urmărit scopul de expropriere a reclamantului într-un mod care este greu de reconciliat cu principiul respectării supremaţiei legii într-o societate democratică. Mai mult, Curtea este frapată de conduita autorităţilor naţionale în această cauză şi consideră că acestea au fost departe în a se conforma cu principiile stabilite în hotărârea Beyeler. 

În continuare, Curtea a notat că ea a constatat violarea art. 6 CEDO, în urma admiterii acţiunii Procuraturii Generale, după expirarea termenului de prescripţie şi în absenţa oricăror motive convingătoare, ceea ce constituie în sine un temei separat pentru constatarea încălcării dreptului la proprietatea privată a companiei. Astfel, Curtea a considerat că admiterea acţiunii Procuraturii Generale constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, deoarece nu a fost respectată o balanţă echitabilă, iar reclamantul continuă să suporte o povară individuală excesivă. Curtea a mai notat că, ca şi în cauza Dacia c. Moldovei, instanţele de judecată nu adus vreo justificare pentru această ingerinţă.

Compania reclamantă a solicitat cu titlu de prejudiciu material - EUR 4,952,382.49 plus EUR 43.24 pentru fiecare zi până la executarea finală a hotărârii; cu titlu de prejudiciu moral – EUR 50,000, iar cu titlu de costuri şi cheltuieli – EUR 8,940. Curtea nu s-a expus asupra satisfacţiei echitabile, rezervând această chestiune pentru o hotărâre separată. Guvernul Moldovei şi compania reclamantă au fost chemaţi să prezinte Curţii observaţiile scrise privind satisfacţia echitabilă în temen de trei luni sau, eventual, să încheie un acord de reglementare amiabilă.

*  *  *

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie NAGACEVSCHI şi dl Victor CONSTANTINOV, avocaţi din Chişinău.