08 04 2009

La 7 aprilie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârile Breabin c. Moldovei (cererea nr. 12544/08), Hyde Park (nr. 4) c. Moldovei (cererea nr. 18491/07) şi Străisteanu şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 4834/06).

*  *  *

În cauza Breabin c. Moldovei, reclamantul, Dumitru BREABIN, a fost citat să se prezinte la 21 decembrie 2004 la Ministerul Afacerilor Interne („MAI”), pentru a fi audiat într-un dosar penal intentat împotriva lui privind falsificarea unor acte de vânzare a unui apartament.

Reclamantul a afirmat că s-a prezentat la acea dată la MAI în faţa ofiţerilor de poliţie N.T. şi S.D. Potrivit reclamantului, ofiţerii de poliţie l-au presat să recunoască acuzaţiile aduse şi l-au maltratat după ce el a refuzat să o facă. După o lovitură în urechea dreaptă, reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa pentru câteva minute. Guvernul a negat faptul maltratării. Nu a fost disputat că poliţiştii nu au perfectat vreun proces-verbal de audiere a reclamantului în acea zi. De asemenea, nu a fost disputat de părţi că, după ce a părăsit clădirea MAI, reclamantul a luat un taxi din faţa clădirii MAI şi a plecat la un prieten, V.P. Atât şoferul taxiului, cât şi prietenul reclamantului au confirmat că reclamantul era lovit în faţă şi că acesta le-a spus că a fost bătut de către poliţişti în clădirea MAI.

La 22 decembrie 2004, reclamantul s-a adresat la Spitalul de Urgenţă, care a confirmat rănile de pe corpul reclamantului şi a menţionat că acesta le-a primit în clădirea MAI la 21 decembrie 2004. Informaţia a fost transmisă la poliţie, dar nu au fost întreprinse careva măsuri ulterior. În aceeaşi zi, reclamantul a fost spitalizat în spitalul militar, pe motiv că serviciile în acest spital costau mai ieftin. Reclamantul a dat aceleaşi mărturii ca şi la Spitalul de Urgenţă. El a părăsit spitalul la 31 decembrie 2004.

La 5 ianuarie 2005, reclamantul a obţinut un raport de expertiză privind rănile sale, care a confirmat că aceste răni erau compatibile cu afirmaţiile reclamantului privind folosirea forţei fizice împotriva lui la 21 decembrie 2004. Potrivit Codului penal, aceste răni erau clasificate ca vătămarea uşoară a sănătăţii şi necesita nu mai mult de 21 de zile de tratament medical.

La 3 septembrie 2005, reclamantul s-a plâns de maltratarea sa din 21 decembrie 2004 în cadrul urmăririi penale efectuate în dosarul penal împotriva sa, dar nu au urmat careva acţiuni.

La 15 decembrie 2005, reclamantul s-a plâns procuraturii de maltratările la care a fost supus şi a cerut începerea urmăririi penale împotriva poliţiştilor care l-au bătut. Cererea reclamantului a fost respinsă de 2 ori de către procuratură, care a adoptat ordonanţe de refuz privind începerea urmăririi penale, însă aceste ordonanţe au fost anulate de către Judecătoria Centru, care a solicitat reluarea investigaţiilor. În cadrul investigaţiilor, au fost audiaţi şoferul de taxi şi prietenul reclamantului, care au confirmat versiunea reclamantului. A treia oară, la 15 august 2007, Judecătoria Centru a respins cererea reclamantului pe motiv că raportul de expertiză din 5 ianuarie 2005 nu a demonstrat maltratarea reclamantului, deoarece a fost efectuat 12 zile mai târziu decât pretins maltratare.

Prejudiciul cauzat sănătăţii reclamantului a fost atât de grav, încât acesta şi-a pierdut auzul totalmente la urechea dreaptă după comoţia cerebrală pe care a suferit-o la 21 decembrie 2004. Acest fapt a fost confirmat printr-un raport de expertiză din 2007 şi altul din 11 noiembrie 2008. Potrivit legislaţiei moldoveneşti, aceasta duce la pierderea capacităţii de lucru cu 35 % şi, potrivit Codului penal, reprezintă vătămare medie a sănătăţii şi necesită mai mult de 21 de zile de tratament medical.

În faţa Curţii, reclamantul a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), în urma maltratării sale de către ofiţerii de poliţie şi pe motiv de lipsă a unei anchete adecvate a maltratării sale, precum şi a art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), pe motiv de lipsă a recursurilor efective privind plângerea reclamantului de maltratare.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în urma maltratării reclamantului la 21 decembrie 2004 de către ofiţerii de poliţie în clădirea MAI şi violarea art. 3 CEDO pe motiv de lipsă a unei anchete adecvate a maltratării reclamantului. Curtea a notat că, atunci când o persoană este accidentată pe perioada detenţiei sau atunci când este sub controlul poliţiei, aceasta duce la o prezumţie puternică că persoana a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, cererea nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). I se incumbă statului să aducă explicaţii plauzibile despre modul în care accidentarea a avut loc, în caz contrar, acţiunile vor cădea sub incidenţa art. 3 CEDO (Selmouni v. France [GC], cererea nr. 25803/94, § 87). Curtea a notat că, la 21 decembrie 2004, reclamantul s-a aflat în clădirea MAI sub controlul poliţiei; că nu a fost perfectat vreun proces-verbal de audiere a reclamantului; că raportul medical din dimineaţa zilei de 22 decembrie 2004 a conchis că reclamantul avea răni pe cap şi pe corp; că există 2 martori care au confirmat că reclamantul era rănit în seara zilei de 21 decembrie, după ce a părăsit clădirea MAI; că reclamantul nu era rănit atunci când a intrat în clădirea MAI; rezultă că rănile au fost cauzate pe perioada când el se afla în clădirea MAI. Guvernul nu a dat explicaţii privind originea rănilor. Prin urmare, Curtea a constatat că reclamantul a fost supus maltratărilor pe perioada aflării în custodia poliţiei şi că autorităţile naţionale nu au întreprins măsuri adecvate să investigheze plângerea reclamantului de maltratare.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 3 CEDO pe motiv de imposibilitate pentru reclamant de a obţine compensaţii în urma maltratării sale de către poliţişti.

Curtea a acordat reclamantului EUR 200 cu titlu de prejudiciu material, EUR 25,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 3,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către dl Gheorghe ULIANOVSCHI, avocat din Chişinău.

*  *  *

În cauza Hyde Park (nr. 4) c. Moldovei, reclamanţii sunt organizaţia neguvernamentală Hyde Park, care era înregistrată la momentul evenimentelor la Ministerul Justiţiei, şi 8 persoane, membri sau susţinători ai Hyde Park, şi anume Oleg BREGA, Anatolie JURAVELI, Roman COTELEA, Mariana GĂLESCU, Radu VASILASCU, Vitalie DRĂGAN, Angela LUNGU şi Anatol HRISTEA-STAN. La 2 iunie 2008, organizaţia Hyde Park a încetat să existe de drept. Ea a activat în continuare ca asociaţie obştească neînregistrată. Aceasta din urmă şi-a exprimat intenţia de a menţine cererea depusă de predecesorul său.

Reclamanţii s-au plâns de refuzul autorităţilor de a autoriza demonstraţii paşnice, la intersecţia străzilot Bănulescu-Bodoni şi Ştefan cel Mare, aproape de clădirea Guvernului, între 1 şi 31 august 2006, protestând împotriva refuzului Ministerului Culturii de a instala un monument dedicat poetului Liviu Rebreanu, care a fost donat de către Guvernul României.

La 18 iulie 2006, Consiliul municipal Chişinău a autorizat demonstraţia doar pentru data de 1 august, considerând că o zi era suficient pentru a atenţiona Guvernul asupra acestei situaţii. Cererea de apel a reclamanţilor a fost admisă de către Curtea de Apel Chişinău la 29 august 2006, care a anulat decizia Consiliului municipal din 18 iulie 2006 ca fiind ilegală şi a ordonat Consiliului să autorizeze primului reclamant demonstraţia în faţa Guvernului între 29 şi 31 august 2006. Instanţa a menţionat că decizia sa este de executare imediată. La 30 august 2006, reclamanţii au cerut autorizarea din partea Consiliului, însă acesta a refuzat să se conformeze deciziei pe motiv că ea nu era definitivă.

În aceeaşi zi, la ora 17, reclamanţii au început demonstraţia lor în locul indicat în decizia Curţii de Apel. La ora 17:15, un grup de ofiţeri de poliţie s-a apropiat de reclamanţi şi le-au cerut să prezinte autorizarea. După ce reclamanţii au arătat decizia Curţii de Apel, ei au fost arestaţi şi duşi la Comisariatul de Poliţie Buiucani. Reclamanţi au fost deposedaţi de telefoanele lor mobile şi nu li s-a permis să sune pe cineva şi să consulte un avocat. Reclamanţii au fost deţinuţi acolo timp de 40 de ore, timp în care lor nu li s-a dat mâncare. Doar după intervenţia a câteva ONG-uri, rudelor reclamanţilor li s-a permis să le aducă acestora mâncare. Potrivit reclamanţilor, condiţiile de detenţie erau inumane şi degradante. Guvernul a contestat aceste alegaţii.

La 1 septembrie 2006, reclamanţii au fost duşi în faţa instanţei de judecată. Lor li s-au întors telefoanele lor mobile, însă înregistrările audio şi video efectuate în timpul arestării lor au fost înlăturate. Reclamanţilor li s-a imputat organizarea demonstraţiei neautorizate (art. 174 § 1 Cod cu privire la contravenţiile administrative (CCA)), opunerea de rezistenţă colaboratorului de poliţie (art. 174 § 5 CCA) şi ultragierea colaboratorului de poliţie (art. 174 § 6 CCA). Reclamanţii au solicitat efectuarea unei expertize care să demonstreze că înregistrările de pe telefoanele lor mobile au fost înlăturate.

La 3 octombrie 2006, Judecătoria Buiucani a constatat vinovăţia reclamanţilor în privinţa organizării demonstraţiei neautorizate. Instanţa a menţionat că reclamanţii trebuiau să obţină mai întâi autorizare de la Consiliu şi i-a amedat pe reclamanţi cu câte MDL 200 fiecare, iar pe dl O. Brega – cu MDL 500. După vizionarea înregistrării video a arestării, efectuate de poliţişti, şi care a fost anexată la dosar, reclamanţii au fost achitaţi de la învinuirile de opunerea de rezistenţă şi ultragierea colaboratorului de poliţie. Cererea de apel a reclamanţilor a fost admisă de către Curtea de Apel Chişinău la 26 octombrie 2006, care a constatat că demonstraţia a fost autorizată prin decizia Curţii de Apel din 29 august 2006. La 1 noeimbrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel din 26 octombrie 2006, considerând că decizia Consiliului din 18 iulie 2006 era legală şi că prevederea Curţii de Apel precum că decizia sa este de executare imediată a fost ilegală.

Concomitent, la 18 septembrie 2006, reclamanţii s-au plâns împotriva ofiţerilor de poliţie care i-au arestat, invocând că ei au fost abuzaţi, dreptul la secretul corespondenţei a fost violat, dreptul lor la organizarea demonstaţiilor paşnice a fost violat şi că au fost subiectul unui tratament inuman şi degradant. Între septembrie 2007 şi septembrie 2007, procedurile penale iniţiate la cererea reclamanţilor au fost închise şi redeschide de 4 ori.

În faţa Curţii, reclamanţii au invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii) pe motiv că condiţiile în care au fost deţinuţi au fost inumane şi degradante; violarea art. 5 § 1, §§ 2 şi  3 CEDO (dreptul la libertate şi siguranţă), pe motiv că detenţia lor a fost ilegală, că ei nu au fost informaţi prompt despre motivele arestării lor şi că ei nu au fost aduşi prompt în faţa judecătorului; violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) pe motiv că procedurile care s-au finisat cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din 1 noiembrie 2006 au fost inechitabile; violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) pe motiv că înregistrările audio şi video efectuate de reclamanţi în timpul arestării au fost înlăturate; violarea art. 11 CEDO (libertatea de întrunire şi de asociere) pe motiv că autorităţile au refuzat autorizarea manifestaţiei paşnice; precum şi violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) pe motiv că reclamanţii nu au avut vreun recurs efectiv în privinţa pretenţiei lor prin prisma art. 8 CEDO.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor prin prisma art. 3 CEDO, Curtea a notat că, spre deosebire de cauza Fedotov v. Russia (cererea nr. 5140/02, 25 octombrie 2005), reclamanţii au avut acces la veceu şi la apă şi după o anumită perioadă, lor li s-a pemis să primească alimente de la rude. Prin urmare, Curtea a considerat că această pretenţie este în mod vădit neîntemeiată şi inadmisibilă potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor prin prisma art. 8 CEDO, Curtea a notat că reclamanţii nu au demonstrat că poliţia a înlăturat informaţie din telefoanele lor mobile; că, potrivit reclamanţilor, acea informaţie conţinea înregistrări audio şi video ale demonstraţiei, şi nu mesaje private sau alt tip de informaţie personală. Prin urmare, Curtea a considerat că această pretenţie este în mod vădit neîntemeiată şi inadmisibilă potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO. În lumina acestei constatări, Curtea a respins pretenţia cu privire la violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 8 CEDO, ca fiind în mod vădit neîntemeiată şi inadmisibilă potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 11 CEDO. Curtea a notat că decizia de respingere a cererii Hyde Park de organizare a demonstaţiei între 1 şi 31 august 2006 a constituit o ingerinţă în drepturile garantate de art. 11 CEDO. O astfel de ingerinţă va constitui o violare a art. 11, cu excepţia cazului când ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute de paragraful 2 şi a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.

În privinţa legalităţii ingerinţei, Curtea a notat că, potrivit art. 14 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor din 21 iunie 1995, Consiliul municipal Chişinău era obligat de a expune în scris motivele refuzului de a permite organizarea manifestaţiilor, ceea ce Consiliul a făcut în decizia sa din 18 iulie 2006. Potrivit art. 12 (6) al Legii cu privire la întruniri, o cerere poate fi respinsă doar dacă Consiliul municipal avea dovezi că art. 6 şi 7 ale Legii cu privire la întruniri puteau fi încălcate cu consecinţe grave pentru societate. Decizia Consiliului municipal nu pare să se bazeze pe motivele prevăzute de art. 6 şi 7 ale Legii cu privire la întruniri. Aceasta în sine poate constitui un temei suficient pentru a constata că măsurile nu erau „prevăzute de lege”. Totuşi, Curtea a considerat că această chestiune este legată de chestiunea dacă ingerinţele erau „necesare într-o societate democratică”. Curtea nu a considerat necesar de a examina dacă ingerinţele urmăreau un scop legitim şi a trecut imediat la examinarea proporţionalităţii ingerinţei.

Referindu-se la caracteristicile unei „societăţi democratice”, Curtea a acordat o importanţă specială pluralismului, toleranţei şi viziunilor largi. În acest context, ea a statuat că, deşi uneori interesele individuale trebuie subordonate celor ale unui grup, democraţia nu înseamnă pur şi simplu că opiniile majorităţii trebuie întotdeauna să prevaleze: trebuie să fie găsit un echilibru, care să asigure un tratament echitabil şi adecvat al minorităţilor şi să evite orice abuz al unei poziţii dominante (a se vedea Young, James and Webster v. the United Kingdom, 13 august 1981, Seria A nr. 44, p. 25, § 63 şi Chassagnou and Others v. France [GC], nr. 25088/95 şi 28443/95, ECHR 1999-III, p. 65, § 112).

Atunci când Curtea efectuează controlul prin prisma art. 11 CEDO, sarcina sa nu este de a substitui opiniile autorităţilor naţionale relevante cu opiniile proprii, ci mai degrabă să revizuiască în conformitate cu articolul 11 deciziile pe care acestea le-au emis în exercitarea discreţiei lor. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă statul pârât şi-a exercitat discreţia sa în mod rezonabil, atent şi cu bună-credinţă; ea trebuie să examineze pretinsa ingerinţă în lumina cauzei în ansamblu şi să determine dacă aceasta a fost „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat standarde care au fost în conformitate cu principiile prevăzute în articolul 11 şi, mai mult, că ele şi-au bazat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea, mutatis mutandis, Jersild v. Denmark, 23 septembrie 1994, § 31, Seria A nr. 298).

Curtea a observat că Consiliul municipal a respins cererea Hyde Park de organizare a demonstraţiei de protest între 1-31 august pe motivul că, în opinia sa, o zi de protest era suficient. Curtea a notat că asemenea motive sunt inconsistente cu prevederile Legii întrunirilor, care în art. 6 şi 7 stipulează temeiurile în baza cărora o cerere de organizare a unei întruniri poate fi respinsă. Asemenea motive nu pot fi considerate compatibile cu art. 11 CEDO. Nu au existat sugestii că organizatorii ar fi intenţionat să atenteze la ordinea publică sau să caute confruntări cu autorităţile. Prin urmare, Curtea nu a putut decât să constate că refuzul de a autoriza întrunirile nu a răspuns unei necesităţi sociale imperioase.

În lumina constatărilor făcute în temeiul art. 11 CEDO, Curtea nu a considerat necesară examinarea separată pretenţiei privind art. 6 § 1 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 CEDO. Curtea a notat că reclamanţilor li s-a imputat, printre altele, opunerea de rezistenţă şi ultragierea colaboratorului de poliţie. Însă, după vizionarea înregistrării video a arestării reclamanţilor, aceste capete de acuzare au fost respinse. În aceste circumstanţe, şi având în vedere lipsa unor „bănuieli rezonabile” în sensul art. 5 § 1 (c) CEDO, Curtea a considerat că deţinerea reclamanţilor în baza unor acuzaţii false nu poate fi considerată ca fiind „legală” în temeiul art. 5 § 1 CEDO.

În ceea ce priveşte temeiul de detenţie a reclamanţilor - organizarea şi ţinerea demonstraţiei neautorizate – Curtea a notat că reclamanţii aveau o hotărâre judecătorească care a autorizat manifestarea, şi care era de executare imediată. Faptul că Consiliul a refuzat să se conformeze acestei hotărâri nu a lipsit poliţia de obligaţia de ao lua în consideraţie. Aceste constatări sunt consistente cu constatările făcute de către Curtea de Apel care a respins acuzaţiile împotriva reclamanţilor în temeiul art. 174 § 1 CCA.

În lumina constatărilor făcute în temeiul art. 5 § 1  CEDO, Curtea nu a considerat necesară examinarea separată a pretenţiilor privind violarea art. 5 §§ 2 şi 3 CEDO.

Curtea a acordat Hyde Park EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 3,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli, iar reclamanţilor persoane fizice – suma totală de EUR 21,000 cu titlu de prejudiciu moral.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Alexandru POSTICĂ şi dl Pavel POSTICĂ, avocaţi din Chişinău şi membri ai asociaţiei obşteşti Promo-Lex.

*  *  *

În cauza Străisteanu şi alţii c. Moldovei, reclamanţii sunt membrii unei familii, Gheorghe STRĂISTEANU, Natalia STRĂISTEANU şi Daniela STRĂISTEANU, precum şi Codran-Lux SRL, o companie a cărei 60 % din capital aparţine primilor trei reclamanţi.

Primul reclamant este un cunoscut om de afaceri şi fost deputat, fondator al primei companii private de televiziune şi proprietar al unei reţele de staţii de petrol. După victoria Partidului Comuniştilor în 2001, el s-a retras din politică şi a fost nevoit să-şi închidă afacerile, inclusiv postul de televiziune şi staţiile de petrol. În mai 2001, cel de-al patrulea reclamant a cumpărat un lot de pământ cu suprafaţa de 14.63 ha de la Consiliul local Oneşti. Terenul a fost vândut de către cel de-al patrulea reclamant primului şi celui de-al doilea reclamant. Ulterior, primul reclamant a donat o parte a terenului celui de-al treilea reclamant. De asemenea, în mai 2001, cel de-al patrulea reclamant a încheiat un contract de arendă cu Consiliul local Oneşti a unui lot de teren cu suprafaţa de 5.63 ha adiacent proprietăţii sale. Primii trei reclamanţi s-au stabilit pe proprietăţile lor. Potrivit lor, în 2005, oficialii au început să-l preseze pe primul reclamant cu scopul de a renunţa la proprietăţile sale.

La 20 iulie 2005, primul reclamant a fost arestat, fiind acuzat de furturi de automobile. La 22 iulie 2005, Judecătoria Centru a emis un mandat de arest pe numele primului reclamant pentru o perioada de 10 zile. Contestaţia reclamantului a fost respinsă şi arestul a fost prelungit. La 18 august 2005, judecătorul A.B. din aceeaşi instanţă de judecată a dispus eliberarea reclamantului. Procurorul nu s-a conformat şi a doua zi a cerut din nou prelungirea mandatului de arest. La 19 august 2005, judecătorul A.B. a constatat că detenţia reclamantului este ilegală. Procurorul a refuzat din noi să se conformeze deciziei judecătoreşti şi s-a adresat la Judecătoria Râşcani pentru eliberarea unui mandat de arest pe numele reclamantului, bazându-se pe aceleaşi motive. La 22 august 2005, instanţa a admis cererea procurorului şi a prelungit mandatul de arest. La 25 august 2005, reclamantul a contestat mandatul din 22 august 2005.

La 29 august 2005, dosarul a fost expediat în instanţa de judecată şi, de la acea dată, reclamantul a fost deţinut în arest fără a fi eliberat un mandat. La aceeaşi dată, Curtea de Apel Chişinău a încetat procedurile împotriva mandatului de arest din 22 august 2005 pe motiv că dosarul a fost trimis în instanţa de judecată şi că nu era nevoie de nici un mandat de arest. Cererile reclamantului habeas corpus au fost respinse şi el a fost ţinut în detenţie până la 17 noiembrie 2005, când a fost eliberat.

Pe perioada primei detenţii, reclamantul a fost deţinut la Comisariatul General de Poliţie. Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie erau inumane şi degradante.

În octombrie 2005, Preşedintele Moldovei, dl V. Voronin, a avut o şedinţă cu oficiali de rang înalt, la care şi-a exprimat insatisfacţia privind faptul că, în pofida indicaţiilor sale concrete organelor de stat, proprietatea reclamanţilor era în continuare în posesia lor şi nu fusese transmisă statului şi unei mănăstiri. El le-a acordat un termen limită până la 17 noiembrie 2005 să rezolve problema, i-a ameninţat cu concedierea şi a părăsit încăperea. În aprilie 2006, un canal de televiziune a difuzat această înregistrare în cadrul unei emisiuni privind ziua de lucru a Preşedintelui. Reclamanţii au expediat Curţii o copie a acestei înregistrări.

Potrivit reclamanţilor, după arestul primului reclamant, ei au început a fi intimidaţi de către CCCEC, poliţie şi procuratură cu scopul de a-i forţa să renunţe la proprietatea lor.

La 26 octombrie 2005, Procuratura Generală a intentat o acţiune la Judecătoria Economică, solicitând anularea contractului de arendă a lotului de 5.63 ha, încheiat între Consiliul local Oneşti şi cel de-al patrulea reclamant în mai 2001, pe motiv că Consiliul local nu a organizat o licitaţie. La 17 noiembrie 2005, în absenţa celui de-al patrulea reclamant, judecătoarea M.M., vicepreşedintele Judecătoriei Economice, a admis cererea Procuraturii care se baza pe prevederile art. 50 Cod civil din 1961, care era în vigoare la momentul încheierii contractului de arendă, pe motiv că Consiliul local nu a organizat o licitaţie. Reclamantul a depus cerere de apel, indicând că nu a fost citat legal la şedinţa de judecată. Apelul reclamantului a fost respins la 19 ianuarie 2006 de către Curtea Supremă de Justiţie, de către un complet de judecători prezidat de judecătorul I.M., indicând că reclamantul a fost citat legal şi că Consiliul local era obligat să organizeze o licitaţie. Cererea celui de-al patrulea prin care acesta a solicitat compensaţii pentru investiţiile făcute în privinţa terenului arendat, în sumă de MDL 5,034,304, a fost respinsă de către Judecătoria Economică, pe motiv că reclamantul nu a achitat taxa de stat integral, în pofida argumentului reclamantului că toate conturile sale bancare au fost blocate de către Procuratura Generală.

La 10 noiembrie 2005, Procuratura Generală a intentat o acţiune la Judecătoria Economică, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare a lotului de 14.63 ha, încheiat între Consiliul local Oneşti şi cel de-al patrulea reclamant în mai 2001, precum şi următoarele contracte prin care terenul a fost transmis la primul, al doilea şi al treilea reclamant, pe motiv că Consiliul local a acţionat ultra vires şi că a comis numeroase încălcări ale regulilor de organizare a licitaţiei. Al doilea şi al treilea reclamant au depus cereri reconvenţionale şi au solicitat restituirea investiţiilor în sumă de circa EUR 216,000 şi, respectiv EUR 768,000. Cererea reconvenţională reclamanţilor a fost respinsă la 2 august 2006, pe motiv de neachitare a taxei de stat, în pofida faptului că reclamanţii au susţinut că toate conturile lor bancare au fost sechestrate de către procuratură. Apelul reclamanţilor a fost respins de către Curtea Supremă de Justiţie, de către un complet de judecători prezidat de judecătorul I.M. Cererea Procuraturii Generale a fost admisă prin decizia Judecătoriei Economice (judecător B.B.) din 18 decembrie 2006 şi prin decizia Curţii Supreme de Justiţie (judecător I.M.) din 15 februarie 2007, pe motiv că Consiliul local a comis numeroase încălcări ale regulilor de organizare a licitaţiei şi că, potrivit Codului civil, acţiunile intentate în interesul statului nu sunt limitate de vreun termen.

La 21 august 2006, reclamantul a fost arestat, iar la 23 august 2006, Judecătoria Străşeni a emis un mandat de arest pe 10 zile,care a fost prelungit de câteva ori. Reclamantul a fost deţinut în IDP al Comisariatului de poliţie Străşeni până la 24 septembrie 2006 şi apoi în închisoarea nr. 13 din Chişinău. Potrivit reclamantului, condiţiile de detenţie erau inumane şi degradante. La 28 noiembrie 2006, măsura preventivă a arestului a fost modificată cu arestul la domiciliu.

În 2007, primul reclamant a intentat o acţiune împotriva Guvernului, solicitând compensaţii pentru condiţiile de detenţie din 2005 şi 2006 şi pentru detenţia sa care era contrară art. 5 CEDO. Procedurile au culminat cu decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 7 mai 2008, prin care cererea reclamantului a fost respinsă. La 18 mai 2008, reclamantul a intentat o acţiune la Judecătoria Râşcani, solicitând compensaţii pentru detenţia sa ilegală între august şi noiembrie 2005. Se pare că această cerere încă nu a fost examinată.

 În faţa Curţii, primul reclamant a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea tratamentului inuman şi degradant), pe motiv că condiţiile de detenţie pe perioada primului şi celui de-al doilea arest erau inumane şi degradante; violarea art. 5 § 1 CEDO (ilegalitatea detenţiei), pe motiv că detenţia sa între 18 august şi 17 noiembrie 2005 a fost ilegală; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenţiei), deoarece instanţele de judecată nu au adus motive relevante şi suficiente pentru detenţia sa între 22 iulie şi 18 august 2005; violarea art. 5 § 4 CEDO (durata examinării recursului la decizia de eliberare a mandatului de arest), pe motiv că cererile sale habeas corpus pe perioada detenţiei din 2005 nu au fost examinate într-un termen rezonabil. De asemenea, reclamanţii s-au plâns de violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), în rezultatul procedurilor inechitabile prin care a fost anulat contractul de arendă a lotului de 5.63 ha şi contractul de vânzare-cumpărare a lotului de 14.63 ha; de violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, în urma anulării contractelor de arendă şi de vânzare-cumpărare a loturilor; violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), deoarece reclamanţii nu au avut recursuri efective în privinţa pretenţiilor lor ce decurg din art. 3, 5, 6 şi 1 Protocol nr. 1 la CEDO; precum şi violarea art. 14 CEDO în combinaţie cu art. 6 CEDO, pe motiv că autorităţile de stat nu sunt limitate în timp pentru a depune acţiuni în interesul statului, spre deosebire de acţiunile persoanelor împotriva statului.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. În ceea ce priveşte detenţia reclamantului în clădirile din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, Curtea a făcut referire la rapoartele CPT şi a notat că descrierea făcută de reclamant este consistentă cu descrierea făcută de CPT pe parcursul vizitelor sale în Moldova. În ceea ce priveşte detenţia reclamantului în Închisoarea nr. 13 între septembrie şi noiembrie 2006, Curtea a notat că, în cauza Ţurcan v. Moldova (cererea nr. 10809/06, §§ 35-39, 27 noiembrie 2007), ea a constatat violarea art. 3 CEDO în privinţa condiţiilor de detenţie în aceeaşi închisoare între februarie şi septembrie 2006.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 CEDO în privinţa detenţiei reclamantului între 22 iulie şi 18 august 2005. Curtea a notat că, la eliberarea mandatului de arest a primului reclamant la 22 iulie 2005, instanţele de judecată nu au adus motive „relevante şi suficiente”. Curtea a menţionat că circumstanţele prezentei cauze sunt similare cu circumstanţele din cauzele Becciev v. Moldova (cererea nr.  9190/03, §§ 61-62, 4 octombrie 2005) şi Şarban (cererea nr.  3456/05, 4 octombrie 2005, §§ 100-101), în care Curtea a constatat violarea art. 5 § 3 CEDO, deoarece instanţele nu au adus motive suficiente pentru arestul reclamanţilor.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 CEDO în urma detenţiei ilegale a primului reclamant între 18 august şi 17 noiembrie 2005. Curtea a menţionat că ordinul de eliberare a reclamantului din 18 august 2005 nu a fost contestat de către procuror şi în loc să se conformeze, acesta s-a adresat altor instanţe cu aceeaşi cerere. Instanţa a ordonat arestul fără a aduce careva noi motive. Mai mult, după 29 august 2005, reclamantul a fost deţinut fără un mandat de arest (a se vedea Ursu v. Moldova, cererea nr. 3817/05, §§ 25-28, 27 noiembrie 2007)

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a menţionat că cererile Procuraturii Generale privind anularea contractelor de arendă şi de vânzare-cumpărare a loturilor au fost admise în totalitate, ignorând argumentul reclamanţilor precum că cererile au fost depuse cu depăşirea termenului limită. Curtea a notat că ea a examinat o problemă similară în cauza Dacia S.R.L. v. Moldova (cererea nr. 3052/04, 18 martie 2008), în care privatizarea unui hotel a fost anulată în urma cererii Procuraturii Generale, care a fost depusă după mai mult de 4 ani de la momentul evenimentelor. Astfel, Curtea a considerat că, prin admiterea cererilor Procuraturii Generale în interesul statului, fără limită de timp, a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, contrar prevederilor art. 6 § 1 CEDO. De asemenea, Curtea a considerat că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a fost justificată.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 3 CEDO. Curtea a notat că, în cauza Malai v. Moldova (cererea. 7101/06, 13 noiembrie 2008), ea a constatat violarea art. 13 în urma lipsei recursurilor efective împotriva condiţiilor inumane şi degradante de detenţie. Deoarece Guvernul nu a prezentat vreo dovadă că careva recursuri noi ar fi apărut, Curtea nu poate, dar confirmă această constatare.

În lumina acestor constatări, Curtea nu a considerat necesar de a examina separat pretenţiile reclamanţilor prezentate prin prisma art. 13 combinat cu art. 6 şi 1 Protocol nr. 1 la CEDO; precum şi privind violarea art. 14 combinat cu art. 6 CEDO.

Curtea a acordat primului reclamant EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Chestiunea privind prejudiciul material şi cel moral rezultat în urma violării art. 6 şi 1 Protocol nr. 1 la CEDO a fost rezervată pentru o hotărâre separată. Reclamanţii şi Guvernul au fost invitaţi să prezinte Curţii observaţiile sale cu privire la acest subiect, precum şi eventualele propuneri de reglementare amiabilă.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către dra Doina-Ioana STRĂISTEANU, jurist care activează în Londra.

Comunicatul de presă al reprezentantului reclamanţilor