11 02 2009

La 10 februarie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârea Iordachi şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 25198/02).

În această cauză, reclamanţii sunt 5 membri ai organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului” (Snejana Chitic, Victor Constantinov, Vladislav Gribincea, Vitalie Iordachi şi Vitalie Nagacevschi) - o organizaţie din Republica Moldova cu sediul în Chişinău specializată în reprezentarea persoanelor în faţa Curţii.

Potrivit reclamanţilor, după venirea la putere a Partidului Comuniştilor, numărul violărilor drepturilor omului a crescut semnificativ. În acel context, a fost creată organizaţia, a cărei scop era protejarea drepturilor omului prin asistenţa persoanelor care doreau să depună cereri la Curte. Astfel, reclamanţii au considerat că ei au cauzat daune serioase Guvernului în urma prejudicierii imaginii sale şi a pierderilor financiare ca rezultat al constatării violărilor în cauzele reprezentate de ei în faţa Curţii.

Reclamanţii au susţinut că,  datorită legislaţiei în vigoare şi având în vedere activitatea acestora, ei erau supuşi unui risc serios ca convorbirile lor telefonice să fie interceptate. Ei nu au pretins de a fi victime ale unor interceptări concrete, telefonice sau poştale, şi nici nu au iniţiat proceduri judecătoreşti în acest sens.

La 17 ianuarie 2008, unul dintre reclamanţi s-a adresat Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a solicitat informaţia statistică referitor la, inter alia, numărul de cereri depuse la instanţele judecătoreşti privind interceptarea convorbirilor telefonice şi numărul autorizărilor eliberate. Printr-o scrisoare din 6 februarie 2008, şeful Aparatului Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie a răspuns că, în anul 2005, au fost depuse 2,609 cereri de interceptare, dintre care 98.81% au fost autorizate; în anul 2006, 1,931 de cereri, din care 97.93% au fost autorizate, iar în anul 2007,  2,372 de cereri, din care  au fost autorizate 99.24%.

În faţa Curţii, reclamanţii au invocat violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), pretinzând că dreptul lor la respectarea corespondenţei nu a fost respectat, deoarece legislaţia naţională în domeniul interceptării convorbirilor nu conţinea garanţii suficiente împotriva eventualului abuz din partea autorităţilor naţionale, precum şi violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), deoarece ei nu dispuneau de un recurs efectiv la nivel naţional în privinţa încălcării dreptului garantat de art. 8 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 8 CEDO. Curtea iniţial a constatat că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului, iar ulterior a conchis că această ingerinţă nu a fost "prevăzută de lege". Ea şi-a bazat hotărârea pe următoarele constatări: 

(a) Dacă a existat o ingerinţă

Curtea a reiterat că convorbirile telefonice cad sub incidenţa noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul art. 8 CEDO.

Curtea a notat că, potrivit Legii privind activitatea operativă de investigaţii din 12 aprilie 1994, autorităţile sunt în drept de a intercepta convorbirile unor anumite categorii de persoane prevăzute în art. 6 al Legii. În calitatea lor de avocaţi ai drepturilor omului, reclamanţii reprezintă şi, prin urmare, au contacte extinse cu astfel de persoane.

Curtea nu poate să nu ia în consideraţie faptul că, la momentul când această cerere a fost declarată admisibilă, organizaţia „Juriştii pentru drepturile omului” acţiona în calitate de reprezentat în aproape 50% din cererile moldoveneşti comunicate Guvernului. Curtea a reiterat constatările sale din cauza Colibaba c. Moldovei (nr. 29089/06, §§ 67-69, 23 octombrie 2007), în care Procurorul General a ameninţat Baroul Avocaţilor din Moldova cu proceduri penale împotriva avocaţilor care au prejudiciat imaginea Moldovei prin depunerea plângerilor la organizaţii internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Curtea a reamintit, de asemenea, că Guvernul a susţinut acţiunile Procurorului General şi a acuzat reclamantul de calomnierea autorităţilor moldoveneşti prin depunerea cererilor în acest sens.

În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că nu se poate de exclus că în privinţa reclamanţilor au fost aplicate măsuri secrete de supraveghere sau că, la momentul respectiv, ei au fost sub un potenţial risc de a fi supuşi unor astfel de măsuri.

Simpla existenţă a legislaţiei implică, pentru cei care cad sub incidenţa ei, un pericol de supraveghere; acest pericol afectează libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poştale şi de telecomunicaţii şi, prin urmare, constituie o ingerinţă din partea unei autorităţi publice în dreptul reclamanţilor la respectarea corespondenţei.

O astfel de ingerinţă este justificată în sensul para. 2 al art. 8 CEDO doar dacă a fost „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop legitim şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică”.

(b) Daca ingerinţa a fost „prevăzută de lege”

Curtea a constatat că legislaţia în vigoare înainte de 2003 era lipsită de claritate şi detalizare şi nu satisfăcea minimul de garanţii conţinute în jurisprudenţa Curţii. Nu exista vreun control judiciar în privinţa autorizării şi aplicării măsurilor de interceptare, legislaţia nu stabilea care persoane puteau fi supuse acestor măsuri şi nu erau precizate circumstanţele în care putea fi autorizată interceptarea.

Curtea a notat că, după 2003, au fost efectuate îmbunătăţiri majore în acest domeniu. Totuşi acestea nu au fost suficiente. Analizând legislaţia în vigoare începând cu anul 2003, Curtea a distins două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea interceptării şi efectuarea propriu-zisă a interceptării.

În ceea ce priveşte etapa de autorizare, Curtea a notat că legislaţia moldovenească în vigoare după 2003 pare a fi mai clară, şi anume prevede explicit că interceptarea convorbirilor poate avea loc în cauzele privind infracţiunile grave, deosebit de grave şi excepţional de grave; precum şi faptul că mandatul de autorizare a interceptării urmează a fi eliberat de către judecător. Totuşi, Curtea a notat că mai mult de jumătate din infracţiunile conţinute în Codul penal cad în categoria de infracţiuni eligibile pentru interceptare. Mai mult ca atât, Curtea şi-a exprimat îngrijorarea în privinţa faptului că legislaţia nu pare să definească suficient de clar categoriile persoanelor susceptibile de a avea convorbirile interceptate. În continuare, Curtea a notat că legislaţia nu prevede clar o limitare în timp a măsurilor de autorizare a interceptărilor convorbirilor telefonice, deoarece, chiar dacă Codul de procedură penală prevede o limită de 6 luni (art. 135 (4)), nu există prevederi care ar interzice procurorilor de a solicita un nou mandat de interceptare după expirarea a 6 luni. Mai mult, legislaţia naţională nu defineşte conceptele de "securitate naţională", "ordinea publică", "bunăstarea economică a ţării", "menţinerea ordinii de drept", sau "ocrotirea sănătăşii şi protecţia moralităţii" din art. 6 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii, care constituie scopuri pentru efectuarea interceptării. 

Referitor la cea de-a doua etapă a procedurii de interceptare a convorbirilor telefonice, se pare că judecătorul de instrucţie are un rol foarte limitat. Deşi el are fucţia de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea judecătorului de instrucţie despre rezultatele interceptării şi nu-i cere să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate. Din contra, Legea cu privire la avtivitatea operativă de investigaţii pare să ofere procuraturii această funcţie de supraveghere, care însă pare să acopere doar procedurile penale pendintă şi nu se referă la activităţile operative. Curtea a mai menţionat aparenta lipsă a reglementărilor specifice privind monitorizarea informaţiei obţinute în urma inteceptărilor, privind procedurile de păstrare a integrităţii şi a confidenţialităţii şi privind procedurile de distrugere a acestora. Curtea a mai notat că controlul general al măsurilor secrete de supraveghere este încredinţat Parlamentului care îl exercită prin intermediul unei comisii specializate (art. 18 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii). Totuşi, modul în care Parlamentul efectuează acest control nu este indiat în lege şi Curţii nu i-au fost prezentate probe indicând că există o procedură care reglementează activitatea Parlamentului în acest domeniu.

Deşi legislaţia naţională protejează în termeni generali confidenţialitatea discuţiilor dintre avocat şi client, ea nu instituie o procedură care ar asigura această garanţie. Curtea a fost frapată de lipsa unor reglementări clare care ar indica ce se întâmplă când a fost interceptată o convorbire dintre avocat şi client. 

Curtea a notat că, în anul 2007, instanţele judecătoreşti din Moldova au autorizat 99.24% din cererile de interceptare depuse. Curtea a considerat că acest procent constituie un subiect de îngrijorare şi indică că judecătorii de instrucţie nu iau în consideraţie existenţa justificărilor obligatorii pentru autorizarea măsurilor secrete de interceptare. Ea a mai notat că interceptarea corespondenţei constituie o ingerinţă foarte serioasă  în dreptul persoanei şi doar motive foarte serioase bazate pe o bănuială verosimile că persoana este implicată în activităţi criminale serioase ar trebui puse la baza autorizării. Legislaţia naţională nu prevede alte garanţii decât cele din articolul 6 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii, cum ar fi autorizarea doar în cazul în care scopul urmărit nu poate fi atins altfel.

Curtea a considerat că deficienţele pe care le-a identificat influenţează asupra funcţionării actuale a sistemului de supraveghere secretă care există în Moldova. Astfel, Curtea s-a referit la informaţia statistică conţinută în scrisoarea şefului Aparatului Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, potrivit căreia, în anul 2005 au fost emise circa 2,500 mandate de interceptare, în anul 2006 – circa 1,900 mandate, iar în anul 2007 – circa 2,300 de mandate. Aceste date arată că sistemul de supraveghere secretă din Moldova este, cel puţin, exagerată, ceea ce, în parte, poate fi datorat lipsei garanţiilor legale.

În baza constatărilor de mai sus, Curtea a constatat că legislaţia moldovenească nu acordă o protecţie adecvată împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor în temeiul art. 13 CEDO, Curtea a reiterat că art. 13 nu poate fi interpretat ca cerând existenţa unui remediu împotriva legislaţiei naţionale, or, altfel Curtea ar impune Statelor Contractante cerinţa de a încorpora Convenţia (a se vedea Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 113, 13 septembrie 2005). Astfel, Curtea nu a constatat violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 8 CEDO.

Curtea a acordat EUR 3,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Compensaţii cu titlu de daune materiale şi morale nu au fost solicitate.