17 12 2008

La 16 decembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârile Levinţa c. Moldovei (cererea nr. 17332/03) şi Năvoloacă c. Moldovei (cererea nr. 25236/02).

*  *  *

În cauza Levinţa c. Moldovei, reclamanţii, fraţii Vitalie LEVINŢA („primul reclamant”) şi Pavel LEVINŢA („al doilea reclamant”), au fost arestaţi în Rusia, la 30 octombrie 2000, de către poliţia locală, în urma unei cereri a autorităţilor moldave. Ei erau suspectaţi de apartenenţa la o organizaţie criminală şi de omorul sau tentativa de omor a mai multor persoane în Moldova. La 31 octombrie 2000, reclamanţii au fost examinaţi de către un medic, care a constatat vânătăi pe corpul lor. Reclamanţii au explicat că leziunile au fost căpătate pe perioada arestului.

La 3 noiembrie 2000, ei au fost transmişi poliţiei din Moldova, unde au fost deţinuţi la inspectoratul de poliţie Chişinău aproximativ de la ora 3 după-amiază. Potrivit reclamanţilor, ei au fost maltrataţi în după-amiaza zilei de 3 noiembrie 2000 şi în noaptea între 3 şi 4 noiembrie de către V. Ivarlac, anchetator în cadrul Departamentului Procuraturii Generale pentru investigarea cazurilor excepţionale, şi de către ofiţerii de poliţie G. Stavila, V. Gusev, V. Ciobănaş şi V. Railean de la inspectoratul de poliţie Chişinău. Ofiţerii au pus reclamanţilor măşti de gaz pe faţă şi i-au suspendat pe câteva ore de o bară metalică având mâinile legate în spate (o metodă cunoscută sub denumirea de „ласточка”). În această poziţie, reclamanţii erau loviţi cu bâte din cauciuc pe corp şi pe tălpi, iar de gât le erau agăţate greutăţi. Din când în când, aerul din masca de gaz era oprit până reclamanţii leşinau.

Aproximativ la ora 3:30 după-amiază la 4 noiembrie 2000, a fost chemată o ambulanţă pentru a acorda ajutor primului reclamant. Medicii au constatat contuzia ţesuturilor moi de pe cap, traumă la cap şi o posibilă encefalopatie posttraumatică. De asemenea, ei au notat că poliţia nu a autorizat spitalizarea reclamantului, deoarece aceste era deosebit de periculos.

Reclamantul a solicitat să consulte un avocat. La 4 noiembrie 2000, aproximativ la ora 3:30 după-amiază, reclamanţilor li s-a permis să consulte un avocat, în prezenţa anchetatorului şi a ofiţerilor de poliţie. Observând semne de maltratare, avocatul a solicitat examinarea medicală a clienţilor săi. Examinarea medicală a reclamanţilor a avut loc în aceeaşi zi. O parte din leziunile constatate în acest raport medical nu au fost constatate în cel întocmit în Rusia la 31 octombrie 2000.

Reclamanţii au întâmpinat diverse obstacole în ceea ce priveşte întâlnirile cu avocaţii lor între 4 şi 8 noiembrie 2000. Reclamanţii au afirmat că, nefiind în stare să mai reziste maltratărilor, ei au semnat declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei în comiterea tuturor infracţiunilor de comiterea cărora erau învinuiţi la 7 şi 8 noiembrie 2000. Doar după aceasta, lor li s-a permis să aibă întrevederi cu avocaţii lor la 8 noiembrie 2000. Ulterior, întrevederile cu avocaţii lor au întâmpinat numeroase obstacole.

La 20 decembrie 2000, cel de-al doilea reclamant a solicitat Procurorului General examinarea braţului său de către un medic, pe care nu-l mai putea mişca după maltratările la care a fost supus de către poliţie la 4 noiembrie 2000. Deoarece el nu a primit niciun răspuns, avocatul său s-a adresat, la 22 martie 2001, cu o cerere Procurorului General, solicitând răspuns la plângerea clientului său din 20 decembrie 2000. La 4 aprilie 2001, el a fost informat că reclamantului i-a fost expediat un răspuns la 29 decembrie 2000, în care i-a fost explicat că orice plângere urma să fie adresată direct instanţei de judecată în urma transmiterii acestei cauze în instanţă şi că reclamantul a primit asistenţa medicală. Avocatul a solicitat informaţie suplimentară despre instanţa la care a fost expediată plângerea clientului său. Nu este clar dacă avocatul a primit vreun răspuns. Reclamantul nu a primit asistenţa medicală pe care a cerut-o la 20 decembrie 2000.

Pe durata examinării dosarului de către Curtea de Apel a Republicii Moldova în 2001, reclamanţii s-au plâns, de asemenea, de maltratări. Instanţa a expediat plângerea Procuraturii Generale. Se pare că nu a fost întreprinsă nicio măsură în urma acestei plângeri.

La 19 aprilie 2003, pe când se aflau la închisoarea nr. 29/4, reclamanţii au fost bătuţi de către alţi deţinuţi. Ei au declarat că leziunile erau rezultatul practicării artelor marţiale şi au refuzat să depusă declaraţii în scris. Ambii reclamanţi au fost duşi la spital şi apoi transferaţi la închisoarea nr. 29/15. Ulterior, la 6 septembrie 2003, ei au fost iarăşi bătuţi de către alţi deţinuţi. Reclamanţii au susţinut că, în ambele cazuri, personalul închisorii a dispărut pe durata luptei dintre deţinuţi. Reclamanţii nu au depus plângeri privind aceste atacuri şi au refuzat să dea declaraţii împotriva deţinuţilor care i-au atacat. Potrivit Guvernului, în urma celui de-al doilea atac, au fost identificaţi trei organizatori, însă investigaţiile pornite împotriva acestora au încetat pe parcursul anului 2003.

La 16 aprilie 2002, Curtea de Apel, în calitate de primă instanţă, a condamnat reclamanţii la 20 de ani de privaţiune de libertate fiecare. Instanţa a constatat că fiecare dintre reclamanţi era implicat în 7 infracţiuni diferite, asistarea în comiterea infracţiunilor şi fiecare era membru al unei grupări criminale. Probele pe care instanţa şi-a întemeiat hotărârea au fost, pentru fiecare caz în parte, declaraţiile coacuzaţilor, declaraţiile victimelor care au supravieţuit sau a rudelor lor, declaraţiile martorilor şi rapoartele de expertiză. La 22 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererile de recurs ale reclamanţilor şi a constatat că Curtea de Apel a adoptat o hotărâre legală.

În faţa Curţii, reclamanţii au pretins, în temeiul art. 3 CEDO (interzicerea torturii), că poliţia i-a maltratat în noiembrie 2000 şi nu a investigat plângerile de maltratare în modul adecvat; că primului reclamant nu i-a fost acordată asistenţă medicală la 4 noiembrie 2000 şi că nu a fost efectuată nicio investigaţie în privinţa plângerii celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000; că ei au fost ţinuţi în condiţii inumane şi degradante; că autorităţile au permis maltratarea reclamanţilor în 2003 şi nu au investigat în mod adecvat plângerile lor privind maltratarea.

De asemenea, reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), de condamnarea lor ilegală care s-a bazat pe probe obţinute în urma maltrtărilor. Reclamanţii au mai pretins violarea art. 6 § 3 CEDO (dreptul de a fi asistat de un avocat ) combinat cu art. 13 CEDO (dreptul la un proces echitabil) în urma imposibilităţii de a avea întrevederi cu avocaţii lor, şi în condiţii de confidenţialitate, precum şi în urma lipsei oricărui răspuns sau a oricăror măsuri întreprinse în privinţa plângerilor lor de maltratare.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor privind omisiunea autorităţilor de a preveni atacurile asupra reclamanţilor de către alţi deţinuţi în aprilie şi septembrie 2003, Curtea a considerat că nu a fost demonstrat în afara oricărui dubiu rezonabil şi nici nu se putea de prezumat că autorităţile puteau să fie conştiente de riscul unui atac asupra reclamanţilor din partea altor deţinuţi. Curtea a considerat că autorităţile au întreprins măsuri rezonabile pentru protejarea reclamanţilor şi a respins acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit nefundat, în conformitate cu prevederile art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

În privinţa investigării atacurilor din 2003, Curtea a notat că unii atacatori au fost identificaţi, însă reclamanţii nu au depus plângeri în privinţa acestora şi nu au insistat asupra continuării investigaţiilor după încetarea acestora în 2003. Încheierile de refuz în începerea urmăririlor penale urmau a fi atacate de către reclamanţi în instanţele de judecată, însă aceştia şi avocaţii lor nu au făcut-o. Prin urmare, acest capăt de cerere urmează a fi respins din cauza neepuizării căilor de recurs interne, în conformitate cu prevederile art. 35 §§ 1 şi 4 CEDO.

Reclamanţii s-au mai plâns, pentru prima dată, în observaţiile lor din 5 aprilie 2007, că au fost deţinuţi în condiţii inumane şi degradante între noiembrie 2000 şi aprilie 2001. Curtea a notat că această pretenţie a fost înaintată după 6 ani de la evenimentele relevante şi, prin urmare, cu depăşirea termenului de 6 luni. Pretenţia a fost respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 35 § 4 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în urma torturării reclamanţilor la 4 noiembrie 2000, prin omisiunea de a investiga în modul potrivit plângerile reclamanţilor privind maltratarea şi prin omisiunea de a asigura asistenţa medicală necesară.

a) În ceea ce priveşte maltratările din noiembrie 2000, Curtea a notat că reclamanţii au fost examinaţi de două ori de către medici, şi anume la 31 octombrie 2000 în Rusia şi la 4 noiembrie 2000 în Moldova. Raportul medical întocmit în Moldova a atestat un număr de leziuni care nu au fost menţionate în cel întocmit în Rusia. După transferul primului reclamant în Moldova la 3 noiembrie 2000, nu s-a menţionat necesitatea asistenţei medicale. Însă după o zi de detenţie, a fost nevoie de asistenţa medicală de urgenţă şi medicii au constatat starea reclamantului ca fiind destul de gravă. Primul reclamant a declarat că această stare era rezultatul maltratării. Guvernul nu a adus nicio probă rezonabilă pentru a explica cauza acestei asistenţe medicale de urgenţă. Guvernul nu a adus probe plauzibile cel puţin pentru unele leziuni cauzate reclamanţilor pe perioada aflării în Moldova. În special, pentru cele de pe tălpile reclamanţilor, care nu puteau apărea doar în urma unei lupte de pe perioada arestului. Astfel de leziuni demonstrează intenţia clară de a cauza durere puternică şi poate fi considerată doar ca fiind tortură. În plus, după maltratarea iniţială, reclamanţilor nu li s-a permis să aibă întrevederi cu avocaţii lor timp de câteva zile, ceea ce i-a făcut să se simtă şi mai vulnerabili faţă de orice abuz, iar autorităţile ştiau despre acest lucru. Curtea a considerat revoltător faptul că reclamanţii au fost lipsiţi de accesul la avocaţi pe parcursul primelor zile care sunt cruciale şi că nu li s-a permis ulterior să beneficieze pe deplin de asistenţa legală. 

b) Referitor la investigaţiile privind maltratarea din noiembrie 2000, reclamanţii s-au referit la refuzul autorităţilor de a iniţia urmăriri penale în urma plângerilor de maltratare şi omisiunea de a răspunde celui de-al doilea reclamant la plângerea acestuia din 20 decembrie 2000. Guvernul a prezentat o scrisoare din partea Procuraturii Generale din 9 ianuarie 2007, potrivit căreia, în urma verificării pretenţiilor reclamanţilor, s-a constatat că pretinsa maltratare nu a avut loc şi că reclamanţii nu s-au plâns personal de maltratare. Scrisoarea nu specifica data la care a avut loc verificarea şi nu se referea la vreun alt detaliu. Guvernul nu a anexat copia vreunei decizii care ar fi fost adoptată în urma acestei verificări.

Curtea a notat că examinarea medicală din 4 noiembrie 2000 a avut loc la cererea avocaţilor, şi nu a reclamanţilor. Aceasta contrazice argumentul Guvernului precum că, în absenţa unei plângeri personale a unui învinuit, autorităţile nu pot acţiona. Curtea a mai notat că, în răspuns la plângerea celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000, procuratura l-a informat despre dreptul de a se adresa la instanţa de judecată, ceea ce înseamnă, în practică, că plângerea nu a fost examinată deloc. Curtea a conchis că, chiar admiţând faptul că o „verificare” în urma plângerilor reclamanţilor privind maltratarea a avut loc, aceste măsuri, precum şi examinarea plângerii din 20 decembrie 2000 a celui de-al doilea reclamant, nu satisfac cerinţele privind investigaţiile prin prisma art. 3 CEDO.

c) În ceea ce priveşte asistenţa medicală prestată în 2000, primul reclamant s-a plâns că lui nu i s-a permis să fie spitalizat la 4 noiembrie 2000, în pofida recomandărilor medicilor, iar cel de-al doilea reclamant a invocat că nu a primit niciun răspuns la scrisoarea sa din 20 decembrie 2000, prin care solicita asistenţă medicală, şi nu a primit nici asistenţa medicală solicitată.

Curtea a observat că, la 4 noiembrie 2000, medicii de la spitalul de urgenţă l-au examinat pe primul reclamant şi au recomandat spitalizarea acestuia. Astfel, deşi în inspectoratul de poliţie Chişinău era disponibilă asistenţa medicală, medicii au considerat-o insuficientă pentru starea primului reclamant. Curtea a considerat că, deşi trebuie luate în consideraţie anumite măsuri de securitate la acordarea asistenţei medicale a deţinuţilor, aceste măsuri nu trebuie înţelese ca scutirea autorităţilor de la acordarea asistenţei medicale potrivite deţinuţilor. Autorităţile puteau găsi soluţii alternative, cum ar fi plasarea reclamantului sub supraveghere într-un spital sau trasferarea lui la spitalul închisorii din Cricova. Totuşi, autorităţile au ales să-l ţină în inspectoratul de poliţie, deşi erau conştiente că nivelul asistenţei medicale nu era suficient. Nici cel de-al doilea reclamant nu a fost examinat de un medic în urma cererii sale de solicitare a examinării medicale a braţului său, în pofida faptului că a pretins că şi-a pierdut funcţiile în urma maltratării. Prin urmare, Curtea a conchis că ambii reclamanţi au fost lipsiţi de asistenţa medicală necesară în timp ce se aflau în detenţie.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.

Curtea a notat că reclamanţii au făcut declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei la 7 şi 8 noiembrie 2000, prin care ei şi-au recunoscut vinovăţia în comiterea tuturor infracţiunilor de comiterea cărora erau învinuiţi. Reclamanţii nu au avut contacte cu avocaţii lor între 4 şi 8 noiembrie 2000 şi ei au dat aceste declaraţii fără a beneficia de asistenţă legală. Curtea a considerat că declaraţiile obţinute de la reclamanţi în aceste circumstanţe, în urma torturării lor şi fiind privaţi de orice suport din partea avocaţilor lor (cu excepţia intervenţiei acestora din 4 noiembrie 2000), urmate de o lipsă totală de reacţie la plângerile avocaţilor, cad în categoria de declaraţii care ar trebui să nu fie niciodată declarate admisibile în cadrul procedurilor penale, deoarece folosirea unor astfel de probe ar duce la inechitatea procedurilor în întregime, indiferent de faptul dacă instanţa invocă şi alte probe. Luând în consideraţie faptul că reclamanţii au fost supuşi torturii, Curtea nu consideră necesar să determine măsura în care instanţele de judecată naţionale s-au bazat pe probele obţinute în rezultatul torturii şi dacă aceste probe au fost determinante la condamnarea reclamanţilor. Însuşi faptul că instanţele naţionale s-au bazat pe probe obţinute în rezultatul torturii duc la inechitatea întregului proces.

Având în vedere constatările violării art. 3 şi a art. 6 § 1 CEDO, Curtea nu a considerat necesar examinarea separată a pretenţiilor prin prisma art. 6 § 3 şi 13 CEDO.

Curtea a acordat EUR 8,000 fiecărui din reclamanţi cu titlu de prejudicii morale şi suma totală de EUR 2,000 (minus EUR 850 acordaţi cu titlu de asistenţă judiciară) cu titlu de consturi şi cheltuieli.

Reclamanţii au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către dl T. Ungureanu, avocat din Chişinău.

*  *  *

În cauza Năvoloacă c. Moldovei, reclamantul, Ştefan NĂVOLOACĂ, a fost condamnat pentru furt şi jaf, fiind ulterior eliberat condiţionat la 7 aprilie 1999. La 20 aprilie 2000, el a fost arestat de către poliţişti pentru opunerea de rezistenţă şi dus la secţia de poliţie Ialoveni. O instanţă de judecată a constatat că reclamantul nu a comis vreo infracţiune şi a ordonat eliberarea acestuia. După ce a fost eliberat, reclamantul a fost imediat arestat din nou. Ulterior, el a fost învinuit de omorul lui P., directorul unei companii private.

La 30 mai 2001, Tribunalul Chişinău a achitat reclamantul, statuând că nu existau probe care ar fi demonstrat că reclamantul ar fi comis infracţiunea de care era acuzat. La 22 octombrie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a menţinut hotărârea din 30 mai 2001. Instanţa a constatat că procuratura s-a bazat pe presupuneri şi probe obţinute cu încălcarea gravă a Codului de procedură penală.

La 15 ianuarie 2002, Curtea Supremă a de Justiţie a examinat recursul în absenţa reclamantului, care a fost reprezentat de către avocatul său, şi la care nu a fost audiat vreun martor. Instanţa a casat hotărârea Curţii de Apel şi a adoptat o nouă hotărâre de condamnare a reclamantului. Instanţa nu a examinat vreo probă în mod direct şi s-a bazat pe dosarul penal după cum acesta a fost stabilit de către instanţele inferioare. Instanţa a constatat că existau suficiente probe pentru a demonstra vinovăţia reclamantului şi că instanţele inferioare au ajuns la o concluzie greşită în urma examinării dosarului.

În faţa Curţii, reclamantul a invocat violarea art. 5 CEDO (dreptul la liberatate şi siguranţă), susţinând că detenţia sa a fost arbitrară, violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), invocând inechitatea procedurilor penale îndreptate împotriva sa, precum şi violarea art. 7 CEDO (nicio pedeapsă fără lege).

Curtea a notat că, la 30 mai 2001, prima instanţă a achitat reclamantul, după care el a fost eliberat. Totuşi, reclamantul a despus cererea sa la Curte doar la 13 iunie 2002, cu depăşirea termenului de 6 luni. Prin urmare, pretenţia privind violarea art. 5 CEDO a fost respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 35 § 4 CEDO.

Curtea a mai notat că, în cererea sa iniţială, reclamantul s-a plâns de violarea art. 7 CEDO. Deoarece ulterior reclamantul nu a prezentat niciun argument în observaţiile sale cu privire la aceast capăt de cerere, Curtea l-a respins ca fiind în mod vădit nefondat, potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1.

Curtea a constatat că, prin prisma circumstanţelor de fapt şi a garanţiilor art. 6 CEDO, această cauză este similară cauzei Popovici c. Moldovei (hotărâre din 27 noiembrie 2007). În cauza Popovici, Curtea a notat că împuternicirile Curţii Supreme de Justiţie sunt stabilite de Codul de procedură penală, care prevede că Curtea Supremă de Justiţie poate, ca instanţă de recurs, pronunţa o nouă hotărâre în fond, ceea ce ea a şi făcut. La pronunţarea unei noi hotărâri, Curtea Supremă urma să examineze în fond cauza penală conform regulilor generale pentru examinarea ei. Totuşi, casând hotărârea de achitare a reclamantului, Curtea Supremă l-a condamnat pe acesta fără a lua declaraţii de la el şi fără a examina probele în prezenţa sa, în cadrul unei şedinţe publice, pentru a asigura o argumentare contradictorie. Curtea a considerat că casarea sentinţei primei instanţe şi condamnarea reclamantului nu putea avea loc fără aprecierea directă a declaraţiilor făcute de reclamant şi de unii martori.

Curtea a considerat că, în această cauză, dosarul îndreptat împotriva reclamantului era aproape în întregime bazat pe declaraţiile martorilor. Alte probe, cum ar fi diverse rapoarte tehnice, arătau doar modul în care a fost comisă infracţiunea, şi nu implicara reclamantului în comiterea infracţiunii. Atunci când a casat hotărârile instanţelor inferioare, Curtea Supremă de Justiţie s-a bazat pe declaraţiile martorilor. Ea a constatat că mai multe mărturii, care demonstrau că reclamantul avea un alibi, nu erau suficient de coerente şi credibile pentru a fi acceptate. Ea nu s-a referit la constatările instanţelor inferioare, potrivit cărora martorii acuzării au dat declaraţii inconsecvente care erau parţial contrazise prin probe obiective. În aceste circumstanţe şi având în vedere ceea ce era important pentru reclamant, Curtea a considerat că casarea hotărârilor instanţelor inferioare şi condamnarea reclamantului nu putea avea loc fără aprecierea directă a declaraţiilor făcute de reclamant şi de martori.

Curtea a acordat reclamantului EUR 5,000 cu titlu de daune morale.

Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl B. Druţă, avocat din Chişinău.